pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârșitului de mileniu

Luigi Accattoli

3. STUDIAZĂ LA ROMA. SCRIE POEZII. PREDĂ LA LUBLIN

Karol pleacă la Roma la douăzeci și șase de ani, la 15 noiembrie 1946. Emoția acelei zile de toamnă va da tonul vieții sale de călător: «Pentru prima oară treceam granița patriei mele. Priveam de la fereastra trenului în fugă orașe cunoscute doar din cărțile de geografie. Am văzut pentru prima dată Praga, Strasbourg, Paris» (Bibliografie 16, p. 59).

Se înscrie la «Angelicum», universitatea dominicană. După o scurtă ședere la Pallottini, pe strada Pettinari, e oaspete al Colegiului Pontifical Belgian, pe strada Quirinale. Aici rector e părintele Maximilien De Furstenberg, viitorul cardinal: «Cum aș putea uita că în timpul conclavului, în 1978, cardinalul De Furstenberg, la un moment dat, mi-a spus aceste cuvinte semnificative: Dominus adest et vocat te? [Domnul este aici și te cheamă]. Era ca o completare aluzivă și misterioasă la munca de formare îndeplinită de el la Colegiul Belgian, în favoarea sacerdoțiului meu» (id., p. 67).

Printre maeștrii pe care îi cunoaște la «Angelicum» se află teologul Garrigou-Lagrange și viitorul cardinal Ciappi. Printre studenți, argentinianul Jorge Mejia pe care, ca Papă, îl va regăsi printre colaboratorii săi la Curte și căruia îi va încredința pregătirea vizitei la Sinagogă. Își ia diploma cu lucrarea Doctrina de fide apud sanctum Joannem de Cruce [Doctrina credinței la Sfântul Ioan al Crucii].

Va păstra o bună amintire despre universitatea dominicană și va reveni aici cu plăcere, în calitate de Papă: «Cu toții sunteți aici colegii mei, dar pe vremea mea nu erau surori, care azi în această sală de conferințe reprezintă aproape majoritatea. Trebuie să vă felicit, dragi studente ale universității Papei!» (Angelicum, 24 noiembrie 1994).

Părintele Karol se îndrăgostește de Italia și un capitol din Har și mister se va intitula Cum am descoperit Roma: «îmi amintesc că în prima duminică după sosire am mers la Bazilica Sfântul Petru pentru a asista la venerarea solemnă a unui nou beatificat din partea Papei: am văzut de departe figura lui Pius al XII-lea purtat în lectică (...). Îmi amintesc că printre cei care vizitau mormântul Sfântului Stanislas Kostka erau mulți seminariști de la Germanicum, ușor de recunoscut după tradiționalele lor rase roșii. În inima Creștinismului și în fața sfinților, chiar și naționalitățile se întâlneau, aproape prefigurând, dincolo de tragedia războiului care ne marcase atât de tragic, o lume unită» (id., p. 59).

Vacanțele de Crăciun și Paști le folosește pentru a descoperi alte orașe italiene, pornind «de la locurile legate de viața Sfântului Francisc». Apoi, peste vară, o călătorie în Franța, Belgia, Olanda: «Mă deschideam spre un mai larg orizont european (...). Mi se descoperea astfel tot mai bine (...) Europa occidentală, Europa de după război, Europa cu minunatele catedrale gotice și, în același timp, Europa amenințată de procesul de secularizare» (id., p. 65).

La Roma stă aproape doi ani: în iunie 1948, părintele Wojtyla își susține lucrarea de diplomă, la jumătatea lunii următoare se află din nou în Polonia. Încă o dată cere să intre în ordinul carmelit, dar refuzul cardinalului Sapieha e net: «După război avem puțini preoți și Wojtyla e mult mai necesar pentru dioceză». Iar apoi adaugă, aproape ca o prevestire: «Și în viitor pentru întreaga Biserică» (Bibliografie 44, p. 79).

Prima destinație a părintelui Wojtyla e aceea de ajutor de paroh în satul Niegowic, la vreo cincizeci de kilometri de Cracovia, dar în cealaltă parte - adică la răsărit - față de Wadowice. «M-am informat imediat asupra modului de a ajunge la Niegowic și m-am străduit să fiu acolo în ziua stabilită (...). Era vremea secerișului. Pășeam printre holdele de grâu, cu spicele în parte secerate, în parte încă unduindu-se în bătaia vântului. Când în sfârșit am ajuns pe teritoriul parohiei Niegowic, am îngenuncheat și am sărutat pământul. Învățasem acest gest de la Sfântul Ioan Maria Vianney (Bibliografie 16, p. 71).

Holdele de grâu revin mereu în amintirile și poeziile sale. Într-una din ele există această viziune, care cu siguranță îi datorează ceva - pentru lanul care se confundă cu lumina - unui Van Gogh mai puțin frământat, cel îndrăgostit de câmpiile Provenței: «Când mă gândesc la patrie aud încă foșnetul secerei / care atinge un zid de grâne / ce se confundă cu lumina orbitoare a cerului» (Bibliografie 35, p. 120).

În satul Niegowic - care încă nu are curent electric - rămâne puține luni, care îi sunt de ajuns pentru a pune în mișcare viața tinerilor. La lumina lumânării continuă să studieze pentru cursul teologic al Universității Jagellone: primește titlul de «master în teologie» la 24 octombrie, iar la 16 decembrie obține gradul de «doctor în sacra teologie».

În martie 1949, arhiepiscopul îl recheamă la Cracovia, la biserica din cartierul universitar Sfântul Florian, și aici își găsește în sfârșit locul potrivit! Organizează cursuri de informare asupra vieții de cuplu și de familie. Susține «universitățile volante», adică acele cursuri de nivel universitar care nu sunt agreate de regimul comunist și sunt ținute, în clandestinitate, prin biserici și mănăstiri. Întemeiază un grup numit «Srodowisko» [ambientul], pentru a-i pune pe tineri în contact cu natura, pe care o consideră calea privilegiată spre a ajunge la Dumnezeu. «Soarele și stelele, apa și aerul, plantele și animalele - va spune la 27 mai 1984 în fața a peste cinci mii de tineri, în timpul vizitei pastorale de la Viterbo - sunt daruri cu care Dumnezeu a făcut confortabilă și frumoasă locuința pe care, în marea sa iubire, i-a pregătit-o omului pe pământ. Cine a înțeles acest lucru nu poate să nu privească plin de o respectuoasă recunoștință creaturile pământului și să nu le trateze cu responsabila atenție pe care i-o impune obligația față de divinul Donator.»

Mai mult decât grâul, imaginea tinerilor pe care i-a întâlnit în tinerețea sa nu-l va părăsi niciodată, ba chiar îl va călăuzi în dialogul aventuros pe care îl va aborda cu tineretul din toate țările: «Voi sunteți hotărâți să construiți o societate justă, liberă și prosperă. (...) în tinerețea mea, eu am trăit aceste convingeri. Dumnezeu a vrut ca ele să fie temperate de focul unui război a cărui atrocitate nu mi-a ocolit familia. Am văzut călcate în picioare în multe feluri aceste convigeri. M-am temut pentru ele, văzându-le expuse în bătaia furtunii. Într-o zi m-am hotărât să le apăr în numele lui Isus Cristos. (...) Dacă un tânăr cum am fost eu, chemat să-și trăiască tinerețea într-un moment crucial al istoriei, poate să le spună ceva unor tineri ca voi, cred că le-ar spune: nu vă lăsați manevrați de alții! încercați să fiți foarte conștienți de ceea ce vreți și de ceea ce faceți» (Belo Horizonte, Brazilia, 1 iulie 1980).

Cu tinerii își petrece vacanțele, în munții Beschidi sau Tatra, în taberele școlare semiclandestine, pentru că sunt interzise de autoritățile comuniste. Pentru a nu crea suspiciuni, părintele Wojtyla lasă deoparte rasa și se îmbracă într-un mod foarte liber: există fotografii care îl înfățișează așezat pe iarbă, în pantaloni scurți, fraternizând cu tinerii și tinerele sau jucându-se cu copiii unei perechi de prieteni.

«în viața mea - va scrie în Har și mister - am identificat prioritatea pastorală în apostolatul printre laici, în grija față de tineri și în dialogul intens cu lumea științei și a culturii» (Bibliografie 16, p. 102).

1953 e anul morții lui Stalin: în Polonia se strânge puternic șurubul. Este arestat cardinalul Wyszynski căruia regimul nu-i iartă opoziția față de noua Constituție, ce întărește puterile partidului comunist și reduce drepturile Bisericii. E aruncat în închisoare, împreună cu mulți preoți, și arhiepiscopul Cracoviei, Baziak. Este suspendată revista Tigodnik Powszechny - la care Wojtyla colaboreaza semnând cu pseudonim - pentru că a refuzat publicarea unui elogiu al lui Stalin. Este suspendată activitatea facultății de teologie a Universității Jagellone, unde Wojtyla tocmai a devenit profesor de etică socială. Dar imediat i se oferă catedra de teologie morală a Universității Catolice din Lublin, unde va funcționa până la Conclavul care îl face Papă.

Cursurile sale sunt luate cu asalt de studenți. Teza lui centrală e că «subiectul moralei e individul viu: existența persoanei e forma supremă a realității și această realitate trebuie să fie respectată în forma sa concretă» (Bibliografie 49, p. 52). E vorba de tradiția tomistă, în relectura modernizată a lui Jacques Maritain și îmbogățită cu personalismul lui Emmanuel Mounier, cei doi autori pe care i-a citit cu interes în timpul sejurului în Franța din vara lui 1947.

Avem de-a face cu o relectură a tomismului consolidată și dezvoltată prin metoda și limbajul fenomenologiei lui Max Scheler (1874-1928), gânditorul german despre ale cărui teorii Karol Wojtyla își elaborase lucrarea de liberă docență la universitatea din Cracovia (Bibliografie 22) și care va constitui punctul de referință pentru cea mai importantă operă filosofică a sa: Osoba i Czyn (Persoană și act), publicată în 1969 și care acum, în versiune engleză (The acting person), constituie al zecelea volum din Analecta Husserliana. «Am încercat să abordez - scrie Wojtyla - chiar principalele teme care privesc viața, natura și existența ființei umane - atât cu limitele cât și cu privilegiile sale - în mod direct așa cum ele i se prezintă omului în lupta sa pentru a supraviețui, păstrându-și totodată demnitatea de ființă umană: adică a unui om care își propune niște scopuri și face eforturi pentru a le atinge și e sfâșiat între condiția sa prea limitată și foarte înalta sa aspirație de a deveni liber» (Bibliografie 24).

Eseul se articulează în patru părți, pe care Rocco Buttiglione, cercetător al gândirii filosofice a lui Karol Wojtyla, le rezumă astfel: «în prima parte este vorba despre conștiință și despre cauzalitatea eficientă a persoanei. Wojtyla analizează rolul reflexiv al conștiinței și experiența fundamentală de a fi cauza propriilor noastre acțiuni, ceea ce ne constrânge să admitem că persoana nu e doar locul întâmplărilor psihice, în care se succedă senzațiile și experiențele de valoare, ci e tocmai subiectul acțiunii.

În a doua pare se aprofundează transcendența persoanei în acțiune (...). Persoana e cauză eficientă în acțiune deoarece se autodetermină, nu reflectă pur și simplu condiționările interne și externe, ci poate decide punându-și în acord opțiunea cu adevărul pe care îl cunoaște despre conceptul de bine. Astfel persoana se realizează pe sine însăși ca persoană.

A treia parte se referă la integrarea persoanei în acțiune. Persoana își realizează autostăpânirea nu suprimând, ci mai degrabă orientând dinamismele naturale ale trupului și ale psihicului, integrându-le în acțiunea care exprimă unitatea persoanei (...).

A patra parte, în sfârșit, e dedicată participării, adică acțiunii omului împreună cu alți oameni și care e, împreună cu transcendența și cu integrarea, una din dimensiunile fundamentale ale persoanei» (Bibliografie 47, pp. 147-148).

Toată opera filosofică a lui Karol Wojtyla - care se dezvoltă de-a lungul a douăzeci și cinci de ani: de la primele scrieri despre teatrul cuvântului, care datează din 1952, la textele despre participare, care precedă nu cu mult Pontificatul - constituie, în opinia specialiștilor, un unic «tratat despre om» (Tadeusz Styczen, Bibliografie 90) sau o cercetare finalizată a unei «filosofii a omului» (Massimo Serretti în invitația la lectura «scrierilor inedite» conținute în volumul De ce omul: Bibliografie 26, p. 8). El tinde spre «afirmarea unui umanism non-utopic și puternic ancorat în realitate și experiență» (id.).

Alături de producția filosofică, e abundentă și cea literară, mai accesibilă cititorului obișnuit: poezii și piese teatrale publicate în Tygodnik Powszechny sub pseudonimul Andrzej Jawien, sau în Znak, sub pseudonimul Stanislaw Andrzej Gruda. Recurgerea la pseudonim nu e un semn de capriciu, ci de modestie și, mai ales, dorința de a despărți - explică Adam Boniecki, bun cunoscător al lui Karol Wojtyla - misiunea sacerdotală de activitatea literară pe care, de altfel, Wojtyla o consideră secundară («Dacă n-aș fi devenit Papă - îi va mărturisi odată lui Boniecki - nimeni n-ar fi dat vreo importanță scrierilor mele poetice»).

Primele poezii și primele texte teatrale datează din anii liceului. Din prima dramă, David, nu s-a mai păstrat nimic, dar e același autor care ne vorbește despre ea într-o scrisoare către prietenul și maestrul Kotlarczyk: «Am scris o dramă, sau mai degrabă un poem dramatic, David: eroul meu e îmbrăcat în același timp într-un costum biblic și într-o haină stacojie. Am pus în el multe lucruri, multe sentimente care îmi umplu sufletul. sunt curios ce părere ai» (Bibliografie 62, p. 112). Scrisoarea e din 28 decembrie 1939. În anul următor, la puține luni distanță una de cealalaltă, apar Iov și Ieremia. Tot autorul e cel care ne vorbește despre ele, în scrisorile către Kotlarczyk: Iov «e o operă teatrală, greacă în formă, creștină în spirit, eternă în substanță, ca fiecare. O dramă a suferinței. Unora de aici le place. E în parte rezultatul lecturilor mele din Vechiul Testament. Am citit Psalmii lui David, Cartea Proverbelor iar acum pe Profeți» (Bibliografie 38, p. 179).

Observă Boleslaw Taborski (id., p. 183): «Dramaturgul vede acțiunea fie în Vechiul Testament, înainte de venirea lui Isus», fie «în zilele noastre», pe care el le numește «vremurile lui Iov: pentru Polonia și pentru lumea întreagă; precum Iov în zilele sale, la fel țara autorului și lumea întreagă în război, pline de suferință, așteaptă venirea judecății lui Isus». Meditație despre suferință și durere, într-un context religios dar și patriotic, Iov conține deja germenii gândurilor pe care autorul le va dezvolta pe această temă în următorii patruzeci și opt de ani, până la scrisoarea apostolică Salvifici doloris (11 februarie 1984), în care găsim cele mai recente cuvinte ale sale despre semnificația suferinței lui Iov: «Dacă Dumnezeu acceptă să-l pună la încercare pe Iov prin suferință, o face pentru a-și dovedi justiția. Suferința are caracterul unei încercări» (id., p. 184).

Religioasă și patriotică e și tema din Ieremia. Dramă națională în trei acte, situată în Polonia dintre sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, când are loc ciocnirea dintre polonezi și turci, care cunoaște cele două momente mai semnificative, în victoria musulmanilor la Cecora în 1620 și respectiv victoria, decisivă, obținută în anul următor de către armata poloneză la Chocim: «Iată, aici e zidul de apărare - gloria noastră. / Ne-ai construit, o, Doamne, ca sfânt bastion. / Nu ne-am opus poruncilor tale, dar ne-am prins pe platoșă trandafirii tăi / și sprijiniți în săbii / am privit spre pietrele de hotar». La fel ca în Iov, și aici reapare motivul de fundal al rolului istoric al Poloniei, inimă și scut al creștinismului.

După trilogia biblică din 1939-1940, vor trebui să treacă zece ani pentru o altă piesă teatrală: Fratele Domnului nostru (Bibliografie 36). Protagonist e Adam Chmielowski, pictorul și patriotul polonez din secolul al XIX-lea care, lepădându-și penelul și spada, va deveni acel Frate Albert (cunoscut ca Sfântul Francisc al Poloniei) pe care Ioan Paul îl va beatifica în 1983 și îl va canoniza șase ani mai târziu. Și Fratele Domnului nostru conține elemente pe care le vom regăsi într-un document papal și anume enciclica Dives in misericordia (Bogat în milă: 1980).

Prăvălia bijutierului (Bibliografie 33), scrisă în 1960, e definită de autorul însuși ca o «meditație asupra sfintei taine a căsătoriei care din când în când se transformă în dramă». Povestea se articulează în trei părți, care povestesc întâmplările a trei cupluri de soți: «în actul întâi, Tereza și Andrei se logodesc și se căsătoresc. Actul doi înfățișează căsnicia lui atefan și a Anei într-o stare avansată de criză. Profund rănită de indiferența lui Ștefan, Ana caută să stabilească legături cu alți bărbați și încearcă să-și vândă verigheta, dar Bijutierul o refuză: Această verighetă singură nu trage la cântar / (...) numai ambele împreună cântăresc ceva. În actul trei, copiii din cele două căsnicii (Monica și Cristofor) se îndrăgostesc unul de celălalt și se căsătoresc, dar întâlnirea lor nu e lipsită de probleme» (Bibliografie 38, p. 442). Un rol important e deținut de «un străin misterios», Adam, care în calitate de «martor, consilier, purtător de cuvânt și judecător» ascunde figura confesorului. «Figura lui Adam răspunde celor care se întreabă cum de autorul textului, care n-a fost niciodată căsătorit și nici n-a avut o familie a sa, a putut să cerceteze cu atâta acuitate problemele iubirii omenești și ale căsniciei» (id., p. 443).

Ultima dramă scrisă de Karol Wojtyla în 1964 este Raze de paternitate (Bibliografie 36). Autorul o definește «Misterium» aproape indicând că e vorba mai mult de o reflecție filosofico-religioasă decât de o dramă propriu-zisă; în realitate suntem în fața unei analize a «temelor existenței umane - singurătatea, paternitatea și maternitatea, copilăria - care erau doar vag schițate în Prăvălia bijutierului»(Bibliografie 38, p. 503).

A fi preot și educator în Polonia comunistă, dar mai ales în perioada stalinistă, înseamnă să te confrunți aproape zilnic cu regimul. O bătălie pe care Wojtyla, mai întâi ca preot, mai târziu ca episcop și cardinal, o duce acționând - potrivit mărturiei oferite nouă de părintele Adam Boniecki - pe două planuri: atenția îndreptată către tineri, lupta spre a obține permise de construcție pentru noi biserici, procesiunile anuale de Corpus Domini care devin tribune pentru a denunța orice violare a spațiului libertății.

O bătălie împotriva regimului pe care, însă, arhiepiscopul de Cracovia n-o duce cu gesturi zgomotoase sau cu intervenții explicite în sfera politică. «Eu nu fac politică, Biserica nu face politică, ea proclamă cuvântul Evangheliei. Și dacă a apăra drepturile omului înseamnă a face politică, atunci...»: acesta e răspunsul aceluiași Wojtyla către un biograf al său, francezul Jean Offredo (Bibliografie 64, p. 257), care îl întreba de ce a intervenit personal, pe plan legal - prin intermediul avocatului său Rozmarynowicz - în cazul morții unui student, Stanislas Pyjas, ucis de poliția secretă a regimului.

Pe Wojtyla politica îl intereseaza puțin sau deloc. Jerzy Turowicz, prietenul său și directorul săptămânalului Tygodnik Powszechny, afirmă că el «nu e de stânga, nu e de dreapta și nu e nici măcar naționalist» (Bibliografie 44, p. 128). Interesul scăzut nu exclude, în orice caz, susținerea inițiativelor catolicilor-laici angajați în lupta socială. Wojtyla are o contribuție importantă la constituirea grupului cultural-politic Znak (Semnul) care va avea și o mică reprezentare în Parlamentul de la Varșovia și care publică revista al cărei colaborator este. Colaborează și cu grupul clandestin «Odrodzenie» («Renașterea»), care e sprijinit direct de cardinalul Wyszynski.

Desigur Wojtyla cunoațte bine marxismul, față de care are o aversiune totală, comparabilă doar cu cea față de nazism, după cum rezultă din această pagină din Har și mister: «Biserica poloneză în acest secol a trebuit să susțină o luptă dramatică împotriva a două regimuri totalitare: împotriva regimului inspirat de ideologia nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial; apoi, în lungile decenii de după război, împotriva dictaturii comuniste și a ateismului său militant (...). Cele două sisteme totalitare, care au marcat tragic secolul nostru, le-am putut cunoaște, ca să zic așa, din interior. Deci e ușor de înțeles sensibilitatea mea pentru demnitatea oricărei persoane umane și pentru respectarea drepturilor sale, pornind de la dreptul la viață» (Bibliografie 16, pp. 77-78).

Prima înfruntare cu regimul este din 1962: la Cracovia conducătorii comuniști vor să rechiziționeze seminarul pentru a atribui edificiul școlii pedagogice. Wojtyla protestează direct în fața prim-secretarului regional comunist (L. Motyka) și, fapt fără precedent pentru un episcop polonez, intră în sediul partidului pentru a duce tratative. Obține un compromis: etajul trei va fi al școlii pedagogice, restul clădirii îi rămâne seminarului (Bibliografie 64, p. 77).

Este memorabilă lupta pe care o duce pentru biserica din Nowa Huta: regimul respinge sistematic cererile de construcție, Wojtyla celebrează slujba de Crăciun 1963 în aer liber, pe ploaie, în locul ales pentru biserica pe care o definește drept «noua peșteră a Betlehemului». Autoritățile comuniste cedează în sfârșit și lucrările încep la 18 mai 1969. Pavel al VI-lea trimite o piatră din Bazilica Sfântul Petru care să fie «prima» din noul edificiu. În predica ținută la sfințirea bisericii, în mai 1977, Wojtyla spune: «Acest oraș nu e un oraș cu oameni fără căpătâi, oameni cu care puteți face orice vă place; care pot fi manipulați după legile producției și ale consumului. Acest oraș e un oraș al fiilor lui Dumnezeu» (Bibliografie 38, p. 104).

În 1966 are loc sărbătoarea Milenarului Poloniei și regimul refuză să subscrie la invitația adresată de către episcopi lui Pavel al VI-lea. Însă refuzul nu oprește sărbătorile organizate de Biserică. La 3 septembrie, icoana Fecioarei Negre «trebuie să intre solemn în dioceza Katowice, cortegiul este blocat de grupuri de manifestanți. Chiar și mașina arhiepiscopului este oprită. Karol Wojtyla coboară și este violent apostrofat, în ciuda invitațiilor sale la dialog. Nici o șansă. Icoana trebuie să se întoarcă la Czestochowa, spre marea durere a credincioșilor din Silezia care nu se dau bătuți: pelerinajul va continua, parohie după parohie, cu o ramă goală și o lumânare aprinsă care va fi transportată ca o flacără a solidarității. Și aceasta spune multe despre spiritul de rezistență al polonezilor» (Bibliografie 64, p. 88).

La 28 octombrie 1967, arhiepiscopul organizează la Cracovia ceremonia de primire a Fecioarei Negre. «Vizita Fecioarei Maria» se încheie la 12 decembrie în anul următor: cardinalul Wojty3a asistă personal, în total, la 120 de sărbători și prezidează 53 de celebrări solemne.

Un alt biograf al lui Ioan Paul, Jean Chelini, ne oferă această descriere în direct a unuia din ultimele sale rechizitorii împotriva regimului, în iunie 1978, la pelerinajul național al minerilor polonezi la Piekary Slaskie, în Silezia Superioară: «Circa 100.000 de mineri strigau: Trăiască cardinalul, trăiască episcopii noștri. Karol Wojtyla înainta prin mulțime, avându-l alături pe cardinalul Baum, arhiepiscop de Washington, musafirul său, zâmbind larg, și răspundea la aclamații cu un semn al mâinii. În acest mod, bine înfășurat în straiele lui stacojii, cardinalul degaja o imagine de forță și seninătate. În timpul predicii li se adresează minerilor cu un limbaj simplu dar foarte energic. Se pronunță cu duritate împotriva ceremoniilor atee pe care guvernul vrea să le organizeze. Revendică repausul duminical pentru minerii obligați să lucreze și în zi de sărbătoare. O familie fără zi de duminică înseamnă copii fără tată și o soție fără soț. Cere ca guvernanții să autorizeze reconstruirea bisericilor distruse de război și deschiderea de noi șantiere: Acest refuz contravine drepturilor omului și intereselor muncitorilor, e o nedreptate. Trebuie să schimbăm această situație. Vorbind despre presa din țara sa, cardinalul Wojtyla subliniază disproporția dintre mulțimea de publicații marxiste și singurul periodic autorizat de inspirație catolică: Noi avem un singur cotidian oficial catolic, e intolerabil. Și urmeaza: Să spui că religia aparține idealismului, visului, e o prostie. S-a spus că religia e opiu pentru popor, eu spun că e dreptul muncitorilor. Ce e omul, dacă nu fiul lui Dumnezeu?» (Bibliografie 49, pp. 60-61).

Va aborda acel ton de fiecare dată când se va întoarce ca Papă în Polonia și ori de câte ori în lume se va pune problema drepturilor omului și ale Bisericii. El se va revendica mereu în convingerile sale în materie de drepturile omului de la experiența poloneză. Iată cum va proceda după aproape douăzeci de ani de Pontificat, anticipându-le ziariștilor ceea ce va spune în Cuba: «în legătură cu drepturile omului știu bine ce am de zis. Drepturile umane sunt piatra de temelie a oricărei civilizații: această convingere am adus-o cu mine din Polonia, din confruntările cu sistemul sovietic și cu totalitarismul comunist. De la mine să nu aștepte nimeni altceva!» (21 ianuarie 1998, în zborul Roma - Havana).

Dar am alergat prea repede, împinși de dorința de a surprinde întreaga aventură a omului și a creștinului Wojty3a în materie de drepturile omului. Trebuie să ne întoarcem în timp cu patruzeci de ani, la perioada când devine episcop.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire