pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârșitului de mileniu

Luigi Accattoli

10. «VOI AȚI ADUS ÎNTREAGA LUME ÎN POLONIA.» ALIANȚA CU MASS-MEDIA

Aliața creativă a lui Ioan Paul cu mass-media se naște la o jumătate de oră după alegerea sa, atunci când noul Papă își face apariția în Balconul central al Bazilicii Sfântul Petru și vorbește: nici un Papă - din câte se cunoaște - nu-i vorbise mulțimii niciodată la alegerea sa. Acele câteva cuvinte, care erau importante din alte motive, deja arătate la capitolul 6 (aveau adică scopul inițial de autoprezentare a unui Papă «străin» în fața poporului Romei), transformă acea primă apariție dintr-un eveniment ritualic într-un fapt jurnalistic. Astăzi înțelegem că în acea hotărâre de a vorbi se afla implicit - dar poate în mod inconștient - oferta unei alianțe: Papa profita de prilejul de a avea ațintite asupra sa privirile mass-media din lumea întreagă pentru a spune un lucru important, și anume de a-i invita pe italieni să-l accepte ca episcop al Romei; dar astfel procedând, îi oferea mass-media șansa inedită de a deveni primii destinatari și vehiculatori direcți ai înnoirii pontificale.

Acea alianță creativă și inocentă cu mass-media cunoaște o importantă evoluție - pe care o indicăm ca a doua etapă: de la vorbirea spontană la dialogul cu mulțimile - cu ocazia primei ieșiri din Vatican pentru a merge la Gemelli, în ziua de după alegere și - puțin mai târziu - cu ocazia primei întâlniri cu ziariștii, care este bogată în replici dialogate (21 octombrie) și a celei de-a doua ieșiri pentru a merge la Assisi, la mormântul Sfântului Francisc, patronul Italiei (5 noiembrie). La Gemelli, Papa i se adresează mulțimii improvizând (vezi capitolul 6) și doar pentru a o saluta și a glumi: lucru care cu Pavel al VI-lea nu se întâmpla. Același lucru îl face și cu ziariștii. La Assisi răspunde improvizând la un strigăt care îi vine din mulțime:

«- Trăiască Biserica tăcerii!

- Nu mai există Biserica tăcerii, pentru că ea vorbește prin intermediul Papei!» (5 noiembrie).

În continuare va obișnui mass-media cu improvizațiile dialogate: întreruperea evenimentului ritualic prin gluma spontană, ziariștii o apreciază chiar mai mult decât un fapt ce se adaugă unui eveniment.

A treia etapă - decisivă - a acestei alianțe e zborul Roma - Santo Domingo, cu care Ioan Paul își începe, la 27 ianuarie 1979, prima călătorie în afara Italiei: în acea zi debutează interviurile în avion. suntem încă în faza inocenței - în raportul Papei cu mass-media - dar de această dată evoluția e decisivă deoarece sunt direct implicați în ea operatorii de informație, care în etapele precedente fuseseră niște simpli spectatori. Deja Pavel al VI-lea călătorea cu ziariști la bordul avionului și trecea să-i salute în cele 9 călătorii internaționale efectuate (în prima vizitase ținutul Sfânt în ianuarie 1964, iar în ultima mersese în Liban, Pakistan, Filipine, Samoa, Papua Noua Guinee și Australia în 1970), dar niciodată n-a purtat conversații jurnalistice și n-a dat conferințe de presă. În acele vizite ale Papei printre ziariști era valabilă regula audiențelor de la Vatican: e interzis să i se pună întrebări Papei. Era el, Pavel al VI-lea, atentul cititor de ziare (ceea ce Ioan Paul nu este, deoarece ziarele poloneze din tinerețea sa nu erau interesante), cel care punea întrebări și făcea observații punctuale fiecărui ziarist pe care îl întâlnea: se interesa de familia lui și de sănătate, binecuvânta.

Fără o hotărâre prealabilă, fără vreun un plan, din instinct, Ioan Paul în schimb încă din prima călătorie se oferă să primească întrebări și răspunde la toate și creează un gen jurnalistic care nu exista. Iată cum povestește acea noutate ziaristul care i-a pus prima întrebare: «Poate că Papa apăruse doar pentru a ne saluta, după cum îi stătea în obicei și lui Pavel al VI-lea. Oricum, l-am întrebat pe nepregătite dacă are intenția să viziteze Statele Unite și, spre imensa mea surprindere, mi-a răspuns imediat și cu cea mai mare franchețe. "Cred că va fi necesar", a spus în engleză, cu un puternic accent străin: "Rămâne doar să stabilim data". Întrebarea mea a servit pentru a sparge gheața și în scurt timp toți au început să-i adreseze Papei întrebări delicate și complexe, obținând de la el răspunsuri clare și concise» (Bibliografie 51, p. 4).

A patra etapă a alianței lui Ioan Paul cu mass-media e marcată de prima călătorie în Polonia din iunie 1979: acolo Papa își exprimă convingerea că mass-media au dat o dimensiune mondială întoarcerii sale în patrie. Alianța e declarată și programatică. Tot ce se va întâmpla de acum încolo, în acest sector al mass-media - și s-au întâmplat multe - e oarecum conținut implicit în acel program și în cele trei faze spontane care l-au precedat.

Noutatea în folosirea mass-media realizată de Ioan Paul al II-lea e analogă celei pe care a introdus-o în practica de a călători. Nu avem un Papă care călătorește cu anumite prilejuri, pentru a îndeplini misiuni simbolice sau exemplare, așa cum făcea Pavel al VI-lea, ci un Papă care are de gând să viziteze fiecare Biserică locală, într-o sistematică mobilizare misionară a catolicismului. Și totodată: nu avem un Papă care transmite mesaje radiodifuzate de Crăciun și de Paști, sau autorizează transmisiunea directă a slujbelor pe care le oficiază, așa cum făceau predecesorii săi; ci un Pontif care realizează în modul cel mai direct și le cere și altora o sistematică utilizare a mass-media, pentru ca fiecare moment semnificativ din viața Bisericii să fie comunicat și pentru ca mărturia sa să fie prezentă pe orice canal de comunicare.

Interviurile date în avion sunt exemplul clasic al unei asemenea noutăți: nu există restricții la întrebări, Papa le acceptă pe toate și înfruntă riscul de a răspunde așa cum poate, improvizând. Face acest lucru deoarece are încredere în prestigiul de ansamblu al sistemului mass-media. Și deoarece consideră util obiectivul pe care astfel îl atinge: o prezență mai marcată în mijloacele de comunicare, chiar și din motive marginale, de curiozitate, de imagine.

Pavel al VI-lea călătorea, ba chiar inventase călătoriile papale moderne, dar - am spus-o deja - se limita să-i salute pe ziariștii care îl urmau în avion, nu accepta întrebări. Și desigur nu dintr-o atitudine antimodernă: din scrupulul de a le oferi doar momentele înalte ale magistraturii sale.

Papa Wojtyla în schimb acceptă regula mediilor de presă, care este aceea a redundanței, a simplificării și a divertismentului. Și iată-l răspunzând întrebărilor adresate de ziariști și lăsându-se fotografiat în timpul excursiilor la munte, sau pe când schiază, sau pe patul de spital de la Gemelli.

Pavel al VI-lea ar fi considerat inoportun pentru imaginea papală să răspundă la zece întrebări diverse și convergente despre Cuba, Castro și comunism, așa cum în schimb o va face - cu dăruire totală și plăcere - Ioan Paul la 21 ianuarie 1998, în timpul zborului Roma - La Havana: aceasta este regula redundanței (sau a focalizării mărite) pe care o îndrăgește presa. Papii de odinioară - și nu cu multe mii de ani în urmă, ci chiar până la jumătatea secolului al nouăsprezecelea - vorbeau, în calitate de Papă, doar în limba latină și la Consistorii. Acceptarea fără prejudecăți a regulei redundanței mass-mediale din partea lui Ioan Paul ne dă măsura distanței luate de el față de acea imagine sacrală a pronunțării «ex ore sanctissimi» (din gura prea sfântului), cum se spunea în limbajul Curiei.

În același mod, Pavel al VI-lea ar fi considerat imposibil să răspundă la o întrebare simplificată, de tipul: «Ce credeți despre acuzațiile de bancrută frauduloasă care i se aduc arhiepiscopului Marcinkus?». Wojtyla n-a refuzat niciodată să răspundă la întrebări de acest tip, ba chiar a profitat de ele pentru a da - ca răspuns la o întrebare simplificată - o indicație simplă și uneori cu atât mai eficientă, care în cazul lui Marcinkus a fost: «Noi suntem convinși că nu se poate ataca o persoană într-un mod atât de brutal!» (zborul Roma - Montevideo, 31 martie 1987).

În fine, regula divertismentului. De ea sunt dictate întrebările de tipul: «Diseară e partida de fotbal Italia - Polonia, dumneavoastră cu cine țineți?». Adică acele întrebări pe care ziariștii le adresează pentru a răspunde purei curiozități a opiniei publice. Ioan Paul se supune și acestei reguli, nu doar acceptând întrebările (în cazul partidei, răspunsul a fost: Pentru mine ar fi mai bine să mă ascund», zborul Buenos Aires - Roma, 14 iunie 1982), ci lăsându-se fotografiat cu un koala în brațe, sau în timp ce mângâie un pui de rinocer, sau încearcă să se apropie de un cangur.

Acceptarea regulii mass-media e radicală la Ioan Paul. A vrut să fie repetate - pentru fotografii și cameramanii care le pierduseră - îngenuncherea și îmbrățișarea lui Lech Walesa, pentru că «trebuie să-i arătăm lumii cum mă salută domnul Walesa și cum îl primesc eu» (21 aprilie 1989). Papei Montini o astfel de idee nu i-ar fi trecut niciodată prin minte. Și n-a avut rețineri în a fi filmat la întâlnirea-spovedanie pe care a avut-o la închisoarea Rebibbia cu atentatorul său, Ali Agca (27 decembrie 1983: vezi capitolul 15). Cu acea ocazie, până și un om lipsit de prejudecăți ca Giulio Andreotti a observat că telecamera ar fi trebuit să se oprească în pragul celulei. Cel care, însă, n-a oprit-o consideră că totul poate și trebuie să fie arătat, atâta timp cât slujește la mărturisirea și predicarea cuvântului Evangheliei.

Au fost încercate multe explicații în legătură cu privilegiul televiziv al figurii papale și cu «inocența» eficace de care se slujește Ioan Paul al II-lea. Unică, albă, simplă din punct de vedere ideologic, imaginea Papei corespunde în mod optim exigenței de simplificare simbolică după care se ghidează mass-media. Vestea televizată «Papa condamnă războiul», însoțită de imaginea Pontifului care vorbește de la fereastră, e mai simplă și totodată mai eficace decât o alta cu un conținut analog, care ar putea suna astfel: «Adunarea Consiliului ecumenic al Bisericilor, reunită la Cambera, condamnă războiul» și pentru care ar fi dificil - dacă nu imposibil - de găsit o imagine la fel de simplă și ușor de recunoscut.

Există, în sfârșit, înclinația personală a Papei. Și nu e vorba numai de experiența teatrală, ci și cea a liturghiei, care fac din omul Wojtyla un excelent protagonist al comunicării televizive. Înclinație căreia îi corespunde convingerea unei priorități a vizualului asupra oralității, a acțiunii asupra cuvântului. La rândul său, televiziunea valorifică din plin acea înclinație și acea dorită prioritate. Papa nu mai e o figură îndepărtată, la fereastră sau în bazilică, albă și esențială, aproape numai simbolică: mulțumită prim-planurilor, ea e concretă, imediată, polivalentă așa cum e fața interlocutorului căruia îi strângem mâna. Îndepărtarea simbolică și percepția imediată se contopesc - confirmându-se reciproc - în imaginea televizată a Papei.

Rezumând reconstrucția noastră despre alianța lui Ioan Paul cu mass-media, vom spune:

- că Wojtyla e un Papă al gestului și al prezenței, fizice și mediatice, mai mult decât al cuvântului; și al cuvântului improvizat și personal, mai mult decât al celui scris și al documentului;

- că această preferință, care se exprimă în călătorii și în folosirea mass-media, îi permite să ajungă la un public enorm, comparativ cu acela pe care l-ar putea cunoaște în audiențele de la Roma și prin intermediul mesajului scris;

- că ea își are originea atât în vechiul geniu comunicativ catolic și pontifical, care a privilegiat întotdeauna acțiunea și vizibilitatea liturgică, iconografică și arhitectonică (iar apoi fotografică și televizată), cât și în înclinația personajului: dotat cu o comunicativitate naturală, educat în arta teatrală, cu experiența vie a teatralității liturgice poloneze.

Ioan Paul crede în rolul pozitiv al mass-media: cu o intuiție tipic catolică, el consideră că lumea este bună și bune trebuie să fie și știrile. «Voi propuneți unitatea tuturor națiunilor prin intermediul difuzării adevărului printre toate popoarele», le spune ziariștilor acreditați la O.N.U., la 2 octombrie 1979. La sfârșitul acelei luni va aplica - într-un mod atât de firesc încât îl va stupefia pe un ziarist - acel pozitivism în plan apostolic, vorbind la Asociația catolică internațională pentru radio și televiziune (U.N.D.A): «Motivația fundamentală a angajamentului vostru îl constituie evanghelizarea speciei umane».

Instinctivă și ireproșabilă e ideea sa că mass-media constituie o oportunitate epocală pentru Biserica catolică: «Prin intermediul acestor mijloace Biserica speră să promoveze într-un mod tot mai eficient mesajul edificator al Evangheliei» (către episcopii din S.U.A., 5 octombrie 1979).

Și nu totdeauna face distincții între datoria profesională și cea religioasă a operatorilor din mass-media: «Papa vă îndeamnă să construiți aici, în comunitatea mondială, împărăția lui Dumnezeu», le spune la 29 septembrie 1979 ziariștilor care l-au urmat în vizita din Irlanda și care cu siguranță nu erau cu toții credincioși. El anticipează destinul spre care tinde, de parcă ar trăi deja în comunitatea mondială la care aspiră și îi cheamă pe ziariști să fie primii martori ai acesteia, ba chiar primii ei apostoli.

Cităm mai ales texte din primul an de Pontificat pentru a dovedi că această încredere în mass-media el o are de la început, s-ar putea spune că - în mod surprinzător - a adus-o cu sine din Polonia. În momentul alegerii, nu avea o experiență a mass-media din țara sa, atee și cenușii. Dar își punea mari speranțe în mass-media din lumea liberă, de parcă le-ar fi așteptat de o viață. Deja în calitate de cardinal, în volumul de comentarii la documentele conciliare, care se intitulează Izvoarele înnoirii, afirma cu o intuiție care nu putea fi mai sigură: «Aspectul profetic al vocației creștine ne îndreaptă atenția spre mijloacele de comunicare în masă» (Bibliografie 19, p. 230).

Speranța în mediile de comunicare ale lumii libere s-au confirmat prin ecoul stârnit de alegerea sa și chiar mai mult, în atenția arătată față de călătoria sa în Mexic și mai ales față de cea în Polonia. Năvălirea mass-media în patria lui, pe urmele Papei în pelerinaj, a perceput-o ca pe semnul ieșirii Poloniei din izolarea geopolitică la care fusese obligată de împărțirea de la Yalta: «Vă mulțumesc pentru că ați adus lumea întreagă în Polonia, ținând-o alături de mine și ajutând-o să participe la aceste prețioase zile de rugăciune și de întoarcere a mea acasă», astfel i-a salutat pe ziariști, în 10 iunie 1979, la Cracovia, în curtea arhiepiscopiei.

Trebuie să-l luăm în serios pe Papa misionar, pentru a înțelege implicarea sa per excessum în călătorii (vezi capitolul 18) și încrederea sa - poate la fel de excesivă - în mass-media. El își hotărăște călătoriile considerându-se un misionar în lumea largă. Și le vrea organizate în așa fel încât să întâlnească, în fiecare etapă, un număr cât mai mare de oameni. În mod analog, dorește ca Biserica să înfrunte «cu umilă îndrăzneală potecile misterioase ale eterului pentru a aduce în mintea și în inima fiecăruia anunțul bucuros al lui Isus, Mântuitorul omului» (astfel a scris în rugăciunea către Maria, steaua evanghelizării, compusă în 1992 pentru Telepace: un post de televiziune italian care transmite în direct toate activitățile papale).

El e într-adevăr convins că mass-media îi permit să ajungă la «mintea și inima» fiecăruia. Are încredere în mijloace și în receptor. Consideră că avântul mass-media a modificat condiția misionarului: că a amplificat posibilitățile de răspuns ale creștinilor față de mandatul misionar dat de Isus, «mergeți și predicați tuturor neamurilor».

A ajunge oriunde - cu avionul sau prin satelit - și a întâlni orice popor, salutându-l în orice limbă: el consideră acest lucru nu doar ca pe un mare dar, ci, în consecință, o datorie absolută. «Mari posibilități îi sunt oferite azi comunicării sociale, în care Biserica recunoaște semnul operei creatoare și mântuitoare a lui Dumnezeu, că omul trebuie să continue. Aceste instrumente pot deci să devină puternice mijloace de transmitere a Evangheliei» (mesaj pentru a XIX-a Zi mondială a comunicărilor sociale, mai 1985). Iar dacă ai posibilitatea, trebuie s-o faci: aceasta e regula misionarului.

Există opțiuni de gestică și limbaj ale lui Ioan Paul al II-lea care pot fi înțelese doar dacă ținem seama de ansamblul continental sau planetar căruia îi sunt destinate, prin intermediul transmisiunii televizate în direct. Pentru mesajul Urbi et orbi de Paști 1993 a ajuns să folosească 56 de limbi: ar fi o reprezentație neobișnuită, dacă transmisiunea, difuzată în întreaga lume, în direct sau prin înregistrare, n-ar fi urmărit-o cu adevărat «toate neamurile».

Tiraniei trasmisiei televizate în direct, Ioan Paul i se supune docil, după cum se vede bine din această replică improvizată în timpul unui priveghi în Piața Sfântul Petru, transmis în lumea întreagă: «Eu trebuie să vorbesc 25 de minute și nu știu dacă aceste 25 de minute au trecut» (8 octombrie 1994).

Dar, se știe, mass-media constituie o sfidare pentru toată lumea și au fost așa uneori și pentru Papă, de exemplu în insistența asupra semnelor sale de suferință, după aplicarea protezei la femurul drept. «întrebați-i pe ziariști dacă ei n-au avut niciodată în viață o strâmbătură de durere!» îi spune purtătorului de cuvânt Joaquin Navarro, în 22 august 1994, la Introd (Aosta), văzând că ziarele au emfatizat un moment de durere pe care l-a avut cu o zi mai devreme, urcând treptele altarului.

Alteori s-a apărat cu ajutorul ironiei de intruziunea mass-media în sfera sănătății sale:

« - Cum vă simțiți, Sfinția Voastră?

- Cu siguranță nu mai am anii pe care îi aveam în 1979! Dar poate că Providența mă ajută. Dacă vreau să știu ceva despre sănătatea mea, și mai ales despre operațiile mele, trebuie să citesc ziarele!» (21 ianuarie 1998, zborul Roma - La Havana).

Dar în ansamblu Ioan Paul - pe care mass-media dintotdeauna îl definesc ca pe un «mare cunoscător în materie de comunicare» - are bune raporturi cu presa. Purtătorul de cuvânt Navarro susține că a fost «o alianță obiectivă între mass-media și Papă», care a modificat imaginea papală: «Nu știm cât la sută i se datorează Papei și cât la sută mass-media, dar această profundă modificare au realizat-o împreună.»

Acea alianță nu a influențat doar imaginea papală, evident. Am văzut importanța pe care Ioan Paul a atribuit-o, încă de la început, ajutorului pe care presa i l-a dat pentru a-și face cunoscută acțiunea în favoarea Poloniei. Și iată, într-un dialog glumeț cu copiii, expresia convingerii sale despre rolul decisiv pe care mass-media îl vor avea cu ocazia vizitei în Cuba, aproape douăzeci de ani mai târziu:

« - Despre călătoria mea în Cuba, mulțumită radioului și televiziunii, toți, chiar și copiii, știu totul. Dar voi copii știți ce ne-am spus acolo Fidel Castro și cu mine?

- Daaa.

- Păi vedeți, așa cum v-am spus: toată lumea știe totul!» (Parohia romană Ges( Bambino, 8 februarie 1998).

Am vorbit de încredere și alianță a Papei cu mass-media. Însă, atenție: există multă inocență, dar nici o naivitate în raporturile sale cu presa. «Acest conflict a fost angajat nu doar cu armele războiului ci și, în oarecare măsură, datorită mass-media», a spus după războiul din Golf, în primăvara anului 1991. Există cineva care să fi înțeles mai bine cum s-au întâmplat lucrurile?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire