pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârșitului de mileniu

Luigi Accattoli

2. LUCREAZĂ CA MUNCITOR ȘI ACTOR. ȘI DEVINE PREOT

Când cad primele bombe peste Cracovia, Karol se află în catedrala Wawel: «Acea zi de 1 septembrie 1939 nu mi se va mai șterge niciodată din memorie: era prima vineri a lunii. Mă dusesem la Wawel pentru a mă spovedi. Catedrala era goală. A fost, poate, ultima dată când am putut intra liber în templu» (Bibliografie 16, p. 36). La sfârșitul slujbei, aleargă la tatăl său care are sănătatea șubredă. Își strâng lucrurile și fug spre est, pe jos, împreună cu alte zeci de refugiați. Fuga e grea, în ciuda ajutorului obținut de la vreun camionagiu. Tatăl de abia se mișcă. Dar și la Răsărit e război și Armata Roșie a lui Stalin - după cum fusese prevăzut în pactul Molotov-Ribbentrop - tocmai invadează partea orientală a Poloniei. Fugarii se întorc spre Cracovia.

În două treimi ale Poloniei - inclusiv Cracovia - sunt nemții, în timp ce o treime a țării, spre Lituania și Bielorusia, și-a luat-o U.R.S.S.-ul lui Stalin, urmașul Rusiei sovietice de la care acele ținuturi fuseseră smulse de către mareșalul Pilsudski - atât de iubit de Wojtyla tatăl - într-un război care se purta pe când Wojtyla fiul se năștea!

Universitatea își redeschide cursurile, dar ele vor dura numai până la 6 noiembrie, când naziștii îi adună pe profesori și îi trimit în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen: puțini se vor mai întoarce.

Se instituie munca forțată pentru toți polonezii între 18 și 60 de ani care nu sunt implicați într-o activitate regulată. Lolek are douăzeci de ani și este amenințat de razii. «Pentru a evita deportarea la muncă forțată în Germania, în toamna lui 1940 am început să lucrez ca muncitor într-o carieră de piatră legată de fabrica chimică Solvay. Se afla la Zakrzowek, la vreo jumătate de oră de locuința mea din Debniki, și în fiecare zi mergeam acolo pe jos» (id, p. 15.). Germanii consideră că Solvay, implicată în producerea de materiale de război, este o fabrică strategică, și tânărul muncitor - la fel ca toți colegii săi - obține permisele necesare pentru libera circulație.

Tovarășii de lucru țin la el și încearcă să-l scutească de eforturile prea mari. «Mie, de exemplu, mi-au dat funcția de ajutor al așa-zisului artificier: se numea Franciszek Labus. Îmi amintesc de el pentru că uneori se întorcea spre mine cu astfel de cuvinte: Karol, ar trebui să te faci preot. Vei cânta bine, pentru că ai o voce frumoasă și te vei simți bine. (id., p. 16). I se lasă de asemenea timp pentru a se dedica lecturii și rugăciunii: «Nu îi deranja dacă aduceam cărți cu mine la lucru. Spuneau: Avem noi grijă, tu citește înainte» (id, p. 31).

În februarie 1940 cunoaște un personaj destinat să-i marcheze formația: un croitor cu aspect destul de obișnuit, dar cu o extraordinară încărcătură spirituală. Se numea Jan Tiranowski, avea spre patruzeci de ani și formase un grup clandestin de rugăciune (chiar și pentru a te ruga trebuia atunci să te ascunzi), pe care îl numise «Rozariul viu». «Tiranowski, care se formase pe scrierile Sfântului Ioan al Crucii și ale Sfintei Teresa de Avila, m-a introdus în lectura, extraordinară pentru vârsta mea, a operelor lor» (id., p. 32). În calitate de cardinal și de Papă își va aminti adesea de acel învățător atât de deosebit, pe care-l va defini «apostolul iubirii lui Dumnezeu», pomenind cu emoție «acest exemplu al unei vieți dedicate doar lui Dumnezeu».

În cariera de piatră Lolek rămâne până în primăvara lui 1942, când este transferat la fabrica Solvay. «Lucrând cu mâna, știam bine ce înseamnă oboseala fizică. Întâlneam în fiecare zi oameni care munceau din greu. Am cunoscut mediul acestor persoane, familiile lor, interesele lor, valoarea lor umană și demnitatea lor» (id., p. 31).

Un tovarăș moare într-un accident de lucru, sub ochii săi. Este cutremurat. Își va aminti de el în poezia intitulată Cariera de piatră, pe care o va scrie în 1956, pentru muncitorii care în acel an vor muri în manifestațiile de la Poznan: «Au ridicat trupul. Au defilat în liniște. / Din el încă mai emana oboseala și un simț al nedreptății. / Aveau salopete cenușii, cizme înnoroiate până deasupra călcâielor... Piatra cea albă a intrat în el, i-a ros existența / și l-a făcut să-i semene atât de mult, că l-a transformat în piatră» (Bibliografie 35, p. 81). După noutatea unui Papă prieten al evreilor și martor al exterminărilor, iată că se anunță aceea a unui episcop de Roma care a cunoscut carierele de piatră. Un alt vers din acea poezie afirmă că «iubirea țâșnește mai tare atunci când este impregnată de mânie» (id., p. 82) și ne dăm seama că totul este posibil dacă va fi făcut Papă un om care a cunoscut mânia muncitorilor și a recunoscut-o ca pe o formă de iubire.

Karol Wojtyla tatal moare la 18 februarie 1941, dar încă de la Crăciun nu mai ieșise din casă. Fiul i-a cerut ajutor prietenului apropiat Juliusz Kidrinski, cu care împărtășea pasiunea pentru teatru. Cu el îl veghea, cu schimbul, pe bolnav și mama lui Juliusz era cea care, de cele mai multe ori, pregătea de mâncare pentru cei doi Wojtyla. În seara de 18 februarie, întorcându-se de la lucru, Karol își găsește tatăl mort. Îl cheamă pe Juliusz, împreună vor sta de veghe la căpătâiul său. Și cine știe dacă nu cumva noaptea aceea, în care a simțit amețeala de a se pomeni de unul singur pe pământ, i-a arătat calea pe care urma să dea un sens acelei imense singurătăți.

Dar opțiunea nu apare imediat.Timp de un an, totul continuă ca mai înainte: munca la fabrică și activitatea teatrală care se intensifică pentru că, rămas singur, găzduiește la el acasă familia lui Mieczyslaw Kotlarczyk, un profesor de literatură poloneză total dedicat teatrului, pe care începuse să-l frecventeze de la Wadowice, unde Kotlarczyk înființase un «Teatru universitar». Cu Kotlarczyk, care pentru el e în același timp oaspete, prieten și maestru, Karol întemeiază compania de «Teatru rapsodic», sau «Teatru al cuvântului viu»: «împărțind aceeași casă, puteam nu doar să ne continuăm discuțiile despre teatru, ci chiar să încercăm transpuneri concrete, care dobândeau tocmai caracterul de teatru al cuvântului. Era un teatru foarte simplu. Partea scenică și decorativă era redusă la minimum; misiunea actorului se concentra esențial asupra recitării textului poetic» (Bibliografie 16, p. 16).

«Teatrul rapsodic», care pentru simplitatea sa scenică putea fi reprezentat în apartamente private, a fost conceput de către întemeietorii lui ca o formă de rezistență pașnică și de apărare a culturii poloneze în fața invaziunii naziste. Wojtyla, oponent al violenței, n-a vrut să-și urmeze tovarășii care au ales lupta armată, chiar dacă nu s-a dat îndărăt atunci când i s-a cerut o formă oarecare de sprijin: de exemplu colectarea de fonduri. Erau reprezentate numele mari ale literaturii poloneze: Slowacki, Kasprowicz, Wyspianski, Norwid, Mickiewicz, care cântaseră istoria patriei și legăturile sale cu creștinismul. Ca niște conspiratori, actorii și spectatorii se reuneau clandestin în case private și pivnițe. Au fost cel puțin douăzeci de reprezentații și fiecare a constituit o sfidare la adresa patrulelor Gestapo-ului care controlau Cracovia stradă cu stradă. Întotdeauna rolul lui Wojty3a era decisiv, ca actor, scenograf, scenarist, organizator. Nici unul dintre prietenii și cunoscuții săi nu avea vreo îndoială, viitorul lui Karol nu putea fi decât pe scenă, avea totul pentru a o domina: voce, gestică, pasiune, memorie.

Dar într-o seară din toamna anului 1942, îl anunță pe prietenul Kotlarczyk să nu mai conteze pe el. Va mai interpreta o singură piesă, ultima dată, în martie 1943, ca protagonist în Samuel Zborowski. Îl anunță pe cardinalul Sapieha de intenția sa de a deveni preot. Chemarea pe care o simțise crescând în sufletul său, din noaptea în care l-a vegheat pe tatăl mort, se împlinise.

«Povestea chemării mele ca preot? O cunoaște doar Bunul Dumnezeu. În stratul ei cel mai profund, orice chemare la preoție e o mare taină, e un dar care depășește infinit puterile omului», astfel începe volumul autobiografic Har și mister (id., p. 9), pe care Ioan Paul îl va scrie la aniversarea a cincizeci de ani de la prima slujbă oficiată, tocmai pentru a povesti câte ceva despre chemarea sa. Că n-a fost vorba de o inspirație momentană, ci s-a copt cu încetul în suflet, le-a fost limpede cunoscuților săi mai devreme decât lui însuși. Deja despre ultimii ani petrecuți la Wadowice el va scrie: «în acea etapă a vieții mele, chemarea sacerdotală nu se deslușise încă, deși în jurul meu mulți erau de părerea că trebuie să intru la seminar» (id., p.10). Și i-am auzit deja pe tovarașii din cariera de piatră care îi spuneau același lucru.

În miezul acelei hotărâri se află cele două fapte traumatice, al războiului și al morții tatălui: «în fața răspândirii răului și a atrocităților războiului îmi devenea tot mai clar sensul sacerdoțiului și al misiunii sale în lume. Izbucnirea războiului m-a îndepărtat de studii și de mediul universitar. În acea perioadă mi-am pierdut tatăl, ultima persoană care îmi rămânea dintre rudele cele mai apropiate. Și acest fapt a adus cu sine, în mod obiectiv, un proces de îndepărtare de proiectele mele precedente. Într-un fel, mă simțeam de parcă aș fi fost dezrădăcinat de pe pământul pe care, până în acel moment, crescuse ființa mea umană. Nu era vorba însă numai de un proces negativ. În conștiința mea, de fapt, totodată, se făcea tot mai simțită prezența unei lumini: Domnul vrea ca eu să devin preot. Într-o zi am înțeles-o cu toată limpezimea» (id., p. 44).

Mai era, în plus, obiceiul rugăciunilor, hrănit din participarea la «Rozariul viu» și din lecturile marilor mistici spanioli, la care s-a adăugat cea a Tratatului despre adevărata credință a Fecioarei Maria de Luigi Maria Grignion de Monfort, din care va extrage, după mai mult de 30 de ani, motto-ul pontificatului «Totus Tuus»: «Este prescurtarea formei celei mai complete de încredințare a sufletului Maicii Domnului și sună astfel: Totus Tuus ego sum et omnia mea Tua sunt. Accipio Te in mea omnia. Praebe mihi cor Tuum, Maria [Sunt pe de-a-ntregul al tău și tot ce e al meu îți aparține. Te-am ales pe tine în toate ale mele. Dă-mi inima ta, Maria.]» (id, p. 39).

Importantă a fost și «fascinația spirituală» exercitată de figura Fratelui Albert, cu numele mirean Adam Chmielowski, artistul și eroul polonez din secolul al XIX-lea care a părăsit totul pentru a se dedica săracilor: «Pentru mine figura lui a fost determinantă, pentru că am găsit în el un deosebit sprijin spiritual și un exemplu care să-mi permită îndepărtarea de artă, de literatură și de teatru, pentru alegerea radicală a chemării sacerdoțiului» (id., p. 43). Preotul Karol Wojtyla îi va dedica în 1949 Fratelui Albert drama Fratele Domnului nostru (Bibliografie 36), Ioan Paul îl va beatifica în 1983 și îl va proclama sfânt în 1989.

Din actor ascuns, student clandestin: în octombrie 1942, Karol începe să frecventeze cursurile clandestine ale facultății de teologie ale Universității Jagellone, ca student la seminarul arhidiocezei de Cracovia. Seminarul e înființat de cardinalul Sapieha pe ascuns de cotropitorul nazist care le permite doar celor care erau seminariști înainte de 1939 să-și continue pe față studiile teologice. Wojtyla își ia examenele cu calificativele «eminenter» sau «valde bene». Pentru a nu bate la ochi, continuă să trăiască în locuința din cartierul Debniki și să lucreze la fabrică.

În fiecare dimineață Karol merge de acasă la arhiepiscopat pentru a asista la slujbă în capela privată a «Prințului Mitropolit», cardinalul Sapieha. Îl însoțește, adesea, un alt seminarist clandestin, Jerzy Zachuta: «într-o zi n-a mai apărut. Când după slujbă am trecut pe la el, la Ludwinow, am aflat că în timpul nopții fusese ridicat de către Gestapo. Imediat după aceea, numele său a apărut pe lista polonezilor destinați plutonului de execuție» (Bibliografie 16, p. 52).

În seara de 29 februarie 1944, pe când se întorcea acasă de la fabrică, Karol Wojtyla este lovit de un camion german. Șoferul nu se oprețte. Lețina, are o fractură la cap. Îl găsește o femeie și este internat la spital, unde are nevoie de câteva zile pentru a-și redobândi cunoștința.

Puțin mai târziu, scapă doar printr-o întâmplare de o razie a naziștilor. Pentru a evita alte riscuri, în luna august cardinalul se hotărăște să adăpostească micul grup de seminariști clandestini (în total sunt șapte sau opt), în palatul arhiepiscopal, unde vor rămâne ascunși câteva luni urmându-și studiile. O mână prietenă șterge de pe listele de la Solvay numele lui Karol Wojty3a, astfel că naziștii încetează de a-l mai căuta. La 9 septembrie primește tonsura.

La 18 ianuarie 1945 Cracovia este eliberată. Urmărite de Armata Roșie, trupele naziste se retrag în dezordine. La sfârșitul războiului, Karol este ales vicepreședinte la «Bratnia Pomoc» (Ajutorul frățesc), o organizație studențească de sprijin pentru universitarii în dificultate și este laureat în teologie.

La 1 noiembrie 1946, în capela privată a arhiepiscopatului este consacrat preot de către cardinalul Sapieha: «Mă revăd în acea capelă întins pe jos în formă de cruce, așteptând clipa în care mâinile cardinalului se vor opri asupra capului meu. Un moment emoționant! (...) Există ceva impresionant în prosternarea tinerilor viitori preoți. (...) Cine se grăbește să primească sfânta consacrare se prosternează cu întregul trup și își sprijină fruntea de pardoseala templului, manifestând prin aceasta completa sa disponibilitate spre a îndeplini datoria care i s-a încredințat. Acest ritual mi-a marcat profund experiența sacerdotală» (id., p. 53).

În ziua următoare, ziua morților, celebrează prima slujbă în cripta Sfântul Leonard din catedrala Wawel. O celebrează de ziua morților, în amintirea mamei și a tatălui său, și o celebrează în cripta din Wawel pentru că vrea să-și sădească misiunea sacerdoțială în piatra marcată de credința părinților.

Se închide astfel o pagină decisivă din viața lui Karol Wojtyla care a traversat - inapt fizic, dar cu har spiritual - războiul: «Din marele și îngrozitorul theatrum al celui de-al doilea război mondial am fost scutit de multe. În orice zi aș fi putut fi ridicat de acasă, din cariera de piatră, de la fabrică pentru a fi dus într-un lagăr de concentrare. Uneori mă întrebam: atâția tineri de vârsta mea își pierd viața, eu de ce nu? Astăzi știu că n-a fost o întâmplare. (...) Ceea ce am spus despre lagărele de concentrare nu constituie decât o parte, deși dramatică, a acestui tip de apocalips al secolului nostru. Am menționat-o pentru a sublinia că taina sacerdoțiului meu, încă de la începuturi, s-a înscris în marele sacrificiu al atâtor bărbați și femei ai generației mele. Pe mine Providența m-a iertat de experiențele cele mai grele: cu atât mai mare e, deci, simțul meu de datorie față de persoanele cunoscute, ca și față de cele mult mai numeroase necunoscute mie, fără deosebire de națiunea sau limba lor, care cu sacrificiul lor pe marele altar al istoriei au contribuit la realizarea vocației mele sacerdotale» (id., pp. 45 și 47).

Dar a venit deja timpul plecării spre Roma.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire