pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârșitului de mileniu

Luigi Accattoli

12. VIZITEAZĂ CONSTANTINOPOLUL, CANTERBURY ȘI GENEVA. UTOPIA ECUMENICĂ

Din al doilea an de Pontificat, Ioan Paul vizitează cele trei capitale creștine, Constantinopol (1979), Canterbury (1982) și Geneva (1984) și afirmă de mai multe ori că ar vrea s-o vadă pe a patra - și pentru el poate cea mai importantă - care e Moscova. Cele trei vizite pe care le efectuează atestă avântul utopiei sale ecumenice, cea pe care poate n-o va efectua denunță eșecul acelei utopii.

Ioan Paul își afirmă cu pasiune angajamentul ecumenic, dar marșul catolic spre unitatea creștinilor cunoaște câteva etape de oprire, de-a lungul Pontificatului său. Aceasta se întâmplă în mare măsură datorită apariției de noi dificultăți în Orient - ca urmare a căderii regimurilor comuniste - și datorită consolidării, în Occident, a admiterii femeilor la sacerdoțiu, ordonată din partea Comunității anglicane. Dar se întâmplă, în mai mică măsură, și datorită înăspririi pe care unele decizii papale - poate mai puțin necesare și oricum percepute ca autoritare - și unele atitudini ale comunităților catolice de rit oriental le provoacă în marile Biserici ale Ortodoxiei.

Puterea cu care Papa afirmă ideea ecumenică la începutul Pontificatului o vom vedea în acest capitol, povestind vizitele la Constantinopol, Canterbury și Geneva. Pentru durata de peste un deceniu a unui asemenea entuziasm, să se vadă, în capitolul 29, povestirea generoasei sale participări la Mileniul Bisericii ortodoxe ruse, în 1988. Eșecul ecumenic spre Orient se profilează dramatic în refuzul Bisericilor ortodoxe - cu excepția Patriarhului de la Constantinopol - de a trimite delegații frățești la Sinodul special pentru Europa (1991). Dificultățile cu Comuniunea anglicană prind consistență în a doua jumătate a anilor '80 și duc la o dureroasă conștientizare a impasului, cu ocazia vizitei arhiepiscopului de Canterbury la Roma în 1996.

Papa suferă din cauza acestor dificultăți care s-ar spune că îl surprind. Cu afirmații și gesturi simbolice cu totul demne de predecesorul Pavel al VI-lea, încearcă să relanseze inițiativa, fără a pierde nici o ocazie care i se oferă. Și, în trei direcții, depășește moștenirea montiniană de care se lasă călăuzit:

- elaborează, tocmai plecând de la eșecul ecumenic, propunerea jubiliară de «mea culpa» (1991-1994);

- lansează ideea unei întâlniri pancreștine, care să se organizeze la Ierusalim sau la Betlehem în anul Două mii (1994);

- invită toate Bisericile creștine să-l ajute în căutarea unui nou mod de exercitare a «autorității petrine», adică a «primatului» episcopului Romei: spre modalități care să se revendice de la practica Bisericii nedivizate din primul Mileniu și eventual să comporte elemente de totală noutate istorică, de așa natură încât să fie acceptate de toată lumea (enciclica Ut unum sint, 1995).

Nu cunoaștem ce soartă va avea propunerea întâlnirii pancreștine din Două mii, dar deja de acum putem afirma că în examenul de sfârșit de Mileniu și în ideea că a venit vremea pentru a se găsi un nou statut al Papei trebuie văzută moștenirea ecumenică cea mai fecundă a Pontificatului. Vom vorbi despre aceasta în capitolele 39 și 40, care încheie prezenta biografie, dar era necesar să o pomenim încă de acum pentru a schița linia de orizont spre care se îndreaptă povestirea noastră.

Iată-l deci la Constantinopol pe Ioan Paul, la abia un an de la alegerea sa (28 - 30 noiembrie 1979). «Fiți binevenit în această istorică întâlnire. Binecuvântat fie numele Domnului care v-a adus aici» îi spune în limba greacă Patriarhul ecumenic Dimitrios. «Această întâlnire este deja un dar divin», îi răspunde Ioan Paul în franceză.

Gesturile care însoțesc întâlnirea din grădina cea mică a Fanarului, reședința Patriarhului în cartierul bizantin al Istanbulului, sunt demne de a fi povestite: Dimitrios în stolă violetă și aurie pășește încet în întâmpinarea oaspetelui în stolă roșie, pasul liturgic al Bizanțului e mai lent decât cel roman și Ioan Paul își încetinește mersul pentru a-l potrivi după cel al Patriarhului. În aspectul ritului există un fel de parabolă a timpurilor și ritmurilor diferite care umplu de complexitate relațiile din cadrul Bisericii romane care în trei ani poate convoca un Conciliu (i-a reușit lui Ioan al XXIII-lea, între 1958 și 1962) și cele ale Ortodoxiei care pot să se întindă chiar pe cincizeci de ani (încă din 1968 lucrează o «Comisie interortodoxă de pregătire a marelui Conciliu Sfânt al Bisericii ortodoxe»).

La ritmurile rapide ale Romei se adaugă graba personală a lui Ioan Paul, care se află la Constantinopol pentru deschiderea dialogului dintre Biserica catolică și ansamblul Ortodoxiei și exprimă acest vis al său la actul de înființare a celor două comisii, compuse fiecare din 28 de membri: «îmi doresc ca zorii acestui nou mileniu să poată răsări peste o Biserică ce și-a regăsit deplina unitate!» (29 noiembrie 1979).

Este afirmarea cea mai curajoasă a utopiei ecumenice. Uneori Ioan Paul o va repeta, însă fără a putea vreodată s-o depășească, iar în anii '90 va fi obligat s-o transforme în urarea ca «la Marele Jubileu să ne putem prezenta, dacă nu pe de-a-ntregul uniți, cel puțin mai pregătiți de a depăși divizările celui de-al doilea mileniu» (Ut unum sint, 1995).

În aceeași zi în care Ioan Paul pune piciorul în Turcia, la 28 noiembrie, cotidianul Mylliet (Națiunea) publică pe prima pagină o scrisoare a teroristului și criminalului Ali Agca, tocmai evadat dintr-o închisoare militară: «Comandantul Cruciadei, Ioan Paul al II-lea, este trimis în Turcia de imperialiștii occidentali, deoarece în aceste momente critice le e frică de turcii care, împreună cu frații lor islamiști, încearcă să obțină o mai mare putere economică și militară în Orientul Mijlociu. Dacă această vizită nu e anulată, e sigur că îl voi ucide pe Papă» (Bibliografie 40, p. 147).

Această scrisoare și confruntarea dintre Papă și sistemul sovietic, datorită faptelor legate de vizita sa în Polonia, sunt singurele elemente care s-au produs înainte de atentatul din 13 mai 1981 (vezi capitolul 14) și care ne pot ajuta să-l înțelegem. Poate că serviciile secrete ale imperiului care se temea de Papa polonez l-au folosit pe «lupul cenușiu» Agca și intenția sa - autonomă și deja publică - de a-l ucide pe Papă. Sau poate că Agca a fost folosit de cei care urmăreau să acuze de această faptă serviciile Estului. Acestea rămân - după nenumărate cercetări - ipotezele cele mai probabile în legătură cu geneza atentatului. Și ar putea exista o fărâmă de adevăr în ambele versiuni principale oferite de către atentator: aceea că a acționat de unul singur (primul proces) și aceea că a fost ajutat de către serviciul secret bulgar (al doilea proces).

Dar să revenim la utopia ecumenică manifestată de Ioan Paul în vizita la Constantinopol. La fel de solemnă în gesturi și implicantă în conținuturi e vizita făcută la Primatul anglican și arhiepiscopul de Canterbury, Robert Runcie, la 29 mai 1982. Deja Pavel al VI-lea fusese la Constantinopol și la Geneva, dar la Canterbury un Papă nu mersese niciodată. Pe tronul episcopal care i-a aparținut lui Augustin de Canterbury este pusă Evanghelia, în timp ce Papa și primatul iau loc dedesubt, în dreptul altarului, pe scaune egale și situate la aceeași înălțime, dispuse lateral și ușor întoarse unul spre celălalt.

Pentru a semnala că nu e vorba doar de un ritual al vechii Europe creștine care încearcă să-și vindece rănile, iată ceremonia din capela dedicată «Sfinților și martirilor din secolul douăzeci»: pe un candelabru cu șase brațe, Primatul și Papa și alte patru persoane, reprezentând principalele familii confesionale creștine, așează fiecare o lumânare pronunțând numele unui «martir» al epocii noastre. Începe Ioan Paul, dedicând lumânarea sa amintirii polonezului Maximilian Kolbe, pe care peste patru luni îl va proclama sfânt. Runcie pronunță numele episcopului din San Salvador, Oscar Romero. Celelalte nume: pastorul evanghelic german Dietrich Bonhoeffer, sora ucraineană Maria Skobotsova (ambii, ca și Kolbe, victime ale nazismului), pastorul negru american Martin Luther King, episcopul anglican al Ugandei, Janani Luwun, ucis de dictatorul Idi Amin. Din această celebrare în casa anglicană se va naște în mintea lui Ioan Paul ideea «Martirologului contemporan» pe care îl va propune pentru Marele Jubileu și care ar trebui să conducă la o mare «Comemorare ecumenică a noilor martiri», deja fixată pentru ziua de 11 mai a anului Două mii (vezi capitolul 38).

La Geneva, în sfârșit, la 12 iunie 1984, Ioan Paul întâlnește Consiliul ecumenic al Bisericilor: poate că n-a fost vorba de o programare conștientă, dar e clar că succesiunea celor trei vizite corespunde la trei grade de apropiere: cea mai mare e apropierea Bisericii de la Roma față de Ortodoxie, imediat după aceea vine Comuniunea anglicană, a treia e aria protestantismului care domină consensul de la Geneva. Și cea mai mare distanță reiese imediat din scena din marea sală a întâlnirii: episcopul Romei e primit de bărbați și femei, în timp ce nici o femeie nu se aflase printre actorii întâlnirii din Fanar și de la Canterbury.

Ioan Paul amintește «convingerea» Bisericii catolice în privința episcopului Romei ca «pol vizibil de unitate» între Biserici, convingerea potrivit căreia «credința noastră față de Isus nu ne dă voie să ne dăm bătuți» și despre care «trebuie să discutăm în spirit de franchețe și prietenie».

«Noi știm - mai spune Ioan Paul - că toate acestea constituie o dificultate pentru cea mai mare parte dintre voi, a căror memorie poate că e brăzdată de anumite amintiri dureroase, pentru care predecesorul meu Pavel al VI-lea implora iertarea voastră» (Geneva, 12 iunie 1984).

Pe moment, Ioan Paul rămâne cu un pas în urma lui Pavel al VI-lea, dar mai târziu va cere iertare cu mai multă putere decât predecesorul său (vezi capitolul 40) și chiar va da prin fapte un răspuns pozitiv (prin ziua organizată la Assisi și inițiativele în vederea Marelui Jubileu) propunerii pe care i-o adresează acum secretarul general al Consiliului Ecumenic, pastorul negru jamaican Philip Potter, și pe care în acel moment nu pare s-o aprecieze: de a depăși adică «faza colaborării formale» și de a trece la realizarea în comun a unor «acte concrete de supunere față de cuvântul Evangheliei».

Diversa intensitate a utopiei ecumenice, în funcție de interlocutorul pe care îl are, o constatăm în această versiune redimensionată a așteptării sale față de «zorii noului mileniu» cu care - un an după întâlnirea de la Geneva - i se va adresa unei Biserici protestante: «N-am putea oare spera ca zorii celui de-al treilea Mileniu să constituie venirea unui timp în special dedicat căutării deplinei unități întru Isus?» (scrisoare către președintele Bisericii Luterane din America, James R. Crumley, 22 iulie 1985).

Unul dintre aspectele utopiei ecumenice a lui Ioan Paul este generoasa sa extindere geografică, în căutarea oricărui posibil interlocutor, mult dincolo de întâlnirile esențializate ale lui Pavel al VI-lea la Constantinopol și Geneva. În Tertio millennio adveniente (1994) va aminti că «dezvoltarea rapoartelor ecumenice» e un obiectiv constant al călătoriilor sale și va trage următoarea concluzie: «Din această perspectivă dobândesc o deosebită importanță vizitele în Turcia (1979), în Germania (1980), în Anglia și țara Galilor și Scoția (1982), în țările scandinave (1989) și mai recent în țările baltice (1993)».

În anii nouăzeci, căzând acea utopie și pornind pe calea penitențială a unității (vezi capitolul 29), va rămâne cu solemnitate în textele lui Ioan Paul afirmarea importanței acelui scop: «A dobândi mult dorita comuniune între toți credincioșii în Isus va putea constitui, și va constitui cu siguranță, unul dintre evenimentele cele mai mari din istoria omenirii», va spune de exemplu la Talin, în Estonia, în timpul întâlnirii ecumenice din 10 septembrie 1993.

Pe moment, calea penitențială e departe. Dar în acest răsărit al Pontificatului deja se anunță - prin reexaminarea cazului Galilei, care datează din aceeași lună ca și vizita la Constantinopol - o disponibilitate a lui Ioan Paul de a-și încheia socotelile cu istoria, ceea ce reprezintă premisa culturală a noii căi de urmat.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire