pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârșitului de mileniu

Luigi Accattoli

6. «MIE MI-A FOST FRICĂ SĂ PRIMESC ACEASTĂ NUMIRE»

Chiar și «oficiul petrin» - cum numesc teologii misiunea Papei - a dobândit în epoca noastră dimensiunea riscului. Noi am aflat-o cu ocazia atentatului. Karol Wojtyla a știut-o imediat, la alegerea sa. Îndrăzneala, imprudența, până la urmă riscul alegerii constau pe de-a-ntregul în acea «origine dintr-o țară îndepărtată» care l-a făcut îndată să spună: «Mie mi-a fost frică să primesc această numire».

Iată-l apărând în balconul Bazilicii, având încă pe chip semnele luptei în care a învins frica de a fi Papă: uimirea față de orientarea cardinalilor pe loc favorabili față de un polonez, presentimentul sfidării comunismului pe care alegerea sa o va implica, încurajarea din partea primatului Wyszynski să accepte, datoria de a-i da ascultare în numele Patriei, presentimentul încurajării și al riscurilor pe care acea acceptare le va implica pentru fiecare polonez.

Nu era - în cazul lui Ioan Paul - teama Papilor venețieni, Sarto și Luciani, față de o misiune considerată superioară în comparație cu propriile puteri, sau nu numai aceasta: el se temea de scoaterea Pontificatului roman din seria Papilor italieni, se temea de Est, puțin se temea și de locuitorii Romei. Neliniștea pentru reacția romanilor îl determină să le adreseze imediat un salut din balcon, improvizând un discurs în italiană, împotriva obiceiului care îi recomandă noului Papă doar o binecuvântare în latină. El se teme că nici latina și nici binecuvântarea nu-l vor ajuta să depășească distanța dintre balcon și mulțime.

Acea neliniște îl împinge să revină asupra subiectului de zeci de ori în prima lună după alegere, aproape necrezând că originea sa poloneză nu reprezintă o problemă pentru romani. Va ajunge chiar să-i scrie în legătură cu aceasta o scrisoare șefului guvernului italian, ca pentru a liniști națiunea. Și va continua să mediteze asupra subiectului de-a lungul întregului Pontificat, făcând aluzii la el în interviuri și în discuțiile confidențiale. Iată micul discurs din balcon:

«Lăudat fie Isus Cristos. Frați și surori dragi, suntem cu toții încă îndurerați după moartea prea iubitului nostru Papă Ioan Paul I. Și iată că Străluciții Cardinali au chemat un nou episcop la Roma. L-au chemat dintr-o țară îndepărtată... Îndepărtată..., dar la fel de apropiată de comuniunea în credința și în tradiția creștină. Mie mi-a fost frică să primesc această numire, dar am făcut-o în spiritul supunerii în fața Domnului Nostru Isus Cristos și în încrederea totală față de maica sa, prea Sfânta Fecioară.

Nu știu dacă pot să mă fac înțeles în limba voastră... În limba noastră italiană. Dacă greșesc, mă corecta-veți. Și astfel mă prezint în fața voastră a tuturor, pentru a mărturisi credința noastră comună, speranța noastră, încrederea noastră în Maica lui Isus și a Bisericii, dar și pentru a porni din nou pe acest drum al istoriei și al Bisericii, cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor».

În după-amiaza și seara acelui 16 octombrie, totul părea ușor. Romanii s-au dovedit incredibil de pregătiți să-l sărbătorească pe străin, încurajați de figura sa puternică și de vocea caldă. Deja îl aplaudaseră de mai multe ori înainte de a fi fost definitiv cuceriți de frumoasa greșeală de limbă «mă corecta-veți», tipică pentru un străin care studiase mai mult latina decât italiana.

Pe moment totul pare ușor, dar în suflet neliniștea n-a dispărut. Două zile mai târziu vorbește astfel despre acest lucru în colegiul cardinalilor: «Frați venerabili, a fost un act de încredere și în același timp de mare curaj că ați vrut să chemați ca episcop de Roma pe un neitalian. Nu putem spune nimic mai mult, ci doar să ne înclinăm capul în fața unei asemenea hotărâri a Sfântului Colegiu» (18 octombrie).

În cuvintele «încredere» și «curaj» se reflectă sensul pe care Ioan Paul îl dă alegerii sale: Colegiul cardinalilor a avut curajul de a alege un neitalian și pentru că a avut încredere în persoana aleasă și în primirea pe care i-o vor face locuitorii Romei. Că acest lucru exprima o teamă a sa, în speranța de a nu dezamăgi, probabil că i s-a părut evident: «nu există speranță fără teamă și nu există teamă fără speranță», spune Teresa în drama de tinerețe a lui Karol Wojtyla, Prăvălia bijutierului (Bibliografie 33, p. 65).

Cu aceeași sobrietate, în timpul predicii de inaugurare a misiunii sale pontificale, exclamă: «Pe tronul lui Petru la Roma urcă azi un episcop care nu e roman. Un episcop care e fiul Poloniei. Dar din acest moment devine și el roman. Da, roman!» (22 octombrie).

Decizia de a deveni roman va deveni un motto al Pontificatului. O regăsim într-un document cu totul neobișnuit: o scrisoare către președintele Consiliului de miniștri italian, Giulio Andreotti, scrisă în acele zile ale debutului pontifical și o vom regăsi în salutul adresat mulțimii în piața Capitoliului, în timpul vizitei pe care o va face la Consiliul orășenesc al Romei în 1998, atunci când se va simți «roman» de douăzeci de ani!

Scrisoarea către șeful guvernului italian - probabil sugerată de speculațiile din presă cu privire la implicațiile naționalității noului Papă în raporturile dintre Sfântul Scaun și Italia - nu a fost dată publicității și o cunoaștem doar pentru că Andreotti a reprodus-o parțial în volumul Jurnale 1976-1979 (Bibliografie 41b) la data de 4 noiembrie 1978:

«Primesc o foarte frumoasă scrisoare de la Papă. Pornește de la credința poporului polonez care a trăit în cea mai strânsă legătură și în cea mai profundă comuniune cu Roma și cu tot ceea ce reprezintă acest oraș pentru întregul lumii pentru a spune că acel Papă care a venit de departe are simțăminte profund romane și e doritor de a sluji în cel mai bun mod cu putință prea iubitul popor al Romei și, pornind de la Roma, pe al întregii Italii, fapt care constituie în mod deosebit una din datoriile urmașului lui Petru».

Și iata că, într-unul din primele saluturi duminicale de la fereastră, se destăinuie povestind teama pe care o avusese când a acceptat alegerea sa: «în cadrul Conclavului, după alegere, mă gândeam: ce le voi spune romanilor când mă voi prezenta în fața lor ca episcopul lor, provenind dintr-o țară îndepărtată, din Polonia? Mi-a venit atunci în minte imaginea Sfântului Petru. Și m-am gândit așa: cu aproape două mii de ani în urmă și strămoșii voștri au acceptat un nou venit; acum deci și voi veți întâmpina pe un altul, îl veți întâmpina și pe Ioan Paul al II-lea, așa cum l-ați întâmpinat odinioară pe Petru din Galilea. Poate că nu e plăcut să ne întoarcem la acest subiect, acum când succesiunea evenimentelor a confirmat cu câtă cordialitate, după atâtea secole, ați primit un Papă neitalian. Doresc prin urmare să-i mulțumesc înainte de toate Domnului Dumnezeu, iar apoi și vouă pentru generozitatea pe care mi-ați dovedit-o atunci și acum. Și mai ales azi vreau în mod cu totul deosebit să fiu la înălțimea primirii pe care mi-ați făcut-o» (5 noiembrie). Mai devreme, în cadrul aceluiași salut, le mulțumește din nou «oamenilor care m-au primit cu atâta bunăvoință».

Stupoarea față de «cordialitatea», «generozitatea», «bunăvoința» romanilor e destinată să dureze, cu toate că «succesiunea evenimentelor» - adică primele contacte cu mulțimea și orașul - i-au oferit garanția autenticității acelor sentimente.

Primele ieșiri printre romani au stârnit într-adevăr un entuziasm incredibil și de-a dreptul periculos pentru securitatea Papei. Mai ales chiar prima ieșire, în ziua de după alegere, pentru a merge la Policlinica Gemelli spre a-l vizita pe prietenul episcop polonez Andrej Deskur. Salută astfel lumea, în mica piață din fața spitalului: «Le mulțumesc celor care aseară m-au primit... și mi-au dovedit multă afecțiune și în această după-amiază... Vreau să le mulțumesc și celor care m-au condus aici și chiar m-au salvat, fiindcă datorită marelui entuziasm manifestat se putea întâmpla ca Papa să rămână imediat în acest spital pentru a primi îngrijiri!» (17 octombrie).

Același lucru se întâmplase în după-masa de duminică 29 octombrie la Mentorella, un sanctuar dedicat Mariei și aflat în îngrijirea unor călugări polonezi pe muntele Guadagnolo, în provincia Roma, unde mersese înainte de Conclav și unde a vrut să revină imediat după aceea: are nevoie de douăzeci de minute pentru a străbate câteva zeci de metri, printre oamenii simpli care vor să-l vadă și să-l atingă. «Splendidele greșeli de limbă italiană» (cum le numește poetul Elio Filippo Accrocca: Bibliografie 48b, p. 112) care apar în cuvintele improvizate îi atrag simpatia lumii.

El continuă deci - în acel «Angelus» din 5 noiembrie - să caute argumentele (comparația cu Petru venit din Galilea, vechile legături ale polonezilor cu Roma) care ar trebui să ajute ospitalitatea romanilor, dar își dă seama că deja nu-și mai au rostul, că a fost deja primit! Exultă pentru această constatare: vede o fericită corespondență între intuiția Colegiului cardinalilor și sentimentul oamenilor.

Și merge în aceeați zi la Assisi, la mormântul lui Francisc ți imediat dupa aceea la biserica romană Santa Maria sopra Minerva, la mormântul Sfintei Ecaterina din Siena, pentru a-i omagia pe «sfinții protectori ai Italiei». La Assisi vorbește astfel: «întrucât nu sunt născut pe aceste meleaguri, simt mai mult ca oricând nevoia unei nașteri spirituale aici». Și rugaciunea către Francisc dobândește tonul celui care imploră o cetățenie spirituală: «Aceasta ți-o cere ție, fiu sfânt al Bisericii, fiu al ținuturilor italiene, Papa Ioan Paul al II-lea, fiul ținuturilor poloneze. Și speră că nu-l vei refuza, că îl vei ajuta».

Și rugaciunea către Sfânta Ecaterina, la Santa Maria sopra Minerva, primește intonații emoționante: «Ales de Sfântul Colegiu al cardinalilor ca urmaș al Sfântului Petru, cu profundă cutremurare am acceptat această misiune, socotind-o voința Domnului Nostru Isus Cristos. Atunci când mi-am dat seama că nu sunt născut pe aceste pământuri, ci sunt străin de ele, mi-a venit în minte imaginea Sfântului Petru, și el străin pentru ele» (5 noiembrie).

Interesant acest reflux de sentimente, în bătălia pentru a învinge teama alegerii: de parcă la început ar fi acceptat, iar apoi și-ar fi dat seama că nu e italian! Și trebuie să existe un adevăr psihologic aici, în această zvâcnire emotivă: atunci când s-a profilat alegerea a prevalat angajamentul luat față de Wyszynski de a o accepta, dar imediat după aceea probabil că a revenit teama față de necunoașterea reacției romanilor.

De la alegere (16 octombrie) până la luarea în posesie a catedralei de la Roma (12 noiembrie) trece aproape o lună. Va fi același Ioan Paul cel care le va explica preoților din Roma cum a simțit nevoia de a preceda «luarea în posesie» a diocezei de o «perioadă de pregătire», din moment ce «circumstanțele sunt atât de neobișnuite: succesiunea episcopilor Romei, după 455 de ani, numără un Papă care vine de dincolo de granițele Italiei» (9 noiembrie).

Ultima din aceste referințe - cea din San Giovanni in Laterano - e și cea mai pătimașă: «Eu, noul episcop al Romei, Ioan Paul al II-lea, polonez de origine, mă opresc în pragul acestui templu și vă cer vouă să mă primiți în numele Domnului. Vă rog să mă primiți așa cum i-ați primit, de-a lungul secolelor, pe predecesorii mei. Nu sunt aici prin voința mea. Dumnezeu m-a ales. În numele Domnului vă rog deci: primiți-mă!» (12 noiembrie).

Fericirea întâlnirii lui Ioan Paul cu romanii a fost imediată și a crescut odată cu anii. Dacă n-ar fi avut chemarea de a fi misionar în lumea întreagă, Wojtyla ar fi fost cel mai potrivit Papă pentru rolul de episcop al Romei. De mai multe ori și-a exprimat amărăciunea de a nu fi fost destul de aproape de Roma. De exemplu, a doua zi după împlinirea a cincisprezece ani de Pontificat, la 17 octombrie 1993, vorbind în parohia romană Preziosissimo Sangue: «Azi nu pot să nu-mi amintesc prima vizită făcută în parohia San Francesco Saverio, la Garbatella: era în 1978, la începutul lui decembrie (...). Cardinalul vicar spune că până azi am vizitat peste două sute de parohii, ba chiar 221. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru aceste călătorii, pentru numeroasele vizite, pentru multele întâlniri (...). Așa, chiar și printr-o scurtă vizită, pot fi - măcar pentru puțin timp - episcopul Romei. Cardinalul vrea mereu să mă consoleze: spune că fac destule ca episcop al Romei, dar eu spun mereu că nu e destul. Papa nu ar putea avea această misiune universală, nu ar putea face aceste vizite în afara Romei și în afara Italiei dacă n-ar fi întâi episcop al Romei.»

În momentul în care scriem, parohiile romane vizitate de Ioan Paul sunt în număr de 274. Iar în ce privește faptul că a devenit roman, Ioan Paul nu mai are îndoieli, după atâția ani. «Roma, Roma mea, te binecuvântez și odată cu tine îi binecuvântez pe toți fiii tăi și toate gândurile tale de bine!»: cu această pătimașă declarație de cetățenie a salutat orașul și pe concetățenii săi la 15 ianuarie 1998, în vizita de la Capitoliu. În exultanța acestui strigăt «Roma, Roma mea» se află amintirea primei temătoare apropieri de oraș, teamă transformată într-o mare iubire.

Dar persistența - în primii ani - a acelei uluiri în fața primirii călduroase a romanilor e documentată din surse confidențiale. Iată cum vorbește despre aceasta într-o conversație cu Frossard, care datează din 1983: «S-a pretins, nu fără motiv, că Papa, în calitate de episcop al Romei, trebuie să aparțină aceleiași națiuni ca și credincioșii diocezei sale. Nu vreau să pierd ocazia pentru a-mi exprima gratitudinea față de diocezanii mei romani care l-au acceptat pe acest Papă venit din Polonia ca pe un fiu al propriei lor patrii. Carisma universalității trebuie să fie foarte bine ancorată în sufletul acestui popor ai cărui strămoși creștini îl acceptaseră deja pe Petru, galileanul, și odată cu el mesajul lui Cristos destinat tuturor popoarelor lumii» (Bibliografie 10, p. 24).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire