pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

I. PIETRELCINA: 25 MAI 1887

O familie de țărani - "Va ajunge mare și plin de noroc" -
"Mi s-a născut oare un diavol?" - "Eram un butuc nătâng" -
La patru ani primele neplăceri din partea Satanei

Lumea, când vorbește despre Padre Pio, se gândește automat la San Giovanni Rotondo, orășelul din ținutul Gargano unde capucinul cu stigmate a trăit peste cincizeci de ani. Însă el s-a născut la Pietrelcina, un sat din comuna Sannio, în provincia Benevento.

Adevăratul său nume era Francesco Forgione, dar urmând un obicei al călugărilor capucini (rămas în vigoare până la Conciliul Vatican II), potrivit căruia, în momentul intrării în Ordin, ca semn de completă renunțare la viața anterioară, candidatul își schimba prenumele și, în locul numelui de familie, își lua ca denumire localitatea de origine, Francesco Forgione a devenit și a rămas pentru totdeauna Padre Pio din Pietrelcina.

Acest sat de câmpie, aflat la o altitudine de trei sute cincizeci de metri deasupra nivelului mării, are origini foarte vechi. Istoricii atribuie începuturile sale perioadei romane, dar structura principală e formată în Evul Mediu, în jurul unui castel de baroni, care se mai află încă pe o stâncă enormă, denumită "morgione", înălțată la peste o sută de metri deasupra pârâului Pantaniello.

În jurul Castelului se întinde partea veche a satului, cu casele lipite de stâncă, dând spre străduțe înguste și întortocheate, pietruite pe jos. Casele sunt construite grosolan, abia văruite, zidurile, lipsite de podoabe, dezvelesc pietre butucănoase, bolovani, crăpături.

Într-una din cele mai vechi case de acolo, la numărul 27 de pe ulicioara Storto Valle, miercuri, 25 mai 1887, s-a născut Francesco Forgione. Era ora cinci după amiază.

Casa unde viitorul Padre Pio a văzut lumina zilei avea o singură cameră, de vreo treisprezece metri pătrați, pe jos cu pământ bătătorit, cu tavanul din scînduri, și era luminată printr-o ferestruică de patruzeci de centimetri.

Tatăl lui Francesco, Grazio, avea douăzeci și șase de ani; mama, Maria Giuseppa Di Nunzio, douăzeci și opt. Se căsătoriseră la 8 iunie 1881 și avuseseră deja trei copii: Michele, 1882, Francesco, 1884 (care a trăit doar nouăsprezece zile), Amalia, 1885 (care a murit cu o lună înainte de nașterea lui Padre Pio). Vor urma Felicita, 1889, Pellegrina, 1892 și Grazia, 1894, care a devenit Sora Pia Brigidina.

Grazio Forgione, din Pietrelcina, era țăran, având puțin pământ în proprietate, și pentru a-și întreține familia a fost obligat să emigreze de două ori în America. Cine l-a cunoscut îl descrie ca pe un bărbat de statură medie, cu ochi vii, trup uscățiv, vesel, puternic, isteț, activ, concret, cu o vorbire sonoră și dialectală, cu replici prompte, cu maniere fruste, grăbite, și totodată cordiale. Era analfabet.

Maria Giuseppa Di Nunzio, și ea din Pietrelcina, era o femeie din popor, dar avea trăsături de nobilă. Prin ținut, lumea și-o amintește având trupul zvelt, pasul elegant și, în ciuda sărăciei lucii, totdeauna cu ținuta ordonată, purtând pe cap batista albă, după obiceiul țărănesc, în fiecare zi cu haine curate.

Mamma Peppa, așa era numită Maria Giuseppa, își amintește că moașa arătându-i copilul i-a spus: "Peppa, micuțul s-a născut înfășurat într-un văl alb și asta-i semn bun: va fi om mare și norocos".

Francesco a fost botezat în biserica țărănească Sant'Anna, la ora șase, în ziua de 26 mai 1887, a doua zi după naștere. Ceremonia a fost oficiată de părintele econom Nicolantonio Orlando. Nou-născutul a fost numit Francesco din dorința exprimată de mamă, foarte devotată față de Sfântul din Assisi.

Din amintirile mamei și ale tatălui, se știe că băiatul era sănătos și vioi. Ba chiar avea o voce răsunătoare și adesea țipa și noaptea, deranjând somnul odihnitor al bietului Grazio, care trebuia să lucreze din greu toată ziua.

Într-o noapte, tatăl și-a pierdut răbdarea. A luat copilul și l-a trântit în pat așa de tare încât a căzut pe jos. "Nu cumva mi s-a născut în casă un diavol, în locul unui creștin?" striga. Soția mânioasă și-a certat soțul și l-a ridicat pe copil. "Mi-ai omorât băiatul", a spus ea. Dar micuțul nu pățise nimic și din noaptea aceea n-a mai deranjat pe nimeni.

"Nu m-am jucat niciodată în viața mea", va spune într-o zi Padre Pio, amintindu-și copilăria, "eram un butuc nătâng".

"Pe măsură ce creștea", povestea Mamma Peppa, "nu făcea prostii, nu avea toane, ne asculta mereu pe mine și pe tatăl său; în fiecare dimineață și în fiecare seară mergea în biserică la Isus și la Sfânta Fecioară. În timpul zilei nu ieșea niciodată cu prietenii. Uneori îi spuneam: «Franci', mai ieși și tu la joacă». El refuza spunând: «Nu vreau să merg cu ei pentru că înjură»."

Potrivit mărturiilor unor contemporani, Francesco era un copil calm, liniștit, ținându-se departe de prieteni și joacă, fără a se sălbătici, tăcut, dar fără a fi un încrezut, extrem de retras. Se ruga adeseori.

Biografiile lui Padre Pio sunt pline de episoade edificante de pe vremea când încă era copil. După atâta vreme, e greu de stabilit autenticitatea acelor fapte. În legătură cu unele a existat totuși o confirmare chiar din partea lui.

Nu prea vorbea despre sine. Ba chiar refuza să relateze despre experiențele lui spirituale. Dar superiorii săi, știind că într-o zi va fi util să se cunoască adevărul în legătură cu un subiect atât de delicat, au recurs la un fel de constrângere. L-au însărcinat pe părintele lui spiritual să-i impună, ca penitență, să răspundă la anumite întrebări. În fața solicitării de "penitență", Padre Pio n-a mai putut să refuze. Avem deci foarte prețioase clarificări și confirmări în legătură cu multe episoade: călugărul le-a mărturisit prin viu grai în fața conducătorilor săi spirituali, care apoi le-au așternut pe hârtie; pe altele le-a scris el însuși.

Din Jurnalul părintelui Agostino din San Marco in Lamis, care a fost unul din primii îndrumători spirituali ai lui Padre Pio, s-a putut afla că viitorul slujitor al lui Dumnezeu, încă din 1892, când avea doar cinci ani, își trăia deja primele experiențe carismatice. Extazele și viziunile erau atât de frecvente încât copilul le considera absolut normale.

A scris următoarele părintele Agostino din San Marco in Lamis în Jurnalul său publicat în 1971, sub îngrijirea părintelui Gerardo Di Flumeri: "Extazele și viziunile au început la vârsta de cinci ani, când Francesco a avut gândul și sentimentul de a se consacra pentru totdeauna Domnului, și au fost de durată continuă. Întrebat cum de le-a ascuns atâta vreme, a răspuns nevinovat că nu le dezvăluise pentru că le credea lucruri obișnuite, care li se întâmplă tuturor ființelor. De fapt, într-o zi mi-a spus cu naivitate: «Dar dumneavoastră n-o vedeți pe Sfânta Fecioară?». La răspunsul meu negativ, el a adăugat: «Spuneți asta din sfântă umilință».

Viziunile nu erau numai cu îngeri și sfinți, ci și cu demoni. Părintele Benedetto din San Marco in Lamis a notat următoarele: "Chinurile diabolice au început la vârsta de circa patru ani. Diavolul apărea sub înfățișări oribile, adesea amenințătoare, înspăimîntătoare. Era o suferință care nici noaptea nu-l lăsa să doarmă". Însuși Padre Pio povestea: "Mama stingea lumina și o mulțime de monștri mă înconjurau, iar eu plângeam. Aprindea lumina, iar eu tăceam pentru că monștrii dispăreau. Din nou o stingea, iar eu din nou începeam să plâng din cauza monștrilor."

Don Nicola Caruso, unul dintre preoții din Pietrelcina, a scris: "De mai multe ori, Francesco mi-a spus că, atunci când se întoarce acasă de la școală, găsește în prag un bărbat îmbrăcat în straie de preot care nu-l lasă să treacă. Atunci Francesco se roagă; apare un băiat desculț care face semnul crucii și preotul dispare. Francesco, senin, intră în casă."

Pentru a învinge teama de monștri și de viziuni amenințătoare, Francesco se supunea unor penitențe absurde pentru vârsta lui. O vecină a mărturisit că, la vârsta de nouă ani, Francesco se juca puțin, dar citea cărți pioase, asculta Liturghia și, căzând la înțelegere cu paracliserul, se lăsa încuiat în biserică, rugându-l să nu spună nimic nimănui și îi stabilea o oră la care să vină pentru a-i da drumul.

Mama lui Padre Pio a povestit că într-o zi l-a surprins pe Francesco, pe când avea vreo nouă ani, în timp ce se flagela, în spatele patului, cu un lanț de fier. L-a implorat să termine, dar el continua. L-a întrebat: "Fiul meu, de ce te lovești astfel?" Iar Francesco i-a răspuns: "Trebuie să mă lovesc așa cum evreii l-au lovit pe Isus și i-au însângerat spatele".

Don Giuseppe Orlando, un alt preot din Pietrelcina, îl certa pe Francesco pentru că "în loc să doarmă în pătuțul pregătit cu iubire de către mama lui, se întindea pe jos, punând o piatră la căpătâi".

Într-o zi din 1896, Grazio Forgione a vrut să-l ducă pe fiul său Francesco în pelerinaj la sanctuarul din San Pellegrino, la Altavilla Irpina, care se află la douăzeci și șapte de kilometri de Pietrelcina. Au plecat dimineața devreme, călare pe catâr. Sanctuarul era foarte aglomerat, pentru că era zi de târg. Ajungând în sat, au legat catârul la un han și au intrat în biserică. După ce și-a terminat rugăciunile, Grazio Forgione i-a spus fiului său că era timpul să se întoarcă, dar băiatul i-a cerut să mai rămână puțin.

Alături de Francesco era o femeie sărmană, care ținea în brațe un copil diform și se ruga plângând pentru a obține îndurarea divină. Francesco o privea emoționat și plângea și se ruga împreună cu ea. La un moment dat, femeia, poate obosită de rugăciune, exasperată, a ridicat copilul în aer și l-a aruncat pe altar strigând: "De ce nu vrei să mi-l vindeci?". În biserică s-a așternut o clipă liniștea, apoi s-a auzit un strigăt de bucurie: copilul se ridicase în picioare, complet sănătos.

Această situație l-a impresionat foarte puternic pe micul Francesco. Atunci când, la maturitate, o evoca, ochii i se umpleau de lacrimi.

În ciuda episoadelor cu evident caracter carismatic, Francesco Forgione era și un băiat ca toți ceilalți.

În mărturiile care ni s-au păstrat, se citesc multe episoade de viață normală, ba chiar unele aventuri. Când Francesco avea vreo nouă ani, trebuia să ducă în fiecare zi la păscut două oi. Pe câmp se întâlnea cu un alt păstoraș, Luigi Orlando, puțin mai tânăr decât el. Cei doi prieteni se jucau adesea luându-se la trântă. "Francesco era aproape totdeauna mai tare", povestea Orlando. "O dată am căzut amândoi și m-a lipit cu umerii de pământ. Atunci eu, încercând să-l răstorn, am spus o înjurătură. Reacția lui Francesco a fost imediată: s-a smuls și a luat-o la fugă. El n-a spus niciodată cuvinte urâte și n-a vrut nici măcar să le audă."

Pe la zece ani, Francesco a făcut o poznă care a îngrijorat-o foarte mult pe mama sa. De aproape o lună era bolnav la pat și nu reușea să se vindece. Într-o dimineață, mama trebuia să meargă la seceriș. Înainte de a pleca, a pregătit o farfurie imensă cu ardei prăjiți: jumătate era destinată pentru muncitorii de la câmp, iar cealaltă a fost pusă în bufet pentru a doua zi. Ieșind din casă, l-a rugat pe micul Francesco să nu se scoale din pat și să-și ia medicamentele.

Rămânând singur, Francesco, îmbiat de mirosul de ardei prăjiți, s-a ridicat și clătinându-se, după cum povestea el însuși, s-a dus în bucătărie, i-a luat din bufet și i-a mâncat aproape pe toți. Apoi s-a întors în pat și a adormit. Mama, la întoarcere, l-a găsit lac de sudoare și mai roșu decât ardeii pe care îi mâncase. Îndată ce și-a dat seama ce s-a întâmplat, s-a speriat și a chemat medicul. Dar, din fericire, ardeii, în loc să agraveze boala, i-au curățat intestinul băiatului, care a doua zi nu mai avea febră.

Într-o zi, în timp ce se vorbea despe fum și fumători, Padre Pio a povestit: "Aveam cam zece ani când unchiul Pellegrino m-a trimis să-i cumpăr un trabuc toscan și o cutie de chibrituri. Am mers în goană și, la întoarcere, m-am oprit la pârâul Pantaniello. «Să vedem ce gust are fumul ăsta», mi-am spus în sinea mea; am luat un chibrit și am aprins trabucul. Dar, după prima gură de fum, mi s-a întors stomacul pe dos. Mi se părea că se învârte pământul cu mine. Când mi-am revenit, m-am întors la fermă și i-am povestit totul unchiului meu care, în loc să mă certe, a izbucnit în hohote mari de râs. De atunci am așezat un zid între mine și fumat".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire