pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârșitului de mileniu

Luigi Accattoli

4. EPISCOP ȘI CARDINAL. ÎNCEPE SĂ CĂLĂTOREASCĂ ÎN LUME

Karol Wojtyla e unul din ultimii episcopi numiti de Pius al XII-lea, cu trei luni înainte de sfârșitul Pontificatului său: în marea aventură a «tradiției apostolice» există această trecere de ștafetă dinspre ultimul Papă statuar al epocii moderne spre tânărul episcop polonez care, douăzeci de ani mai târziu, va fi chemat să schimbe din temelii imaginea papală, apropiind-o de limbajul și gesturile oamenilor obișnuiți.

Iată deci că la 4 iulie 1958 Pius al XII-lea îl numește pe Karol Wojtyla - care are doar 38 de ani - episcop auxiliar de Cracovia. Semnul viitoarelor schimbări e deja vizibil în modul său de acceptare: este găsit într-o tabără școlară, sosește în graba mare la Wawel, spune fără ezitare că acceptă funcția și cere să se întoarcă printre tineri.

Un an mai târziu, când este consultat în legătură cu temele de dezbatere ale Conciliului, sugerează «oportunitatea ca fețele bisericești să aibă un contact mai strâns cu toate aspectele vieții omului în lume, inclusiv exercițiile sportive și activitățile teatrale» (Bibliografie 58, p. 132): în acel răspuns se află experiența lui, care într-o zi îl va ajuta să schimbe imaginea papală (vezi capitolul 19).

Răspunsul episcopului Wojtyla la consultările «Comisiei antepreparatorii» ale Conciliului poartă data de 30 decembrie 1959 și cuprinde opt pagini din Acta et Documenta Concilio Vaticano II apparando (Series Ioan Paul, volumen II, pars II, pp. 741-748). El poartă mărturia că tânărul episcop avea o percepție vie asupra celei mai recente dezbateri pastorale: în privința ecumenismului invită « să se pună accentul mai puțin pe ceea ce ne desparte, căutându-se mai degrabă ceea ce ne apropie», ar vrea ca «vocația și răspunderea laicilor în cadrul Bisericii» să poată fi «mai accentuate», cere o «reformă» a breviarului și o «reanimare a liturghiei», sugerează ca - drept răspuns la «materialismul în creștere» - să fie susținută o prezentare a eticii «bazate pe personalismul creștin».

Pleacă la Roma în 5 octombrie 1962. Nu mai ieșise din Polonia după perioada studiilor romane, în 1946-1948, iar impactul cu adunarea părinților membri în conciliu, la Sfântul Petru, îi provoacă o puternică emoție, care își găsește expresie într-o poezie intitulată Biserica: «Sprijinul nostru cuvintele pronunțate în timpurile vechi / și pronunțate și azi cu tremur în glas, pentru a nu le altera (...) / Asta e totul? / Mai sunt, desigur, și mâini invizibile și ele ne susțin / în timp ce cu greu mânăm barca, pe drumul trasat de evenimente, / în ciuda atâtor bancuri de nisip. / Fi-va de-ajuns să deschidem punțile, dacă nu căutăm mâinile invizibile?» («Piatră de lumină», Bibliografie 34, p. 64).

Wojtyla devine repede purtătorul de cuvânt al episcopatului polonez și are opt intervenții în adunare, prezintă treisprezece documente scrise și subscrie la trei împreună cu alți venerabili părinți. E unul din cei treisprezece membri ai «Comisiei de studiu pentru problemele populației, ale familiei și ale natalității», prezidată de cardinalul Alfredo Ottaviani, cu vicepreședinții Doepfner și Heenan. Face parte din subcomisia însărcinată să redacteze Schema XIII (adică textul constituției Gaudium et spes). sunt relevante intervențiile sale pe teme de ecleziologie, libertate religioasă și ateism. Insistă mult (în două intervenții, la 21 octombrie 1963 și 8 octombrie 1964) pentru ca în «textul De ecclesia capitolul despre Poporul lui Dumnezeu să figureze înaintea capitolului despre ierarhie» (Bibliografie 56, p. 133).

Din 22 septembrie 1965 datează o intervenție despre libertatea religioasă și ateism: «E necesar să declarăm că dreptul la libertatea religioasă, aparținând dreptului natural (bazat adică pe legea naturală și deci pe legea divină), nu suferă nici o limitare, decât din partea înseși acelei legi naturale».

Intervenind în legătură cu Schema XIII, se declară de partea fețelor bisericești care critică «optimismul facil» al documentului. «în acest act, viziunea lumii așa cum ar trebui să fie prevalează asupra viziunii lumii așa cum este: îi lipsește de aceea simțul realismului creștin», rostește în sala de conferințe la 28 septembrie 1965. Cât privește tema ateismului, «ar fi oportun să distingem între ateismul care ia naștere din convingeri personale și cel care este impus din exterior prin presiuni de orice tip, fizice și morale, mai ales când cineva este pus în imposibilitatea de a-și profesa credința în cadrul vieții publice și oficiale și când se pretinde aproape profesarea ateismului, îmbibând cu el instruirea tinerilor, chiar și împotriva voinței părinților lor».

Contribuția la dezbaterile conciliare a fost condusă de preocuparea de a le semnala episcopilor occidentali situația dificilă a comunităților catolice care trăiau în țările comuniste (id., p. 145). Spiritul de echipă din interiorul delegației poloneze și poziția de rezervă în umbră a cardinalului Wyszynski poate că i-au limitat inițiativa pe teme ce nu erau legate de asemenea preocupări.

Dar dacă aportul lui Karol Wojtyla la Conciliu a fost limitat, efectul lecției conciliare asupra personalității sale a fost puternic și creativ: «Conciliul Vatican II m-a ajutat să găsesc sinteza credinței mele personale și în primul rând capitolul 7 din constituția Lumen gentium intitulat: Natura escatologică a Bisericii pelerine și unificarea ei cu Biserica cerească», îi va spune lui Frossard (Bibliografie 10, p. 87). Dintre numeroasele declarații de recunoștință la adresa Conciliului, aceasta ni s-a părut cea mai călduroasă.

Cât privește modul în care ambientul roman a perceput filiația dinspre Conciliul Vatican II înspre Pontificatul lui Wojtyla, e de ajuns să cităm următoarea afirmație din 1984 a cardinalului Agostino Casaroli, secretar de stat: «E primul Papă despre care am putea spune că s-a format în cadrul Conciliului, care și-a trăit adică propria maturitate sacerdotală și anii de serviciu episcopal în spiritul Conciliului, dobândind de aici durabile perspective de gândire și acțiune» (Bibliografie 75, p. 11).

Un cercetător care a reconstruit minuțios participarea lui Wojtyla la Conciliu ne oferă această imagine în mișcare: «în 1962, la începutul Conciliului, episcopul auxiliar de Cracovia făcea parte din ultimul contingent al episcopilor lumii. Întrucât episcopii, în sala conciliară, erau împărțiți pe criteriul vârstei, generația tânără era așezată în partea de jos a Bazilicii și de acolo porneau aplauzele care salutau cuvintele îndrăznețe, înainte de a se întinde asupra întregii adunări. Wojtyla a făcut parte din această grupare a adunării ecleziastice și s-a aflat adesea chiar în avangarda ei» (Grootaers, Bibliografie 58, p. 132).

Și iata cum evocă Ioan Paul această trecere a sa prin diverse stadii în Bazilica vaticană: «Când am început să particip la Conciliu, eram un tânăr episcop. Îmi amintesc că locul meu inițial a fost aproape de intrarea în Bazilica Sfântul Petru, în timp ce de la a treia sesiune încolo, de când adică am fost numit arhiepiscop de Cracovia, am fost mutat mai spre altar» (Bibliografie 14, p. 172).

La sfârțitul Conciliului, arhiepiscopul Wojtyla se întoarce la Cracovia conțtient de faptul ca a participat la un eveniment fără precedent, la «un mare dar pentru Biserică, pentru toți cei care au participat (...), un dar pentru întreaga familie umană, un dar pentru fiecare dintre noi» (id., p. 171). Problema concretă și modul de acțiune se referă acum la a transpune învățăturile și preceptele conciliare în viața Bisericii locale.

Wojtyla urmeaza calea cea mai directă: cea de implicare a întregii comunități ecleziastice, clerici și laici. În acest scop scrie o carte, Izvoarele înnoirii. Studiu privind punerea în practică a Conciliului Vatican II (Bibliografie 19), care începe astfel: «Un episcop care a participat la Conciliul Vatican II se simte dator față de acesta». O publică în 1972 și pentru același an convoacă un Sinod arhidiocezan, pe care îl va închide în calitate de Papă, cu ocazia primei întoarceri în patrie, la 7 iunie 1979.

Sinodul de la Cracovia e capodopera arhiepiscopului Wojtyla. El demonstreaza seriozitatea cu care acesta așează «receptarea Conciliului Vatican II» în slujba acțiunii sale păstorești. În «statutul» Sinodului (prezent în acte: Bibliografie 14) introduce următoarea normă care e pur și simplu revoluționară pentru Polonia anului 1972: «Participă la Sinod toți credincioșii diocezei care își asumă răspunderea de a lucra pe secțiuni pentru realizarea scopurilor Sinodului». Grupele de studiu care se constituie sunt inițial 325, dar vor urca la circa o mie la sfârșitul Sinodului: «Nu putem neglija nici o fărâmă din acea mare comunitate a poporului lui Dumnezeu care se regăsește în Biserică», declară arhiepiscopul la 10 octombrie 1972, la prima adunare a grupelor de studii.

Deja înainte de Sinod, arhiepiscopul Wojtyla - mereu în spiritul Conciliului - vizitase, la 28 februarie 1969, Sinagoga din cartierul Kazimierz al Cracoviei: un gest care preceda vizita la Sinagoga din Roma, pe care o va efectua la 13 aprilie 1986 (vezi capitolul 22). El va intra în calitate de Papă în Sinagoga din Roma pentru că intrase deja în calitate de cardinal în cea din Cracovia și intrase acolo deoarece deja de mic copil i se întâmplase de mai multe ori să intre în Sinagoga din Wadowice, pentru a asculta cântarea Psalmilor, atunci când erau interpretați de Moise Savitski, un băiat dotat cu o voce extraordinară (Bibliografie 44, p. 37).

Vizita la Sinagoga din cartierul Kazimierz nu e un gest izolat și nu va da naștere unor gesturi izolate: «Ca arhiepiscop al Cracoviei, am avut intense legături cu comunitatea ebraică a orașului. Raporturi foarte cordiale mă apropiau de conducătorul său: ele au continuat chiar și după transferarea mea la Roma... Cu ocazia călătoriilor mele apostolice prin lume încerc mereu să-i întâlnesc pe reprezentanții comunităților ebraice» (Bibliografie 14, pp. 110-111).

La 30 decembrie 1963, Pavel al VI-lea îl numește arhiepiscop al Cracoviei. Patru ani mai târziu, la 27 mai 1967, îl face cardinal.

Numirea în funcția de cardinal atrage asupra lui Wojtyla atentia serviciilor secrete ale regimului comunist. Într-un «raport confidențial» din această perioadă stă scris: «Se poate spune cu siguranță că Wojtyla este unul dintre puținii intelectuali în interiorul episcopatului polonez. Spre deosebire de Wyszynski, împacă abil tradiționala religiozitate populară și catolicismul intelectual și le știe aprecia pe amândouă. (...) Nu e foarte implicat în activități fățiș antistatale. Se pare că nu se împacă prea bine cu politica; are o poziție prea intelectuală. (...) îi lipsesc calitățile organizatorice și de comandă și aceasta e slăbiciunea sa în rivalitatea cu Wyszynski. (...) Trebuie să observăm și să studiem orice aspect al raporturilor dintre cei doi cardinali și să adoptăm o politică elastică, pentru a ne adapta la evoluția circumstanțelor. (...) Trebuie să încurajăm interesul lui Wojtyla pentru problemele generale ale Bisericii poloneze și să-l sprijinim în rezolvarea problemelor arhidiocezei. (...) Și trebuie să continuăm să ne arătăm cu orice prilej ostilitatea față de Wyszynski; dar nu astfel încât să-l constrângem pe Wojtyla să-și manifeste solidaritatea cu Wyszynski» (Bibliografie 44, pp. 119-121). Acea tactică naivă nu dă nici un rezultat: Wojtyla îi va fi credincios lui Wyszynski și nu va asuma niciodată - în raporturile cu regimul - o poziție distinctă.

Calitatea de cardinal nu-i modifică stilul de viață: «Nu avea nimic, în afară de trei rase negre zdrențuite, patru roșii, schiurile, pagaia de canoe: tot ceea ce primea dăruia mai departe. Mânca puțin, nu fuma, bea foarte puțin vin» (Bibliografie 49, p. 54). Își supraveghează cu atenție preoții și fiecăruia îi dedică cel puțin două întâlniri pe an.

Dacă la Conciliu arhiepiscopul Wojtyla a ajuns să iasă în evidență, cu oarecare greutate, abia la sfârșitul lucrărilor, la Sinoadele episcopale convocate de Pavel al VI-lea cardinalul Wojtyla e protagonist încă de la bun început.

Nu participă la primul (cel extraordinar, convocat de Papa Montini între 29 septembrie și 29 octombrie 1967), în semn de solidarizare cu cardinalul Wyszynski, căruia autoritățile comuniste nu i-au acordat viza pentru a merge la Roma, dar va fi prezent la celelalte patru care au loc între 1969 și 1977 și de trei ori - începând cu 1971 - este ales în Consiliul secretariatului Sinodului.

La Sinodul din 1969, Wojtyla participa ca membru numit din partea pontificatului (o recunoaștere dorită de Pavel al VI-lea pentru sacrificiul său făcut cu doi ani mai înainte). Intervine de mai multe ori și invită la «conservarea și sporirea tuturor energiilor derivate din colegialitate, punându-le la dispoziția primatului lui Petru» (Bibliografie 32, p. 121).

La Sinodul din 1971 («Misiunea preoțească și justiția în lume») afirmă că «nu putem acorda o mai mică importanță acelor cazuri de injustiție care se referă la libertatea de conștiință și de religie, comparativ cu cele care se referă la sărăcie și la mizeria economică, fiind chiar mai mare» (id., p. 180).

Pentru Sinodul din 1974, pe tema «evanghelizării în lumea contemporană», Pavel al VI-lea îi încredințează rolul de referent. Din această experiență decurge convingerea sa că e nevoie să i se propună omenirii, care se apropie de al treilea mileniu, «o nouă evanghelizare».

O altă sarcină importantă îi este propusă de Pavel al VI-lea, și anume să țină predicile de exerciții spirituale la Curtea romană, în Postul Paștelui 1976. Meditațiile vor fi publicate și în italiană în 1977, cu titlul Semn de contradicție (Bibliografie 20).

Acea broșură este lectura cea mai vie care ne permite să surprindem în toată întinderea sa dramaticul sentiment al timpului și al istoriei, conturat în experiența poloneză și completat la Conciliu, cu care cardinalul Wojtyla i se va adresa lumii îndată ce va lua numele de Ioan Paul. El simte că omenirea și Biserica trăiesc un «timp excepțional», o «epocă deschisă», anii unei «probe decisive». Ultima etapă a celui de-al doilea mileniu după Isus este pentru el o câmpie arată de gigantica «răsturnare a civilizațiilor, a regimurilor și a mentalităților», care pune la o încercare decisivă puterea credincioșilor, dar care în același timp este propice pentru «un nou descălecat creștin». O epocă în care, ca în nici o altă perioadă, Isus Cristos le apare oamenilor ca un «semn de contradicție». Un timp în care «ispita răului (veți fi ca Dumnezeu, Geneza 3,5) și-a găsit contextul istoric potrivit: poate că el reprezintă cel mai înalt grad de tensiune dintre Cuvânt și Anti-Cuvânt din istoria întregii omeniri». Această desfășurare a ispitei primordiale își atinge azi desăvârșirea «poate pentru că omenirea întreagă își ascunde și își arată tot mai puțin rădăcinile existenței sale pe pământ și poate pentru că ne găsim azi în pragul unei noi escatologii» (id., passim).

Semn de contradicție e ultima publicație importantă înainte de învestirea ca Papă și ne dă prilejul de a-i oferi cititorului câteva sugestii, în cazul în care ar vrea să cerceteze operele de tinerețe ale lui Karol Wojtyla.

Cea mai actuală - chiar și azi - este Iubire și responsabilitate (Bibliografie 23), pe care o publică în 1960, când e deja episcop de doi ani și care cuprinde experiența sa de sfătuitor al logodnicilor și al tinerelor perechi: deja înainte ca autorul său să fie ales Papă, acest volum este tradus în franceză (1965), în spaniolă și italiană (1969). Vom vorbi despre el în capitolul 20, deoarece aici este anticipat acel vis al «teologiei trupului» care reprezintă unul din darurile cele mai frumoase ale Pontificatului.

Cine îl caută pe om, dincolo de acel volum despre iubire, să citească poeziile (Bibliografie 34, 35, 36, 37, 38) și piesa de teatru Prăvălia bijutierului (Bibliografie 33 și 38). Cine e interesat de activitatea pastorală, să vadă actele Sinodului de la Cracovia (Bibliografie 21).

Deja ca episcop ți cardinal, Karol Wojtyla e un mare călător. După cum o dovedește acel «Kalendarium» al vieții sale (Bibliografie 46), a avut vreo cincizeci de ieșiri din Polonia în cei șaisprezece ani dintre începutul Conciliului Vatican II (1962) și Conclavul care îl numește Papă.

La Roma vine de 31 de ori:

  • de 5 ori pentru a participa la lucrările Conciliului;
  • de 2 ori pentru tot atâtea «visite ad limina»;
  • de 11 ori pentru a participa la adunările sinodale sau la întrunirile Consiliului secretariatului Sinodului;
  • odată pentru a prelua «titlul de cardinal» (San Cesareo in Palatio);
  • odată pentru Concistoriul în care a fost confirmat cardinal (1967);
  • de 3 ori pentru a participa la ceremonii în Bazilica Sfântul Petru;
  • de 2 ori pentru a participa la simpozioane;
  • de 2 ori pentru întruniri ale Congregației vaticane;
  • odată pentru a ține predici în exercițiul spiritual din Postul Paștelui la Curtea romană (1976);
  • odată pentru un pelerinaj al preoților polonezi;
  • de 2 ori pentru funeraliile lui Pavel al VI-lea și Ioan Paul I și succesivele Conclave.

Nu vine doar la Roma cardinalul Wojtyla, ci îl gasim cel puțin de șase ori în Italia pentru conferințe și pelerinaje:

  • la Bologna, în 2 octombrie 1971, pentru o conferință la Universitate;
  • la Fossanova, Aquino, Rocca Secca și Napoli, între 17-24 aprilie 1974, pentru celebrarea a șapte sute de ani de la moartea Sfântului Toma;
  • la San Giovanni Rotondo (Foggia), între 1-2 noiembrie același an, la Padre Pio;
  • la Milano, în 1 decembrie al anului următor, la invitația cardinalului Colombo, pentru o conferință la Ambrosianum;
  • tot la Milano, în 18 martie 1977, pentru o conferință la Universitatea Catolică;
  • la Torino, în 1 septembrie 1978, pentru a vedea Giulgiul.

Face nouă călătorii în alte state europene, cu excepția Italiei:

  • în 1970, la 16-20 noiembrie, se află la Louvain, apoi Luxemburg și Freiburg (primul și al treilea oraș adăpostesc importante universități catolice);
  • în 1973, la 29 mai, e din nou în Belgia, la Louvain și la Bruges, unde conduce procesiunea Corpus Domini; între 6 și 11 noiembrie se află în Franța (Paris, Chamonix, Annecy);
  • în 1974, la 16 aprilie, participă la Litomierczyce (Cehoslovacia) la funeraliile cardinalului Trochta;
  • în 1975, la 27 februarie, e din nou la Freiburg pentru a ține o comunicare la un seminar de fenomenologie pe tema «Participare și alienare»; la 19 septembrie pleacă într-o călătorie în Republica Democrată Germană;
  • în 1977, la 23 iunie, se află la Mainz, în Republica Federală Germania, pentru a primi un titlu de «doctor honoris causa»; apoi la Köln pentru a-l întâlni pe cardinalul Hoeffner, care îl definește drept « un om dotat cu modestie, o profundă venerație, o credință fierbinte, un mare spirit de sacrificiu pastoral și o încredere de nezdruncinat»; între 1-4 iulie același an e în Franța, îl întâlnește la Paris pe cardinalul Marty și la Osny, în comunitatea poloneză;
  • în 1978, între 19-25 septembrie, cu trei săptămâni înainte de Conclavul care îl va alege Papă, se află în Republica Federală Germania cu o delegație a episcopiei poloneze formată și din Wyszynski, Stroba și Rubin: vom vorbi despre aceasta la sfârșitul capitolului.

Patru sunt, în sfârșit, călătoriile în afara Europei: de două ori în Americi, o dată în ținuturile Sfinte și o dată în Asia și Oceania.

Mai întâi a fost pelerinajul în ținuturile Sfinte, în decembrie 1964, împreună cu un grup de părinți din Conciliu, la încheierea celei de-a treia sesiuni din Vatican II. Îl descrie astfel într-o scrisoare către diocezanii din Cracovia: «Am simțit că, lucrând în Conciliu pentru reînvierea Bisericii, trebuia să revenim spre Domnul însuși, al cărui Trup Mistic este Biserica. De aici dorința de a vizita locurile în care s-a născut, a vorbit și a lucrat, unde a suferit de asemenea, a murit pe cruce, a înviat din morți și a urcat la ceruri. Nu consider participarea mea la pelerinaj ca pe o proprietate personală sau privată, ci ca pe un semn de grație al Providenței, care mi-a fost oferit și în numele altora» (Bibliografie 46, p. 206). Din notele de călătorie ia naștere un mic poem pe care îl publică în 1965 în revista Znak, cu titlul Pelerinaj în ținuturile Sfinte: «Și azi de ce vin aici? / Nu te mira! Orice privire, de o mie noua sute de ani / aici se preschimbă în acea unică privire impreschimbabilă» (Bibliografie 37, pp. 117-126).

Prima călătorie peste Atlantic, în Canada și Statele Unite, are loc la 28 august - 1 septembrie 1969.

La începutul lui 1973, între 1 februarie și 3 martie, merge în Australia pentru a participa la Congresul euharistic și înainte de întoarcerea în Polonia vizitează Noua Zelandă, Papua Noua Guinee și Filipine.

În vara 1976 (între 23 iulie și 5 septembrie), se află din nou în Statele Unite pentru Congresul euharistic din Philadelphia, în fruntea unei delegații de 18 episcopi polonezi. Programul vizitei e intens. E descris astfel în volumul Karol Wojtyla în scrieri: «Prezidează concelebrarea Sfintei Liturghii la Philadelphia, Doylestown în Pennsylvania, la Pasaic N. J. și în alte orașe; ia parte la pelerinajul de la Doylestown, Czestochowa americană, are întâlniri cu emigranți polonezi în America, la Boston și New York; ține o conferință la universitatea americană din Boston, are o întâlnire cu colonia poloneză din Canada, pronunță un discurs la Chicago și la conferința coloniei poloneze la Orchard Lake, dedicată vieții și activității Bisericii în Polonia și îi înmânează pământ din lagărele de concentrare de la Raclawice și Oswiecim rectorului Institutului științific de la Orchard Lake. Are o intervenție la Congresul euharistic internațional de la Philadelphia; ține o conferință despre libertatea religioasă la Harvard University și la Washington; întâlnește comunitățile poloneze din Detroit, Buffalo, San Francisco, Los Angeles» (Bibliografie 18, p. 234).

Călătoriile în Italia, în Europa și în lume îl ajută să cunoască mulți cardinali. I-a văzut la Sinoade, dar vizitele la fața locului îi permit să aprofundeze cunoașterea și stima. Astfel îi întâlnește pe Baum, Bengsch, Cody, Colombo, Cook, Dearden, Freeman, Hoeffner, Koenig, Krol, Manning, Marty, Medeiros, Pellegrino, Poma, Ratzinger, Siny, Suenens, Ursi, Volk. Pe alții i-i prezintă la Roma viitorul cardinal Andrzej Maria Deskur, marele său prieten. Acele contacte îl ajută să facă cunoscută situația dificilă a Bisericii poloneze sub regimul comunist, care i se pare necunoscută în Occident.

O deosebită importanță - pentru cunoștințele pe care și le lărgește sau consolidează - o prezintă ultima ieșire din Polonia înainte de Conclavul care îl alege Papă: cea care îl duce, împreună cu o delegație a episcopiei poloneze, în Germania federală între 19 și 25 septembrie 1978. Cu acea vizită se încheie procesul de reconciliere între cele două Biserici, începută printr-o scrisoare a episcopilor polonezi către episcopii germani care poartă data de 18 noiembrie 1965 și e o invitație la iertarea reciprocă, făcându-se referire la toată istoria celor două popoare și în mod particular la împrejurările celui de-al doilea război mondial, pentru a putea celebra «cu conștiința împăcată» sărbătoarea mileniului polonez (966-1966): «Frați venerabili, vă lansăm un apel: să încercăm să uităm! Să lăsăm deoparte polemicile, urmările războiului rece, și să începem un dialog (...). În acest spirit foarte creștin și în același timp foarte omenesc, ne întindem mâinile spre voi, așezați pe băncile Conciliului care se apropie de sfârșit, iertând și cerând iertare».

«Cu emoție și bucurie» episcopii germani au strâns mâna întinsă de către polonezi și au răspuns astfel la 5 decembrie 1965: «Și noi vă rugăm să uitați, vă rugăm să iertați».

S-a coborât pacea asupra celor două comunități catolice, dar guvernul comunist polonez a dezlănțuit un război propagandistic împotriva episcopiei, atacându-i în special pe cardinalul Wyszynski și pe arhiepiscopul Wojtyla. Obiect al invectivei era fraza «iertând ți cerând iertare». «Nu vom uita ți nu vom ierta» era cuvântul de ordine al atacurilor. Muncitorii uzinelor Solvay îi scriu despre indignarea lor arhiepiscopului Wojtyla, care în acea uzina lucrase ca muncitor în timpul războiului. Wojtyla dă o replică în Dziennik Polski (Ziarul polonez) la 13 mai 1966. I se răspunde din nou că Polonia nu are nimic de iertat.

În timpul vizitei din septembrie 1978, cardinalul Wojtyla tine două discursuri la Fulda (din care unul în fața Conferinței episcopilor germani) și un al treilea la Köln. Spune printre altele, în timpul predicii din catedrala din Fulda, la 22 septembrie, că acea întâlnire «va întări» cele două Biserici «în adevăr și iubire» și va contribui - în momentul în care al doilea mileniu se apropie de sfârșit - «la cicatrizarea rănilor trecutului, fie mai îndepărtat, fie mai recent» (Bibliografie 76, pp. 47-52).

În cei unsprezece ani în funcția de cardinal, figura lui Karol Wojtyla își sporește notorietatea: frecventa participare la Sinoadele romane, repetata realegere în Consiliul secretariatului Sinodului, rolul de referent la simpozionul episcopilor europeni din 1975 și la Congresul euharistic de la Philadelphia din 1976 (unde vorbește alături de cardinalul Benelli, Maica Tereza din Calcutta și arhiepiscopul brazilian Helder Camara), predica în fața Curții în 1976, desele vizite la comunitățile poloneze din emigrație, misiunea în Germania din septembrie 1978 sunt principalele ocazii în care devine cunoscut în lume, iar figura lui devine familiară pentru majoritatea membrilor din colegiul cardinalilor.

Când se va reuni al doilea Conclav din 1978, aceste recunoașteri îl vor face Papă.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire