pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârșitului de mileniu

Luigi Accattoli

PREFAȚĂ

Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea are o mare semnificație și este menit să relanseze cuvântul creștin în lume și unitatea între Biserici, prin recunoașterea devierilor de la cuvântul Evangheliei care au caracterizat istoria îndepărtată și recentă a acestora. Primul Papă slav din istoria Bisericii și unicul Papă al epocii moderne împotriva căruia se comite un atentat, Ioan Paul va rămâne Pontiful luptei anticomuniste.

A schimbat imaginea papală, apropiind-o de omul obișnuit al epocii noastre: mergea la munte să schieze, mai merge acolo și acum în vacanță și își îngrijește sănătatea la spital. Impresionează tenacitatea cu care reacționează la boala nervoasă care îl chinuie vizibil din 1992. El continuă să cutreiere lumea în ciuda tremurului mâinii și a nesiguranței pasului, însoțit de susținerea tot mai mare a opiniei publice care e fără precedent printre Pontifii longevivi ai secolului. E clar deja că la originea acestei schimbări a imaginii nu se află doar un om extravertit, dar e și o opțiune ecleziastică: el adaptează Papalitatea la Biserica Vaticanului.

«Fără acest Papă nu se poate înțelege ce s-a întâmplat în Europa la sfârșitul anilor optzeci», a zis odată Gorbaciov. Ioan Paul are un mare merit în faptul că a încurajat Polonia să găsească o cale pașnică de ieșire din sistemul comunist. Iar când această ieșire s-a realizat, a fost meritul său că nu i-a înfierat pe învinși și i-a reținut pe învingători de la spiritul de răzbunare.

Ales Papă în octombrie 1978, își anunță imediat dorința de a vizita Polonia. Călătoria triumfală în patrie, în luna iunie a anului următor, sună ca o sfidare împotriva imperiului sovietic: pentru prima dată, un întreg popor din Pactul de la Varșovia are posibilitatea de a se întruni în mulțimi mari, de a se recunoaște într-un conducător, de a aplauda un mesaj care contrazice frontal regimul ateist și represiv impus de Moscova.

Din sămânța aruncată în acea călătorie crește organizația sindicală Solidarnosc, pe care Papa polonez o protejează de la Roma, atunci când este obligată la clandestinitate. Aceeași protecție îndepărtată, dar asiduă, o exercită asupra tuturor mișcărilor de eliberare din țările comuniste, care se amplifică de-a lungul anilor optzeci, în urma exemplului polonez. Când vizitează Praga, în aprilie 1990, îndată după căderea zidului Berlinului și a prăbușirii peste tot a cortinei de fier, declară că «un nou Turn Babel a fost dărâmat» și că «secolul s-a copt» pentru o «mai mare libertate» pentru toată lumea.

Cu aceeași forță, Ioan Paul apără - mai ales de-a lungul multelor sale călătorii - drepturile omului, în fața dictaturilor din lumea a treia și combate pretențiile neocapitalismului, afirmând că înfrângerea comunismului nu justifică dominația necontrolată a capitalului asupra oamenilor și a popoarelor. Se opune din toate puterile războiului din Golf, în 1991, pentru a salva «dialogul cu lumea islamică» și pentru a semnala că Biserica catolică vrea să fie aliata popoarelor în curs de dezvoltare.

«Examenul sfârșitului de mileniu», cu care pregătește Marele Jubileu, e poate darul cel mai bun pe care este pe cale să-l lanseze catolicilor. Cu același curaj cu care revendică drepturile Bisericii, recunoaște că au fost «pagini întunecate» în istoria ei și cere iertare - spre descumpănirea unei mari părți a lumii ecleziastice - pentru scandaluri care încă mai mocnesc, cum ar fi metodele de «violență» folosite în trecut pentru apărarea credinței (Tribunalele Inchiziției), sprijinul oferit de creștini dictaturilor din secolul nostru, antiiudaismul secular care i-a împiedicat să se opună cu eficiență exterminării naziste a evreilor.

În plan ecumenic, inițiativa sa cea mai curajoasă e aceea de a deschide o dezbatere asupra însuși rolului Papei, invitându-i pe protestanți și ortodocși să indice care ar putea fi în ziua de azi funcția «primatului Romei» acceptabilă pentru toată lumea. A făcut-o cu enciclica Ut unum sint (Ca să fie un singur lucru: 1995). Până azi n-a avut noroc: n-a putut vizita niciodată un stat majoritar ortodox, cu Bisericile anglicană și protestantă raporturile sunt mai reci de când a devenit Papă. Dar și-a întins mâna și o ține și azi întinsă, propunând o întrunire a tuturor creștinilor pentru anul două mii și o întâlnire pe Muntele Sinai evreilor și musulmanilor.

Neobosită este predica sa în apărarea vieții, pentru promovarea păcii și în sprijinul săracilor. Catolicii sunt mândri pentru denunțările nedreptății, pe care le repetă în orice colț al lumii, dar nu primesc totdeauna cu bucurie predicile sale severe în materie sexuală și matrimonială. El schițează o «teologie a trupului» destinată poate unui mare viitor, dar nu așează nici o surdină preceptelor tradiționale care pe moment o fac prizonieră. Totuși, radicalitatea mesajului - pe care o socotește necesară ca răspuns la «sfidările radicale» ale epocii - nu-l împiedică, ba chiar pare să-l ajute în dialogul cu tinerii care îi ies în întâmpinare, în fiecare an mai numeroși, la întâlnirile pe care li le propune.

Ioan Paul este un Papă misionar și nu unul guvernator. Nu există - până în ziua de azi - nici o singură reformă importantă care să poarte numele său. Va lăsa Curtea papală așa cum a găsit-o. Nici un Papă din acest secol n-a așezat o amprentă mai puternică decât a sa asupra exteriorului Bisericii, dar poate că toți și-au imprimat mai apăsat personalitatea asupra guvernării și a structurii Curții papale.

Le cere iertare femeilor pentru maltratările din trecut, dar nu schimbă regulile care le țin pe al doilea plan în structura ecleziastică. Convoacă mereu la Roma adunările episcopale, pentru a păstra vie «comuniunea» între Bisericile locale și centrul de la Vatican, dar nu modifică structurile sinodale pe care el însuși - la început - părea să le considere insuficiente.

În raportul cu Bisericile locale, Pontificatul său trăiește mari conflicte, provocate uneori de neliniștea sa misionară, mai adesea de frâna juridică pusă - din însărcinarea sa - de Curtea romană în calea cererilor de descentralizare și de înnoire ale periferiei. Ioan Paul a avut conflicte cu cele mai importante episcopate din lume: cu cel brazilian deoarece sprijinea teologia eliberării, cu cel american deoarece solicita o mai mare libertate pentru credincioși, cu cel italian deoarece voia să se elibereze de îndatoririle politice, cu cel german care accepta cu mai mare respect laicitatea statului.

A învins aproape totdeauna încercările, datorită ascendentului său personal, dar tensiunile au rămas. Va lăsa în urmă o mare imagine papală, dar și o puternică așteptare de reformare a vieții interne a Bisericii.

Primii douăzeci de ani ai Pontificatului - care deja îl plasează drept cel mai lung al acestui secol și unul dintre cele mai lungi din istorie - pot fi grupați în trei etape marcate de trei motto-uri de o deosebită eficacitate, cu care a știut să-și comunice mesajul mulțimilor.

Primul motto îl pronunță în timpul sărbătorilor de inaugurare a serviciului său pontifical, la 22 octombrie 1978: «Deschideți, deschideți-i larg ușile lui Isus!». Acest dicton marchează faza inițială a Pontificatului, fericita sa proiectare misionară pe toate continentele, folosirea creativă a mass-media, prima ciocnire cu «puterile lumești», până la drama atentatului și lunga sfidare a sistemului comunist și a imperiului sovietic.

Al doilea motto al Pontificatului este legat de enciclica Dominum et vivificantem (Este Domnul și ne dă viață: mai 1986): «Priviți în depărtări, mergeți în larg». Caracterizează o etapă de relansare a misionarismului spre orizonturi care depășesc orice limită tradițională: Ioan Paul îi numește pe evrei «frații noștri mai mari», merge să întâlnească mulțimi islamice, convoacă adunări interreligioase, pune capăt tradiționalismului anticonciliator al lui Marcel Lefebvre, afirmă - în octombrie 1988 la Strasbourg, în fața Parlamentului european - incompatibilitatea dintre «tentația integralistă» și originara inspirație evanghelică. Este și etapa în care culminează - și apoi cade imediat - utopia sa ecumenică, prin care visa unificarea cu Bisericile ortodoxe în zorii mileniului trei și care acum îl determină să-și închipuie o prea ușoară îmbrățișare cu Patriarhul Moscovei în anii lui Gorbaciov.

Din acea înfrângere ecumenică și în etapa suferinței fizice - marcată de tumoare, baston și boală nervoasă - provine al treilea motto al Pontificatului, care proclamă apropierea Jubileului anului două mii: «în numele Bisericii, cer iertare». Aceste cuvinte au fost pronunțate prima oară la Olomuc, în Republica Cehă, în mai 1995, dar fuseseră de mai multe ori anticipate și vor mai fi reluate în diverse formulări. Ele marchează etapa cea mai evanghelică, mesajul cel mai matur. S-a stabilit în agendă - pentru ziua de opt martie a anului două mii - o celebrare de penitență care va culmina cu o «cerere de iertare» pentru «greșelile, înșelăciunile, incoerențele și întârzierile» de care s-au făcut vinovați «fiii Bisericii» în mileniul care e pe cale de a se încheia.

În carte va fi povestită fiecare fază și etapă a celor douăzeci de ani, atât cele mai relevante, cât și cele mai puțin semnificative. Intenția este de a schița o biografie narativă, esențială dar completă, a Papei și a Pontificatului, cu convingerea că o astfel de biografie în ziua de azi nu există. Chiar și operele cele mai implicate pe care le-am consultat (și care corespund numerelor 44, 59, 68 din bibliografia situată la sfârșitul volumului) se concentrează asupra formației poloneze și asupra implicațiilor politice ale Pontificatului, cu o atenție redusă sau inegală asupra operei pontificale. Pe care dorim, în schimb, s-o înfățișăm aici pe de-a-ntregul, cu o privire de ansamblu care să respecte - pe cât posibil - proporțiile sale interne. Această preocupare nu ne va împiedica să acordăm atenție etapelor celor mai fecunde sau mai creative ale Pontificatului, care sunt cel puțin trei. Faza inițială din 1978-1979, cu gesturile de prezentare ale noului Papă, enciclica programatică Redemptor hominis, marile pelerinaje în Mexic, Polonia și Statele Unite ale Americii. Ieșirea «în larg» din 1985-1986, cu predica adresată tinerilor islamici la Casablanca, apoi călătoria în India, vizita la Sinagoga din Roma și ziua de la Assisi. Propunerea «examenului de la sfârșitul mileniului» din 1994-1995, cu Consistoriul extraordinar în vederea Marelui Jubileu, scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (Apropiindu-se al treilea mileniu) și enciclica Ut unum sint.

E probabil că debutul Marelui Jubileu - spre care Pontificatul tinde încă de la început ca spre ținta și împlinirea sa - va marca o nouă etapă creativă și îl va consola pe Ioan Paul cu un semn de împăcare ecumenică. Noi îl părăsim în pragul celui de-al douăzecilea an de Pontificat, cu privirea ațintită spre mileniul trei.

Luigi Accattoli
Roma, 29 iunie 1998
Sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire