pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârșitului de mileniu

Luigi Accattoli

15. MULȚUMEȘTE SFINTEI FECIOARE PENTRU CĂ A SCĂPAT DE PERICOL

Cu Papa Wojtyla, Pontificatul roman iese din ordinea și regulile unei tradiții seculare și intră pe făgașul aventurii, care e aventura «misionării popoarelor», în care Pontiful ar vrea să vadă implicată întreaga Biserică catolică. Aventura misionarismului înseamnă și o confruntare cu lumea. Din această confruntare face parte, în mod misterios, evenimentul atentatului: o dramă care a cuprins în imagini drama întregului Pontificat.

În capitolul precedent îl însoțisem pe Ioan Paul la Gemelli, după împușcăturile lui Ali Agca, pentru a urmări faptele atentatului. Acum să revenim la locul împușcăturilor pentru a încerca să strângem la un loc semnele pe care le-a adus cu sine atentatul. Și iată-ne în fața unui cartuș pe pavaj, având împrejur un cerc de cretă trasat de poliție. Fiecare secol și-a lăsat amprenta asupra pieței: acest cerc, care a ținut o zi, ar putea fi semnul vremurilor noastre.

N-a fost instalat nici un indicator în piață, în amintirea atentatului. Și a fost o decizie înțeleaptă. La cinci luni după împușcături, la 4 octombrie, Ioan Paul s-a întors să celebreze în Piața Sfântul Petru. A fost o reluare în posesie a spațiului, o încălcare a tabu-ului. O mică bornă, în amintirea locului atentatului, ar fi fost un punct ferm în favoarea tabu-ului.

L'Osservatore Romano a folosit adesea tonuri solemne în amintirea atentatului, la aniversări. Dar retorica sărbătorească nu l-a inclus niciodată pe Pontif. Ba chiar, de mai multe ori, Ioan Paul a folosit un ton ironic pentru acest subiect imposibil. «Vă asigur, eminență, că nici un loc nu e mai periculos decât Piața Sfântul Petru», i-a spus odată cardinalului francez Decurtray, care îi relata pălăvrăgelile despre o profeție a lui Nostradamus care părea să considere periculoasă vizita sa la Lyon, în octombrie 1986.

Nu există o relatare oficială a Vaticanului în legătură cu atentatul și cu atât mai puțin o interpretare a sa. Papa s-a limitat mereu să vorbească doar despre semnificația spirituală a acelui eveniment. În privința faptelor, rămâne versiunea oferită de magistratura italiană, în documentele celor două procese. Iată cum sunt rezumate la al doilea proces, în ordinul de trimitere în judecată, semnat de Ilario Mastella: «în sentința din 22 iulie 1981, Curtea de Justiție din Roma îl condamna pe cetățeanul turc Mehmet Ali Agca la pedeapsa de închisoare pe viață, cu izolare pe perioada de un an, deoarece la Roma, în Piața Sfântul Petru, la 13 mai 1981, acționând în scopuri teroriste, a atentat la viața Sfântului Pontif Ioan Paul al II-lea, trăgând asupra lui câteva focuri, cu un pistol marca "Browning", calibrul 9, care i-au produs leziuni personale persoanei amintite, precum și, datorită erorii în uzul armei, cetățenelor americane Odre Anne și Hall Rose». Evenimentul atentatului e consemnat în asemenea fraze prozaice, care cel puțin nu sporesc confuzia în suflete.

Atentatul a făcut să crească extraordinar măsurile de siguranță în jurul persoanei Papei, iar mass-media au intensificat transmiterea deplasărilor sale. Aceasta s-a văzut imediat la 4 octombrie 1981, la prima sa revenire în Piața Sfântul Petru: întregul perimetru al coloanelor a fost blocat cu parapete, lumea a fost percheziționată și inspectată cu detectoare metalice, ziariștii au stat la pândă în concurență cu polițiștii. Dar el, Papa, n-a acceptat să rămână departe de mulțime. A reînceput imediat să cutreiere piața și să iasă în Roma, în Italia și în lume.

Rezultatul sindromului atentatului e «papamobilul»: vehicolul special cu geamuri antiproiectil pe care din 1981 Papa îl folosește în deplasările sale în spații deschise. Ioan Paul urăște acest instrument care îl izolează de oameni și îndată ce poate îl părăsește. Dar în planurile deplasărilor sale, acesta e mereu prevăzut, atunci când se prevede existența mulțimilor. S-a scris că «papamobilul» e noua «lectică a Pontifului roman» (Gianni Baget Bozzo). Și trebuie spus că într-adevăr le este greu Papilor să coboare de pe acea lectică sau să renunțe la ideea ei, impusă de terorism.

Atentatul a creat senzația pericolului constant, de fiecare dată când Papa iese din Vatican. Acel pericol teoretic era cunoscut. Deja Pavel al VI-lea riscase să fie strivit de mulțime la Ierusalim (1964) și suferise un fel de atentat la Manila (1970): un pictor travestit în preot îl lovise și îl rănise ușor la torace cu un pumnal în formă de cruce. Dar nimeni nu crezuse că e posibil un atentat cu armă de foc în Piața Sfântul Petru. Cel puțin aceasta a fost convingerea exprimată de mediul vatican a doua zi. «Impresia dominantă a fost șocul față de gest: violență împotriva Papei, după atâtea secole!», declară într-un interviu din 23 septembrie 1981 în Messaggero decanul Sfântului Colegiu, cardinalul Confalonieri, care în viața lui (avea atunci 88 de ani) asistase la multe alte tragedii.

Semnul sângelui a modificat și popularitatea, deja imensă, a acestui Papă al gestului și al mulțimii. A sporit-o într-un fel, adăugându-i un element de mai mare profunzime. Există o nouă seriozitate, în felul în care cuvintele sale sunt percepute - după acest eveniment sângeros - de către poporul de credincioși și de opinia publică. Va fi de ajuns să ne gândim la efectul pe care de atunci îl au apelurile sale împotriva violenței și a terorismului. După scrisoarea lui Pavel al VI-lea către «oamenii din Brigăzile roșii» (aprilie 1979) și după rugămințile aceluiași Wojtyla «către oamenii violenței, care sunt și ei frații mei» (Crăciun 1980, în timpul răpirii lui D'Urso), i s-a pretins Pontifului un cuvânt îmbibat de sânge, ca pentru a face mai implicat și mai ușor de înțeles mesajul Bisericii.

Un alt efect al atentatului a fost acela de a umple de adevăr cuvintele despre participarea la durerea altora, pe care un Papă se poate pomeni pronunțându-le prea des și nu totdeauna pe un ton convingător. Ioan Paul vizitează mereu spitale și bolnavi, la Roma și în timpul călătoriilor. O făcea deja Pavel al VI-lea, urmând exemplul lui Ioan al XXIII-lea. Dar trebuie să fi fost extraordinară emoția bolnavilor internați la Gemelli, atunci când au primit vizita Papei, care era internat ca și ei. Putem să ne închipuim pasul nesigur al lui Ioan Paul în halat de casă, cu pungile de drenaj prinse la brâu, curiozitatea sa minuțioasă - care îi este proprie oricărui bolnav internat la spital - pentru situația celorlalți bolnavi care între timp îl întreabă despre el. «Acum știu mai bine decât înainte că suferința e o asemenea dimensiune a vieții în care, mai mult decât oricând, se altoiește pe sufletul omului recunoștința față de Mântuitor», va spune la 14 august părăsind pentru a doua oară Policlinica Gemelli. Iar misterului suferinței îi va dedica unul din documentele cele mai personale ale Pontificatului: scrisoarea apostolică Salvifici doloris (10 februarie 1984).

Internarea la Gemelli a fost, pentru Papă, și ocazia unei reflecții specifice asupra raportului dintre medic și pacient, care a revenit apoi în discursurile adresate bolnavilor și medicilor. Cel puțin de două ori, în acele 77 de zile, s-a opus proiectelor echipei care îl îngrijea și a sfârșit prin a-și impune voința: când a vrut să părăsească prima oară spitalul, la 3 iunie, iar medicii considerau că e imprudent; când a contrazis proiectul lor de a amâna până în luna octombrie operația de extragere a protezei intestinale.

«Nu uitați că dacă voi sunteți medicii, eu sunt bolnavul și trebuie să vă informez despre problemele mele de bolnav, adică mai ales aceasta: n-aș vrea să mă întorc la Vatican decât complet vindecat. Mă simt cu totul în stare să suport o nouă operație»: astfel i-a vorbit echipei întrunite pentru a lua o hotărâre, după cum i-a povestit Crucitti lui Frossard (Bibliografie 10, p. 304).

Rămân, de nemăsurat pentru observator, consecințele atentatului asupra omului Wojtyla. Reluându-și după cinci luni activitatea publică, Papa dedică discursurile din primele cinci audiențe generale (începând cu 7 octombrie 1981) «conținutului meditațiilor mele din acea perioadă în care am participat la o mare încercare divină» (Bibliografie 1). Povestește că s-a simțit «izolat și destinat morții» ca și apostolul Petru aruncat în închisoare de către Irod. Citând Biblia (Faptele Apostolilor 12,11), aplică pentru sine însuși meditația lui Petru eliberat din închisoare: «Acum văd cu adevărat că Domnul a trimes pe îngerul Său și m-a scăpat din mâna lui Irod».

Citează A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni, unde se afirmă că «puterea în slăbiciune este făcută desăvârșită» (12,9), aplicându-i următoarea explicație personală: «Cu mare recunoștință față de Sfântul Duh, mă gândesc la acea slăbiciune pe care El mi-a oferit s-o încerc din ziua de 13 mai, crezând și fiind cu umilință convins că ea a putut sluji la întărirea Bisericii și chiar a persoanei mele omenești». Evident, e vorba de o «întărire» în credință cea la care Papa face aluzie: de parcă și-ar propune o mai totală dăruire pentru misionarismul său, dincolo de orice calcul de «prudență omenească», inclusiv acela instinctiv și primordial al siguranței fizice.

Ceva din întărirea sa putem intui în vizita pe care i-o face Papa lui Ali Agca în închisoare, la 27 decembrie 1983, într-o celulă de maximă securitate din aripa «G7» de la Rebibbia. Acea vizită a completat prin gest cuvântul de iertare deja pronunțat de Ioan Paul și îi oferă lumii ultima imagine asupra atentatului. Cea prin care Papa dorea să fie ținut minte.

Mehmet Ali Agca, 26 de ani, păr negru, bluză albastră, barbă de o zi, iese în întâmpinarea Papei. Se închină și aproape îngenunchează, sărută mâna dreaptă pe care Wojtyla o întinde. Apoi sprijină fruntea de dosul palmei Pontifului: un gest din cultura islamică indicând respect și încredere față de interlocutor.

Imaginile acelei întâlniri le-am văzut cu toții la televizor. În dreapta celulei se află patul metalic al lui Ali. În stânga, în unghiul opus ușii de la intrare, sunt două scaune, unul cu spătarul lipit de calorifer. Pe acesta se așază Ali. Pe celălalt Wojtyla. Papa atinge ușor cu mâna dreaptă genunchiul lui Ali și își apropie capul, ca pentru a-i spune: «acum să stăm de vorbă». Operatorul se retrage. Se va întoarce după 21 de minute, pentru a filma salutul de despărțire. «Ceea ce ne-am spus e un secret între mine și el», le spune mai târziu Papa ziariștilor: «I-am vorbit ca unui frate pe care l-am iertat și care se bucură de încrederea mea».

Ioan Paul îi va spune lui Frossard că nu s-a temut că moare, pe drumul spre spital: «Nu din curaj, ci pentru că, în aceeași clipă în care mă prăbușeam în Piața Sfântul Petru, am avut puternicul presentiment că voi scăpa. Această siguranță nu m-a părăsit niciodată, nici măcar în momentele cele mai grele, atât după prima operație, cât și în timpul infecției virale. O mână a tras, alta a condus glonțul» (Bibliografie 10, p. 318).

Mâna care îl salvează este aceea a «milei» Domnului, care la Ioan Paul dobândește personalitate, este resimțită ca o apropiere a lui Dumnezeu. Îndată ce poate pleca din Roma, merge să-i închine un omagiu - la 22 noiembrie 1981 - la Sanctuarul Iubirii miloase de la Collevalenza (Todi) și de acolo vorbește astfel: «Experiențele mele personale din acest an, legate de evenimentele din 13 mai, îmi poruncesc să strig: "Milei lui Dumnezeu îi datorăm faptul că n-am murit"».

Foarte repede, «mila» Domnului dobândește chipul matern al Mariei, și Ioan Paul va face chiar două pelerinaje de mulțumire pentru Sfânta Fecioară, la un an și la zece ani de la atentat, și va alege în acest scop sanctuarul de la Fatima: «Când am fost lovit de glonțul atacatorului în Piața Sfântul Petru, nu mi-am dat seama imediat că era chiar aniversarea zilei când Maria le apăruse celor trei copii la Fatima, în Portugalia» (Bibliografie 14, p. 243; vezi ed. rom., p. 265).

Maria e mereu prezentă în mila lui Ioan Paul. S-ar spune că există o componentă mariană constantă în rugăciunile lui. Dar această prezență nu contrastează cu puternica orientare cristocentrică a convingerilor sale teologice pe care le-am subliniat în capitolul 7 și care sunt atestate de formula de acceptare a alegerii, de discursul de început al Pontificatului (22 octombrie 1978) și de prima enciclică Redemptor hominis (1980).

Iată cum descrie el însuși - în volumul Să trecem pragul speranței - acea fecundă coprezență a Fiului și a Mamei în constelația milei sale, povestind motivele care l-au împins să aleagă cuvintele Totus tuus ca motto episcopal: « Formula aceasta nu are doar un caracter pietist, nu este o simplă expresie a devoțiunii: este ceva mai mult. Orientarea către o atare devoțiune mi s-a consolidat tot mai mult în perioada când, în timpul celui de-al doilea război mondial, lucram ca muncitor într-o fabrică. La început, mi se părea că trebuie să păstrez oarecare distanță față de devoțiunea marianică din copilărie, în favoarea cristocentrismului. Grație Sfântului Louis-Marie Grignion de Montfort am înțeles că devoțiunea autentică față de Maica Domnului este cu adevărat cristocentrică și chiar profund înrădăcinată în Misterul trinitar al lui Dumnezeu și în misterele întrupării și al Răscumpărării» (Bibliografie 14, p. 231; vezi ed. rom., p. 253).

«Firului de devoțiune față de Maria» care traversează și leagă diversele faze ale formării sale, Ioan Paul îi dedică un paragraf sugestiv și în volumul autobiografic Har și taină (Bibliografie 16, pp. 37-39). Acolo se află povestea completă a devoțiunii sale marianice. În Să trecem pragul speranței există afirmația că aceasta își află originea în capitolul 8 din Lumen gentium, chiar în sensul direcției cristocentrice: «Pe când participam la Conciliu, m-am recunoscut pe deplin în acest capitol, unde mi-am regăsit toate experiențele precedente încă din anii adolescenței, tot ceea ce mă leagă într-un mod atât de special de Maica Domnului sub forme mereu noi» (Bibliografie 14, p. 232; vezi ed. rom., p. 254).

Coprezența fecundă a elementului marian și a celui cristologic în devoțiunea sa, după cum se exprimă în actele Pontificatului, ar putea fi dovedită printr-o trecere în revistă a deciziilor sale inovative, chiar și minime, față de predecesori și față de tradiția romană:

  • abia ales, definește rozariul «rugăciunea mea preferată» (Angelus din 29 octombrie 1978) și cinci luni mai târziu începe rostirea acestei rugăciuni în prima sâmbătă a fiecărei luni la Radio Vatican, din Capela Paulină sau din alt loc al Vaticanului sau din Castel Gandolfo;
  • vrea ca în Bazilica vaticană să se practice «adorația perpetuă», în Capela Santissimo Sacramento; inițiază această practică printr-o slujbă celebrată în acea capelă în ziua de 2 decembrie 1981;
  • dispune să se realizeze o imensă scenă plastică a nașterii Domnului în Bazilica Sfântul Petru pentru Crăciunul 1981 și o alta (însoțită de copacul de Crăciun) în Piața Sfântul Petru în 1982;
  • dispune să se așeze - în 1982 - o imagine a Sfintei Fecioare pe un fronton al palatelor vaticane, în stânga curții San Damaso, vizibil dinspre Piața Sfântul Petru, și astfel își explică hotărârea în fața membrilor Curiei, la 28 iunie: «Din acest an o blândă imagine a Mariei veghează din înălțimea Palatului apostolic asupra mulțimilor care se adună în acest centru al Creștinismului pentru rugăciune și pentru "videre Petrum"»;
  • stabilește ca în Bazilica Sfântul Petru în fiecare zi «credincioșii și vizitatorii» să fie invitați «cu sunetul clopoțelului» să rostească rugăciunea «Angelus Domini», la ora 12 (această practică debutează la 25 martie 1982);
  • tot în 1982 vrea să fie reluată celebrarea la Roma a sărbătorii sfinților protectori ai orașului Petru și Pavel, în data de 29 iunie (sărbătoarea civilă fusese ștearsă, iar menționarea sfinților patroni fusese mutată pe duminica succesivă);
  • tot în 1982 stabilește să fie reluată la Roma procesiunea Corpus Domini, cu participarea Papei, de la San Giovanni până la Santa Maria Maggiore, în ziua respectivei sărbători (care, la fel ca și cea a Sfinților patroni, fusese mutată pe duminica succesivă).

Ne limităm la inovările din primii patru ani, care sunt suficiente pentru a indica puternica participare în har a lui Ioan Paul, preocuparea sa pastorală și pedagogică, intenția sa de a împleti noutățile liturgice introduse de Pavel al VI-lea (care le acceptă și le practică pe toate) cu religiozitatea populară tradițională. Unei astfel de preocupări - pe urmele acelei coprezențe - îi poate fi atribuită și «stabilirea» Anului sfânt extraordinar al Mântuirii în 1983 sau a Anului Mariei, care se celebrează între 6 iunie 1987 și 15 august 1988.

Totus tuus înseamnă și spontana tendință de a lăsa totul pe seama mijlocirii Mariei. Am putea cita o infinitate de texte. Va fi de ajuns acesta, care spune mai multe decât toate, deoarece a fost improvizat și strigat - așa cum striga Ioan Paul înainte de tumoare și de Parkinson - în ziua de Paști 1988 (era anul marian), la sfârșitul mesajului «Urbi et Orbi»: «Roagă-te pentru lumea întreagă, pentru toată omenirea, pentru toate popoarele! Roagă-te pentru pacea în lume, pentru dreptate! Roagă-te pentru drepturile omului, mai ales pentru libertatea religioasă, pentru orice om, creștin și necreștin! Roagă-te pentru solidaritatea între popoarele din lumea întreagă!» într-adevăr, în această invocare strigată se află întregul Pontificat al lui Ioan Paul de până atunci. Când o idee predominantă conduce viața unui om, ea se dezvăluie în cuvântul imediat și mai ales în cel strigat. Iar aici aceasta este ideea care rezumă credința lui Wojtyla: că întreaga dramă a lumii îi poate fi încredințată Mariei, pentru că «semnul» ei, adică «semnul femeii», despre care vorbește Apocalipsa, este semnul salvării pentru istoria lumii. După cum vom vedea, acea invocare strigată din balconul Bazilicii Sfântul Petru, în toiul Anului Mariei, sintetizează enciclica Redemptoris Mater, care fusese publicată cu douăsprezece luni mai devreme, în vederea acelui An.

Există o parte mai profundă a Papei Wojtyla care trimite mereu la Maria, sau mai bine zis la «semnul femeii», care ar domina istoria și mai ales epoca noastră, dezvăluindu-i înclinația dramatică și totodată destinul mântuitor. Acest nivel «mai profund» nu e complet exprimat în cuvinte, comunicarea sa e lăsată parțial pe seama gesturilor de milă creștină ale Pontifului. Și, în parte, pe seama unor invocații care sunt poezii, înainte de a fi rugăciuni. Ar fi cazul înainte de toate să aplicăm asupra lor o cercetare lingvistică, dar nimeni - din câte știm - n-a încercat încă așa ceva. Biograful nu poate avea, deci, decât o intuiție de ansamblu în legătură cu ele. Vom încerca să comunicăm esențialul acelei intuiții.

Mă sprijin în primul rând pe o declarație a cardinalului Ratzinger, făcută la 25 martie 1987, prezentând în fața presei enciclica Redemptoris Mater și Anul marian pe care ea îl anunța: «Anul marian înseamnă faptul că Papa vrea să mențină în cadrul momentului nostru istoric "semnul femeii" ca esențial "semn al vremurilor": pe calea arătată de acest semn, înaintăm pe urmele speranței în Christos, care conduce istoria prin intermediul Aceleia care arată calea».

După cum se vede, și Ratzinger are dificultăți încercând să pună în cuvinte intuiția profundă a lui Ioan Paul. Acest lucru ne consolează. Dar să continuăm. «Semnul femeii»: adică semnul care le-a fost promis strămoșilor noștri, în cuvintele adresate șarpelui: «Vrăjmășie voi pune între tine și femeie» (Geneza 3,15). Și care a fost pe deplin dezvăluit în ultima carte revelată, Apocalipsa, care vorbește despre «semnul femeii» prezentându-l ca «un semn mare pe cer», pândit de dragon și învingător al acestuia. Mai spune Ratzinger: «în cartea care încheie Noul Testament se vorbește explicit despre "semnul femeii", care la un moment dat al istoriei se înalță deasupra ei, pentru a împăca și contopi, de atunci încolo, cerul și pământul. Semnul femeii este semnul speranței. Ea e cea care ne arată calea speranței».

Iată deci intenția Papei, comunicată lui Ratzinger și de către Ratzinger prezentată ziariștilor: Anul marian și continua invocare a Mariei, «totus tuus», consacrările și pelerinajele mariane, ciclul de la Jasna Gora și tot restul vor să mențină în istoria noastră semnul femeii, adică speranța victoriei asupra șarpelui, a triumfului binecuvântării asupra blestemului, a binelui asupra răului. Toate acestea, Ioan Paul ni le comunică în cuvinte noi și gesturi vechi, potrivit unei pedagogii catolice deja experimentate în tradiția Romei: Anul marian este destinat să le spună tuturor ceea ce enciclica le spune cititorilor Bibliei.

Dar «semnul femeii» face trimitere și la femeia și femeile din istoria noastră. La femeia păstrătoare a iubirii și a fructului său. La femeia care dă naștere omului și căreia omul îi este încredințat. Iar aici atingem un alt nivel de profunzime al lui Ioan Paul, și acesta sugestiv și obscur, asupra căruia ne vom întoarce în capitolul 20 despre «teologia trupului» și despre «teologia femeii» (se folosește această expresie în Să trecem pragul speranței: Bibliografie 14, p. 238), căreia îi dedică predica sa și pe care am putea s-o indicăm în acest traseu circular, unde reflecția este aprofundată în reveniri și variațiuni slave și literare, cu totul străine de tradiția romană: Maria - semnul femeii - șarpele - copilul - Isus - Maria - femeia - viața - trupul - iubirea... În aceste profunzimi îl regăsim pe von Balthasar, teologul elvețian pe care Karol Wojtyla și Ioan Paul îl citează des și care a pus în lumină unele probleme bisericești ale secolului douăzeci, care vor rămâne, despre capitolele dificile și noi ale «figurii mariane» a Bisericii și despre dimensiunea trupească și chiar sexuală a mântuirii. Această consonanță e evidențiată în mod eficient de teologul și episcopul Angelo Scola într-un eseu asupra temeliilor antropologice ale învățăturii lui Ioan Paul despre iubire și despre femeie (Bibliografie 89).

Cine va vrea să aprofundeze componentele teologice ale predicilor lui Ioan Paul va trebui să reconstituie, în sfârșit, această dependență pe fiecare nivel al său mai profund față de sugestiile provenite de la marele teolog elvețian.

Lui von Balthasar - în afară de Congar - i se poate atribui înclinația lui Ioan Paul spre mărturisirea păcatelor istorice ale creștinilor, la care ne referim în capitolele 13 și 39 și pe care teologul elvețian o înfruntă în Cine este creștinul (1965), în Casta Meretrix (1961) și în Originea lui Jesse (1960).

La Ioan Paul apare și disponibilitatea de a se întreba în legătură cu «contradicția» față de Evanghelie a titlurilor rezervate Papei, pe care von Balthasar le denunță în Sponsa Verbi (1961) și despre care Ioan Paul vorbește în Să trecem pragul speranței (Bibliografie 14, pp. 6-12).

Pe de-a-ntregul balthasariană e apoi îndrăzneala de a afirma speranța posibilității ca toți oamenii să fie mântuiți, pe care marele teolog o propune în Să sperăm pentru toți (1986) și căreia Ioan Paul i se alătură în Să trecem pragul speranței, capitolul 28. Asupra acestei granițe, Ioan Paul se pronunță cu un curaj incredibil pentru un Papă și e uimitor că o asemenea expunere n-a fost receptată de către critică: îl citează explicit pe von Balthasar și își însușește ideea sa principală (adică faptul că Biserica n-a pretins niciodată că cineva e damnat), încheind astfel: «Tăcerea Bisericii e deci singura poziție potrivită a creștinului».

Până și hotărârea lui Ioan Paul de a se adresa - cu atâta hotărâre - lumii necreștine, care datează din 1985 și pe care o vom povesti în capitolele 21 - 23, ar putea fi atribuită unei sugestii precise provenite de la von Balthasar. O vom vedea la încheierea capitolului 23.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire