pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârșitului de mileniu

Luigi Accattoli

9. SE ÎNTOARCE ÎN POLONIA ȘI FACE KREMLINUL SĂ SE CUTREMURE

Nimeni nu va putea spune vreodată care a fost contribuția lui Ioan Paul la presiunea popoarelor ce a dus la căderea zidului comunist. Nici el însuși n-o știe, pentru că nu e posibil să măsori cutremurele suferite de un imperiu prin intermediul cuvintelor pronunțate de un Papă. Dar e sigur că o parte îi revine lui și, de altfel, toți recunosc acest lucru, adesea exagerând în stima față de el, îndemnați poate de arhetipul Papei Leon care îl înfruntă pe Attila.

Deja alegerea lui Ioan Paul îi încurajase pe polonezi și alarmase Kremlinul. Acea încurajare a devenit deplină odată cu prima vizită în Polonia (2-10 iunie 1979): timp de nouă zile credința creștină - pe care sistemul o exilase și o izolase în biserici - revine pe scena publică și o domină, arătând că e în stare să adune, în ciuda obstrucționismului autorităților, mulțimi mai mari decât a adunat vreodată propaganda atee, în ciuda întregii instrumentalizări statale, atât în Polonia cât și în altă regiune a Imperiului, în aproape șaizeci de ani de netulburată domnie. Acea propagandă a ieșit batjocorită și a amuțit de la sine.

Întorcându-se în patrie, Ioan Paul va mobiliza mase de oameni care nu se vor mai dezagrega. Din adunări bisericești se vor transforma în ședințe sindicale și în sfârșit în manifestații politice. În faza inițială de organizare a polonezilor împotriva cuvintelor de ordine ale regimului trebuie căutată prima parte a rolului jucat de Papa slav în pregătirea «răsturnărilor» - cum le va numi - din 1989. A doua parte va consta în apărarea mișcării pe care o provoacă, în fața reacțiilor Moscovei: vom vorbi despre aceasta în capitolul 16, în timp ce aici vom urmări marșul triumfal al lui Ioan Paul care se întoarce în calitate de Papă, la 2 iunie, pe pământul pe care l-a părăsit în anul precedent, la 3 octombrie, când încă se numea Karol Wojtyla.

Ioan Paul se avântă mereu cu întreaga ființă în ceea ce face, o știm deja: de parcă fiecare act pe care îl îndeplinește ar fi cel mai important, sau ultimul care îi mai este îngăduit. Dar în cazul «întoarcerii în Patrie», cum el însuși o numește, implicarea emotivă e maximă: «Fac mari eforturi pentru a nu mă lăsa dominat de sentimente», le spune ziariștilor în timpul zborului Roma-Varșovia, în dimineața de 2 iunie.

Emoția sentimentelor izbucnește deja de la salutul din aeroport și va caracteriza întregul turneu în Polonia pe care se pregătește să-l facă, la fel ca și în celelalte șase pe care le va face în douăzeci de ani de Pontificat:

«Vai, preaiubiți frați și surori! Vai, concetățenii mei! Vin la voi ca fiu al acestor ținuturi, al acestei Națiuni și în același timp - datorită legilor nebănuite ale Providenței - ca urmaș al lui Petru la tronul de la Roma. Vă mulțumesc pentru că nu m-ați uitat și, încă din ziua alegerii mele, nu încetați să mă ajutați cu rugăciunile voastre, arătându-mi, în același timp, atâta bunăvoință omenească. Vă mulțumesc pentru că m-ați invitat. Adresez un salut spiritual și o îmbrățișare din suflet către orice om care trăiește pe pământul polonez».

Taina călătoriei, care va uimi lumea întreagă și va pune pe gânduri Kremlinul, va fi comuniunea dintre Papă și popor care se manifestă acum, dobândind dimensiuni neașteptate, miraculoase în apropierea anului Două mii! Eram acolo în calitate de trimis al cotidianului italian La Repubblica și amintirea cea mai puternică și persistentă e aceea privind o asemenea comuniune, pe care noi, trimișii internaționali de presă am văzut-o deja la ieșirea din aeroport și am descris-o timp de nouă zile: mulțimea îl înfășoară imediat ca într-o îmbrățișare și nu-l mai lasă, îl urmărește pe străduțe, îl așteaptă la orice intersecție, îl salută în fața oricărei colibe sau sătuc, de parcă ar vrea să-l încredințeze următoarei colibe într-o ștafetă a iubirii care cuprinde într-adevăr întregul popor. Primăvara se schimbă treptat în vară, Polonia e plină de flori, toate casele, toate femeile, toate crucile sunt împodobite cu ele. Cu flori sunt acoperite drumurile pe care trebuie să treacă, alte flori sunt aruncate de la ferestre, atunci când în sfârșit trece.

Îmbrățișarea națiunii se exprimă desigur mai ales atunci când Papa stă în fața marilor mulțimi. Iar prima, în mod surprinzător, îl așteaptă chiar la intrarea în Varșovia, în piața Victoriei: e piața de sărbători a regimului, dar acum e răscumpărată de o cruce imensă și de azi va fi piața în care Papa a slujit liturghia. Aici Ioan Paul rostește primele cuvinte de sfidare la adresa comunismului ateu care i-a fost impus poporului:

«Nu poate fi exclus Isus din istoria omului, în orice punct al globului și pe orice longitudine și latitudine geografică. Excluderea lui Isus din istoria omului e un act îndreptat împotriva omului (...). E imposibil de înțeles în absența lui Isus această națiune cu trecutul atât de minunat și totodată atât de groaznic de greu».

Comuniunea este deplină când Papa polonez vorbește despre patrie, atunci aplauzele devin parte componentă a mesajului: «M-am întrebat dacă trebuie să interzic sau să accept aceste aplauze. Am conchis că trebuie să le accept, pentru că prin ele poporul participă la predica Papei!», spune tot la Varșovia în 4 iunie 1979.

Până la Pontificat cardinalul Wojtyla, care rămăsese în umbra primatului Wyszynski, nu era un personaj popular în Polonia, dar acum are loc - sub privirile întregului popor - trecerea ștafetei: apărând mereu împreună, primatul și Papa, la fel de emoționați, în fața mulțimilor, imaginea e a celui care încredințează patria urmașului său, la fel cum în anumite picturi antice un sfânt îi încredințează altuia o biserică, ținând-o în mâini. «în absența credinței tale, nu ar fi pe tronul lui Petru acest Papă polonez!», îi spusese Ioan Paul primatului în fața compatrioților îndată după alegere (sala audiențelor, 23 octombrie 1978): călătoria în Polonia e ca o continuă verificare a acelei replici.

Dar mesajul pe care «primul Papă slav din istorie» a mers să-l proclame în patria sa nu e rezervat doar compatrioților. După Varșovia, prima oprire e la Gniezno, veche reședință a primaților, una dintre capitalele evanghelizării popoarelor slave și de acolo Ioan Paul înșiră - și aproape le cheamă la socoteală - toate popoarele slave, croați și sloveni, bulgari, moravi și slovaci, cehi și slavi din Serbia, numindu-le potrivit ordinii istorice a «botezului» ca națiuni unitare și trasează manifestul acțiunii sale către Orient:

«Acest Papă sânge din sângele vostru și carne din carnea voastră vine pentru a vorbi în fața întregii Biserici, a Europei și a lumii, despre aceste națiuni și aceste populații adesea uitate. Vine pentru a striga cu voce tare (...). Vine pentru a îmbrățișa toate aceste popoare, împreună cu propria națiune și pentru a le strânge la pieptul Bisericii (...). Isus poate că nu vrea ca acest Papă polonez, acest Papă slav, să dezvăluie azi, așa cum trebuie să se întâmple, unitatea spirituală a Europei creștine care, datoare față de marile tradiții ale Orientului și ale Occidentului, profesează o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu și Părinte al tuturor? Poate că tocmai în acest scop l-a ales Dumnezeu, poate că tocmai în acest scop l-a călăuzit Sfântul Duh, pentru ca el să introducă în comuniunea Bisericii înțelegerea unor cuvinte și a unor limbi care par încă străine pentru urechile obișnuite cu sunetele romanice, germanice, anglosaxone, franceze.» (Gniezno, 4 iunie).

A dovedi «unitatea spirituală a Europei creștine» înseamnă a învinge cortina de fier și zidul comunist, dar deocamdată aceasta e o utopie: dar o utopie afirmată mai degrabă prin proiecția unei voințe decât printr-un program de activitate. Va fi sarcina istoriei - căreia adeseori îi place să improvizeze - de a transforma în program ceea ce acum e un manifest pentru timpurile îndepărtate. Așa cum program de activitate pentru prezent e dialogul cu regimul și asta își propune Ioan Paul, vorbindu-le episcopilor și subliniind în deschidere că «episcopatul polonez se întâlnește azi cu un Papă polonez»:

«Autenticul dialog trebuie să respecte convingerile credincioșilor, să asigure toate drepturile cetățenilor și condițiile normale pentru activitatea Bisericii în calitate de comunitate religioasă, căreia îi aparține majoritatea covârșitoare a polonezilor. Ne dăm seama că acest dialog nu poate fi ușor, pentru că se desfășoară între două concepții despre lume diametral opuse, dar trebuie să fie posibil și eficace dacă o pretinde binele omului și al națiunii» (Czestochowa, 5 iunie).

Întrebarea privind sensul istoric al alegerii sale ca Papă revine în toate cele nouă zile. Și la Oswiecim, localitate cunoscută tuturor ca Auschwitz, se revelă în sfârșit în ochii lumii providențialitatea acestei alegeri. Scena pentru slujirea liturghiei e înălțată pe platforma care se află la jumătatea căii ferate ce traversează câmpia principală, unde noii veniți erau selectați și trimiși pe două coloane spre camerele de gazare sau spre barăcile de muncă forțată. Acolo Ioan Paul îi amintește mulțimii că a crescut în împrejurimile acelui ținut devenit «Golgota lumii contemporane»: satul Wadowice se află la treizeci de kilometri de acea scenă improvizată (vezi capitolul 1)! Acolo înșiră popoarele care și-au găsit martiriul, acolo se «înclină» deasupra pietrei funerare «cu inscripția în limba ebraică» și spune despre Shoah cuvinte pe care nici un Papă n-a avut curajul să le pronunțe. El e conștient de misiunea care îi revine prin faptul că provine dintr-un ținut atât de martirizat. Se prezintă pe sine ca «Papa care a venit la tronul Sfântului Petru din dioceza pe al cărei teritoriu se găsește lagărul de la Oswiecim». Și încă: «Isus vrea ca eu, devenind urmașul lui Petru, să depun mărturie în fața lumii în legătură cu ceea ce constituie măreția omului vremilor noastre și mizeria sa. Despre ceea ce e înfrângerea și victoria lui» (Auschwitz, 7 iunie). Lumea ascultându-l intuiește că noul Papă o va ajuta în cea mai grea încercare: să înțeleagă Auschwitzul, sau doar să și-l amintească.

Vorbindu-le muncitorilor din Nowa Huta, Ioan Paul pronunță cuvintele care vor da primul impuls spre Solidarnosc: «Biserica nu se teme de lumea muncii» și de «sistemul bazat pe muncă», «crucea nu poate fi despărțită de munca omului», «Isus nu va fi niciodată de acord ca omul să fie considerat sau să se considere pe sine ca un simplu mijloc de producție». Pe moment și în ochii observatorilor străini nu par cuvinte grave, dar el știe importanța lor, știe că acele cuvinte contrastează direct cu pretenția regimului de a se întemeia pe muncă și de a-i avea de partea sa pe muncitori. E la fel de adevărat că pentru prima dată Ioan Paul simte nevoia de a liniști autoritățile comuniste, cu acest pasaj improvizat:

«Nimeni nu se poate mira că eu vorbesc aici în Polonia despre demnitatea muncitorului, având în vedere că am vorbit despre asta în Mexic și poate într-un mod mai sever, folosind cuvinte mai dure. Biserica, pentru binele omului, dorește să ajungă la o înțelegere comună a lucrurilor, cu orice sistem de lucru. Îi cere doar sistemului de lucru să-i dea voie să-i vorbească omului despre Isus și să-l iubească pe om după măsura demnității sale» (Nowa Huta, 9 iunie).

Călătoria se termină la Cracovia, orașul său. Aici, în ultima zi, Papa va avea parte de mulțimea cea mai mare și mai călduroasă. Iar în penultima zi și în cele două seri precedente, tinerii, în numele întregii populații, îi cântă interminabile serenade sub ferestrele arhiepiscopiei. El se urcă pe o masă pentru a se arăta la geam și a fi văzut de toți. I se întinde un microfon, dar instalația e improvizată și aud doar cei din apropiere. Vorbește prin gesturi. Recită «Angelus», spune că merge la masă. Se întoarce după cină și spune că merge la culcare, dar în stradă nimeni nu se clintește.

În seara de sâmbătă serenada continuă în cea mai mare parte a nopții, cu o mulțime tăcută care stă sub ferestre chiar și după ce Papa s-a retras să se odihnească. Iar de acolo oamenii pleacă direct pe esplanada Bonie, de-a lungul Vistulei, unde va fi slujba finală. Pe drumuri se scurg șuvoaie de oameni, în timpul întregii nopți. Peste un milion de oameni, spune purtătorul de cuvânt al Vaticanului. Peste un milion, confirmă autoritățile poloneze. Iar observatorii adaugă faptul că e vorba de cea mai mare mulțime reunită într-un singur loc pentru a asculta o singură persoană, nu numai din istoria recentă a Poloniei, ci din toate țările europene.

Acelei mulțimi unice, Ioan Paul i-a repetat motto-ul său pontifical: «Nu vă fie frică! Trebuie să deschideți granițele! Nu există imperialismul Bisericii, există doar slujirea ei!» Apoi acel fluviu uman s-a dispus de-a lungul celor 12 kilometri ai drumului spre aeroport pentru adio.

Salutându-și patria la aeroportul din Cracovia, Ioan Paul pronunță cuvinte decisive care ne fac să înțelegem noutatea mesajului pe care l-a adus în interiorul imperiului sovietic și care poate fi o mână întinsă, sau poate fi o spadă, în funcție de răspunsul pe care îl va primi, dar în mod sigur nu va putea fi o acceptare a stării de fapt: «Trebuie să avem curajul de a merge într-o direcție în care nimeni n-a mai mers până acum. Fără curaj în vremea de azi nu pot fi apropiate popoarele și sistemele, nici nu se poate construi pacea!» (Cracovia, 10 iunie).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire