pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârșitului de mileniu

Luigi Accattoli

11. VIZITEAZĂ S.U.A. AVERTISMENTUL ADRESAT OCCIDENTULUI

Legenda lui Buddha povestește că Siddharta Gautama, îndată ce s-a născut, a făcut patru pași: spre nord, sud, est, vest. O proiecție simbolică spre cele patru puncte cardinale stă și la originea Pontificatului lui Ioan Paul: făcută în numele «puterii lui Isus care nu cunoaște asfințitul», e motivată prin mandatul misionar care însuflețește Biserica «pentru ca vorbele dătătoare de viață ale lui Isus să ajungă la toți oamenii» (22 octombrie 1978).

Deja în primul său an de Pontificat, Ioan Paul dă viață acelei proiecții universale, care e totodată ideală și geografică, de misionar al popoarelor: spre sudul lumii prin călătoria în Mexic, spre est cu triumfala «întoarcere în Patrie», spre nord și spre vest cu misionarismul conjugat în Irlanda și S.U.A. (29 septembrie - 8 octombrie), de care ne vom ocupa în acest capitol. Puțin după împlinirea primului an de Pontificat, vizita în Turcia și la Constantinopol, din noiembrie 1979, completează scenariul misiunii pontificale cu primele apropieri de lumea Ortodoxiei și de cea a Islamului, care îl vor preocupa atât de mult în evoluția Pontificatului. Iradierea succesivă, spre toate popoarele, religiile și culturile, se afla concentrată în mișcările inițiale.

Ultimul din cei patru pași simbolici e deci acela spre Occident: interlocutorul cel mai dificil. În Sud e drama foametei, în Est cea a tiraniei și trebuie mers acolo cât mai repede. Dar aici, la Nord și la Vest, între Europa și America, adică la punctul de încrucișare al epocii și la terminalul către viitor, există sfidarea libertății, iar aceasta e mai puternică decât oricare alta: pentru destinul pe care-l antrenează cu sine și pentru rădăcina veche din care provine. Puterea acestei sfidări e resimțită cu luciditate de către Ioan Paul, care se consideră - și e perceput - ca un luptător pentru libertate.

Iată-l deci pe Ioan Paul, mai puternic și mai dezinvolt decât niciodată, la întâlnirea cu marile simboluri americane: în 3 octombrie 1979 vorbește la Battery Park, o esplanadă în zona extremă a Manhattanului, având în spate Ellis Island, pe care se înalță Statuia Libertății, și în fața sa intrarea pe Wall Street, lumea afacerilor și a finanței. În poziția celui care ajunge la Manhattan provenind din lumea veche.

Ca în orice liturghie în fața mulțimilor, și la această întâlnire simbolurile și cuvintele se împletesc, dând formă unui mesaj simplificat dar eficace în spectaculosul său. «Vizita mea în orașul vostru n-ar fi fost completă dacă n-aș fi venit să văd Ellis Island și Statuia Libertății, care e simbolul Statelor Unite». Omagiul adus simbolului lumii noi e deplin, fără rezerve, și îl împinge pe Ioan Paul la o lungă înșiruire a caracteristicilor pozitive ale națiunii pe care americanii au reușit s-o construiască «pe temeliile libertății».

Dar alături de statuia libertății, care personifică America, el - în ansamblul călătoriei sale - înalță provocator alte două figuri simbolice: cea a justiției și cea a adevărului. În primul caz vorbește în numele săracilor din lumea a treia, în al doilea în numele legii morale obiective. sunt cele două fețe ale avertismentului adresat Occidentului.

Despre libertate și justiție vorbește imediat în acest 3 octombrie la Battery Park: Statele Unite, pentru a rămâne credincioase istoriei lor de națiune «construită pe temeliile libertății», trebuie să sprijine azi «căutarea justiției», pentru că nu există o adevărată libertate decât în prezența justiției și deoarece «libertatea dobândită trebuie să fie corectată în fiecare zi, refuzând orice rănește, slăbește și dezonorează viața umană». Este inacceptabil de exemplu - va preciza în 7 octombrie la Capitol Hall din Washington - ca «libertatea să fie folosită pentru a-i domina pe cei slabi, pentru a risipi bogățiile naturale și energia, pentru a le nega oamenilor nevoile esențiale».

Tot despre libertate și adevăr vorbește la 3 octombrie, în predica de la Logan Circle din Philadelphia. Și aici omagiază istoria țării gazdă reamintind Declarația de independență («atașamentul vostru față de libertate face parte din moștenirea voastră») și continuă astfel:

«Însuși Isus a alăturat libertatea și cunoașterea adevărului: "veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi" (Ioan, 8, 32) (...) Libertatea nu poate fi deci înțeleasă decât în relație cu adevărul dezvăluit de Isus Christos și propus de Biserica sa, și nici nu poate fi luată ca pretext pentru anarhia morală, pentru că orice ordine morală trebuie să rămână legată de adevăr (...). Aceasta este valabil mai ales dacă luăm în considerare sfera sexualității umane. Aici, ca în orice alt domeniu, nu poate exista o adevărată libertate fără respectarea adevărului legat de sexualitatea umană și de căsătorie. În societatea de azi vedem multe curente de gândire care provoacă dezordine și multă indulgență față de viziunea creștină a sexualității, care au toate un lucru în comun: recursul la conceptul de libertate pentru a justifica orice comportament care nu mai e în armonie cu adevărata ordine morală și cu învățătura Bisericii (...). Liberă e persoana care își reglează propriul comportament în acord cu exigențele binelui obiectiv (...) Legea divină e singura măsură a libertății umane și ne este dată de Evanghelia lui Isus, Evanghelia mântuirii» (Philadelphia, 3 octombrie 1979).

Posibilului conflict dintre libertate și adevăr, Ioan Paul îi va dedica o enciclică, Veritatis splendor (1993). Despre libertate și justiție va reveni să vorbească nouăsprezece ani mai târziu, în ianuarie 1998, în timpul vizitei din Cuba: acum invită S.U.A. să nu uite justiția, atunci le va atrage atenția cubanezilor asupra nevoii de a nu sacrifica libertatea (vezi capitolul 38). În Pontificatul lui Ioan Paul toate au o strânsă legătură. Sfidarea adresată Occidentului - pe care acum o formulează în premieră - o va repeta în alte țări, va fi o temă obligatorie de fiecare dată când se va întoarce în S.U.A. (1987, 1993, 1995) și va domina confruntarea de la jumătatea anilor nouăzeci cu politicile «antinataliste» ale O.N.U. (vezi capitolul 35).

El acceptă unul din principiile cetății seculare, acela al libertății din sfera publică și interpersonală; dar respinge un altul, la fel de important pentru acest tip de societate: libertatea «în absolut și pentru sine însăși», care situează omul ca măsură a tuturor lucrurilor și-l sustrage de sub influența legii lui Dumnezeu. Un discurs dur care se desfășoară - azi - între New York, Philadelphia și Chicago. «Pentru mulți libertatea despre care vorbesc e un paradox. E chiar neînțeleasă de unii care fac parte din Biserică», va spune la 4 octombrie la Chicago, vorbindu-le credincioșilor la sărbătoarea Sfântului Francisc.

Pentru societatea americană, figura Papei a dobândit în trecut funcția de simbol negativ: «papistaș» a însemnat mult timp neliberal, antidemocratic, autoritar.

În timpul vizitei lui Ioan Paul, aceste fantome ale trecutului nu sunt evocate. Pentru a da credibilitate cuvintelor Papei, care afirmă că acceptă ca «principiu suprem» libertatea în sfera socială și interpersonală, nu vin doar ultimele decenii de dialog ecumenic și documentele Conciliului Vatican II, prima între toate Declarația despre libertatea religioasă, dar e și biografia omului Wojtyla, imaginea unui episcop care rezistă la presiunile «neliberale» ale unui regim comunist. Tocmai acea lipsă de ambiguități în legătură cu poziția catolică față de libertate în sfera socială și interpersonală și această credibilitate personală a mesagerului obțin efectul de a pune sub reflectoare scandalul, pe de-a-ntregul religios, al unui Papă care predică despre limitele libertății în fața unui popor care din libertatea fără limite tinde să-și facă o religie.

Deja în limbajul cardinalului Wojtyla libertatea constituie demult cel mai mare dar și cea mai mare ispită care îi pot fi propuse omului. Când intră în conflict cu Dumnezeu, ea constituie «ispita primordială», deci aceeași cu care s-au confruntat primii oameni în grădina Edenului, atunci când șarpele i-a sedus cu cea mai mare dintre lingușiri: «Veți fi ca Dumnezeu» (Geneza, 3, 5). Acea ispită, susține el (am văzut-o în capitolul 4), și-a găsit în epoca noastră «contextul istoric potrivit» pentru deplina sa «desfășurare» și și-a găsit - adăugăm noi interpretându-i gândul - în Statele Unite ale Americii patria electivă.

Iată de ce va reuși să spună în același discurs - în prologul irlandez al călătoriei - că trăim vremea unei încercări extreme și că acesta e un timp «minunat» pentru Biserică: «Trebuie să munciți cu convingerea că această generație, acest deceniu al anilor optzeci în care ne pregătim să intrăm, ar putea fi crucial și decisiv pentru viitorul credinței în Irlanda (...). Vă spun tuturor: acesta e un timp minunat pentru istoria Bisericii. Acesta e un timp minunat pentru a fi preot, pentru a fi membru al clerului, pentru a fi misionar al lui Isus» (Către preoți, cler și misionarii irlandezi, 1 octombrie).

De dramaticul sentiment al timpului și de o asemenea viziune apocaliptică a epocii noastre trebuie legate apelurile către oamenii din cetatea seculară, lansate în timpul călătoriei în Irlanda și în Statele Unite: refuzul fără distincții al oricărei forme de violență, recursul la primatul eticii asupra politicii, reafirmarea intransigentă a normelor morale tradiționale. N-ar fi putut alege teme de mai ardentă actualitate, în acel context.

De la primul amplu discurs pe pământ american, predica de la Boston Common, la 1 octombrie, Papa îi avertizează pe ascultători că vorbele sale vor fi dure și că nu-și va putea nuanța severitatea mesajului evanghelic pentru a-l face mai acceptabil: «Adevărata iubire e exigentă, mi-aș trăda misiunea dacă nu v-aș spune-o cu toată brutalitatea». Dar totodată îi avertizează că apelul său către oamenii din cetatea seculară va trebui interpretat ca o ofertă de dialog, și nu ca deschiderea unei ostilități: «Sper ca toată această călătorie să poată fi văzută din punctul de vedere al constituției Bisericii în lumea contemporană». Deoarece America rezumă modernitatea.

În ciuda severității mesajului, succesul vizitei e mare. Evaluarea e unanimă în ziarele americane: potrivit lui New York Times, ansamblul de «press corps» (adică funcționarii mijloacelor de comunicare: ziariști, fotografi, care de reportaj televizat și cinematografic, funcționari la centrele de presă) mobilizat pentru cele șapte zile ale vizitei papale e «probabil cel mai numeros din istorie»: 14 mii sunt legitimațiile eliberate de serviciul de pază. Nu are precedent, în materie religioasă, spațiul pe care ziarele și posturile de televiziune i-l dedică. Pentru primirea la Casa Albă se atinge recordul de zece mii de invitați. Potrivit lui Washington Post, mulțimile puse în mișcare de Papă sunt «cele mai mari din istoria americană».

Papa «sever la tribună și cordial pe stradă» (New York Times) le place americanilor. Cea mai mare sărbătoare o realizează cu publicul pe care l-ar fi crezut cel mai dificil: cel al tinerilor, pe care îi întâlnește în 2 octombrie la Madison Square Garden, la New York, și în 7 octombrie la Universitatea Catolică din Washington. La Madison, tinerii îl salută cu valuri de «wow», pe care el le repetă de la microfon de patru ori, provocând delir. La universitatea catolică, fetele imită gesturile celor care aruncă flori sau confetti cu mâna și el răspunde cu același gest, iar ele rămân cucerite de parcă l-ar fi întâlnit pe idolul lor.

«You americans have supported me very well»: voi, americanii, m-ați ajutat foarte mult, spune Ioan Paul despărțindu-se la 7 octombrie de ziariștii care i-au urmat marșul triumfal prin cinci capitale din tot atâtea «states». Într-adevăr America, lucru ciudat și neobișnuit de povestit, l-a «ajutat» în mod imprevizibil pe acest «mare preot» polonez, care din partea lui n-a sacrificat nimic din patrimoniul doctrinar și disciplinar, al cărui asiduu depozitar este, pentru a-și cuceri o simpatie superficială.

Dar a existat un moment cu adevărat dificil în aceste șapte zile americane: cel în care o femeie i-a spus Papei că femeilor nu le e suficient locul care li se oferă în cadrul Bisericii. Este primul caz, dar în viitor li se va întâmpla adesea femeilor (în Germania în 1980, în Elveția în 1984, în Olanda și Belgia în 1985) să-i vorbească din adâncul inimii. Și iată că Ioan Paul la Philadelphia repetă și explică refuzul sacerdoțiului feminin. Trei zile mai târziu, la Washington, o soră - Theresa Kane's, președinta Conferinței surorilor americane - îi atrage atenția că acea explicație nu le mulțumește pe femeile catolice din Statele Unite și îi cere să acționeze astfel încât «femeii să-i fie accesibile toate funcțiile din cadrul Bisericii». Printr-o voce feminină a fost în sfârșit ridicată o problemă care poate că le conține pe toate celelalte, la granița cu viitorul. Și cu care oricum Ioan Paul se va confrunta atunci când va reveni în S.U.A., opt ani mai târziu (vezi capitolul 26).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire