pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viața Fericitului Ieremia Valahul
achizitionare: 11.11.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

În comuniunea sfinților

Fratele Ieremia iubea Biserica, pe Sfântul Părinte Papa pentru care era gata să-și dea viața. Suferea din cauza dezbinării creștinilor, plângea pentru eretici și se ruga pentru refacerea unității Bisericii prin mijlocirea în special a Sfintei Fecioare, Arhanghelului Mihail, Sfinților Petru și Paul și invoca ajutorul sufletelor din purgator.

Din biografia sa se remarcă relațiile acestui deosebit călugăr cu lumea de dincolo. Dumnezeu a permis ca unii oameni care trecuseră pragul morții să i se arate. Astfel este cazul fratelui Ignazio de la mănăstirea Sf. Efrem cel Nou care după ce a decedat i s-a arătat fratelui Ieremia, spunându-i că este în purgator și are nevoie de rugăciuni și Sfinte Liturghii. După ce acestea s-au oficiat i s-a arătat din nou într-o aură de lumină, spunând că merge spre rai. Apariții de acest fel i s-au arătat mai ales la mănăstirea sf. Efrem cel Nou.

Atunci când un frate care ținea foarte mult la călugărul venit din Valahia îi propune să ceară o învoire pentru a-și vedea țara, ținutul natal și pe mama sa, Ieremia îi răspunde: - Am văzut-o pe mama aici. Mi-a apărut mai strălucitoare decât o stea, de o frumusețe cerească, spunându-mi: "Mă duc în cer! La revedere, fiule!"

Mijlocitor al săracilor

Deși Ieremia Valahul s-a consacrat îngrijirii bolnavilor și ajutorării săracilor tot el considera că o slujire mai importantă este rugăciunea. Astfel, când prindea momentul se retrăgea și se ruga având și posibilitatea de a auzi glasul vreunui bolnav care avea nevoie de ajutorul lui.

Se simțea investit cu misiunea de ambasador al celor umili pe lângă Regele cerului și al pământului căruia îi prezenta cererile lor, lipsurile și suferințele lor pentru viața sufletească și trupească. Să nu ne închipuim că făcea rugăciuni lungi. De obicei rostea Tatăl nostru și Bucură-te Marie, dar foarte rar, meditativ și repetând de mai multe ori o cerere. Se ruga nu numai pentru săraci și bolnavi dar și pentru frații călugări cărora le descoperea starea lor sufletească și primeau haruri pe care nu le ceruseră dar erau potrivite cu necesitățile lor spirituale și materiale.

Ca o consecință a rugăciunilor sale sunt demne de amintit două minuni: una la mănăstirea Sf. Efrem cel Vechi, împrună fiind cu fratele Placido, a reușit să alunge omizile din grădină prin stropire cu apă sfințită și semnul crucii. Nici până astăzi la această mănăstire nu au mai apărut omizi; și o alta când împreună cu fratele Tommaso din San Donato, fiind la adunat crengi pentru mături, după ce au mâncat modesta gustare (brânză cu pâine) li s-a făcut sete și ca prin miracol au găsit struguri într-un loc unde fusese clar că nu au fost acolo când au sosit. Dar au mai fost astfel de minuni prin mijlocirea fratele Ieremia pe care nu le mai menționăm.

Același față de toți

Călugărul valah nu făcea diferențe între oameni în sensul că nu era impresionat de rangurile nobiliare și nici de mizeria celor mai de jos. Iubea adevărul, mustra dar cu blândețe, acuzând păcatul dar nu și pe păcătos. Nu tolera minciuna, necinstea, înșelătoria, lingușirea față de superiorii religioși sau civili precum și orice formă de fariseism.

În spiritul Sfântului Francisc și pentru el simplitatea era sora înțelepciunii. Îmbina imparțialitatea cu obiectivitatea iar în cazul păcătoșilor găsea scuze nu pentru răul în sine ci pentru bietul om care-l săvârșise. Nu suporta bârfele și încerca să găsească drum spre cei mai înveterați păcătoși care aveau și înalte demnități lumești cum a fost cazul lui Pedro Giron, Duce de Osuna, vicerege.

Ierta din iubire

Pentru că așa făcea și el, fratele Ieremia îndemna mereu pe frații călugări să ierte și să iubească fără limite. Chiar dacă cineva a atentat la viața ta să-l ierți, să-l iubești, să-i răsplătești cu bine. Orice cuvinte de jignire, de insultă, înjurături, nu-l puteau face să urască și nici chiar să aibă reținere pentru persoanele respective. Pe cei care îl jigneau, fratele Ieremia îi răsplătea cu fapte de caritate. Altădată își lua asupra sa greșeli ale confraților la care el nu era părtaș, suportând în locul lor și pedepsele cum de exemplu în acel timp era autobiciuirea.

Părintele Emmanuele da Napoli, în biografia Fericitului, ne spune: "Mergea el după cel care îl jignise, îl îmbrățișa pe cel care îl lua în râs, făcea bine celui care îl calomnia. Ca să ajungă la acest eroism al carității, deseori a fost la un pas de moarte. El însuși a mărturisit directorului său spiritual că, ori de câte ori i se întâmpla ceva neplăcut, i se stârnea în suflet o furtună atât de puternică, încât i se părea că inima i se despică în două. Simțea cum i se umflă venele, gata să-i plesnească, dar cu ajutorul puternic al harului, ca să nu îi scape nici cel mai mic semn de nemulțumire, nici măcar un oftat, obișnuia să-și spună în gând: "Crapă, animalule, mori, măgarule, dar nu răspunde și nu ține supărare".

Cu prețul acestor lupte, fratele Ieremia a reușit să înfrângă total duhul trufiei și să se ridice la fericirea cântată de Sfântul Francisc din Assisi: "Fericiți cei care iartă din iubire pentru Tine și care de Tine, o, Preaînalte, vor fi încununați.

Ascultare, asceză, sărăcie, curăție... pe urmele lui Cristos

Ieremia Valahul a trăit într-o perpetuă ascultare față de superiorii săi, fără ezitare și fără comentarii. Singura problemă era să nu fie împotriva conștiinței și a Regulii Sfântului Francisc. E posibil ca el să nu fi știut maxima Sfântului Augustin: Oboedientia felicitatis mater - ascultarea este mama fericirii". Ascultând de superiori era sigur că face voința lui Dumnezeu. De aici veneau seninătatea și liniștea sa sufletească. Chiar când avea o suferință fizică, fratele Ieremia nu o mărturisea și împlinea porunca superiorului fără ezitare.

Pentru fratele Ieremia, bogăția cea mai mare era aceea de a nu avea nimic după spusele Sfâtnului Grigore de Nazianz. Numai astfel putea fi liber ca pasărea cerului. Educat și format în spiritul Sfântului Francisc, își oferise tot ce avea mai bun Domnului. Dar, amintindu-și de cuvintele Părintelui serafic: "Lucruri mari i-am făgăduit Domnului, dar El ne-a făgăduit și mai mari, i se părea că ceea ce îi oferise lui Dumnezeu erau lucruri de nimic: doi bănuți".

Timp de treizeci și cinci de ani a purtat aceeași haină călugărească ce devenise împestrițată de petece. Când a fost necesar a dat camera sa unui bolnav iar el dormea pe unde apuca. Întrebat de frați de ce nu are și el o chilie ca toți ceilalți călugări, răspundea în glumă: "N-am cu ce plăti chiria!" Mânca de obicei un pumn de boabe fierte, deoarece, după spusele sale, îi făceau mai bine la stomac decât carnea. Această austeritate nu o impunea însă și altora. Nu disprețuia nimic, nici un fel de resturi, ierburi uscate la soare, surcele și vreascuri risipite prin grădină, etc. Se gândea la cuvintele lui Cristos:"Adunați fărâmiturile, ca să nu se piardă" (Ioan 6,12).

Părintele Francesco din Napoli spunea că cititorii pot lua exemplu de la frumusețea spirituală a acestui slujitor al lui Dumnezeu, care, disprețuind tot ceea ce este trecător în această lume și în noi, a știut să se dezlipească de toate atât de mult încât să ne dăruiască o imagine vie a lui Cristos: a lui Cristos Răstignit. În zâmbetul și privirea sa se remarca ceva deosebit. Reflecta desăvârșita puritate interioară. Putea privi cu bucurie frumusețea altuia, dând mărire Creatorului pentru ea, deoarece "toate sunt curate pentru cei curați" (Tit 1, 15). Avea obiceiul să spună:"fără curăție și fără umilință nu se poate ajunge în rai".

Cine îi privește portretul făcut de un pictor contemporan își dă seama că are în față un om cu inima curată, care îl vede pe Dumnezeu, un chip ce poartă amprenta posturilor, a vegherilor de noapte, a pocăinței aspre. Fratele Ieremia a mai mărturisit, plin de recunoștință față de Dumnezeu, că a dobândit prin mijlocirea Sfintei Fecioare și a Îngerului păzitor, marele har de a nu fi întinat niciodată, nici mult, nici puțin, votul curăției. Prin lucrarea Spiritului Sfânt, privirea celor curați cu inima străbate opacitatea materiei, ajungând la realitățile cerești.

Ieremia Valahul era primul care aplica sfaturile ce le dădea altora. Cu permisiunea superiorilor aduna seara pe frații mai râvnici pentru rugăciune, conversații spirituale, promițând prin propriul exemplu o trăire mai profundă a Evangheliei și a Regulii franciscane. Cu acest grup de frați a organizat adorația euharistică astfel încât zi și noapte un frate să se afle îngenuncheat în fața altarului mare, aducând Dumnezeiescului Răscumpărător o ofrandă de supunere și de recunoștință față de iubirea infinită care l-a făcut să rămână pururi cu noi, așa cum stă la dreapta Tatălui, până la sfârșitul veacurilor.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire