pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Flori alese din grădina Bisericii lui Cristos
pr. Nicolae Both

achizitionare: 22.06.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins TEREZA DE LISIEUX

O familie sfântă

Familia Sfintei Tereza de Pruncul Isus a fost întru totul prielnică sfințeniei. Tatăl, Ludovic Martin, creștin exemplar, dorise cu ardoare să fie călugăr; mama, Zelia Guerin, de asemenea râvnise după viața de mănăstire. Dumnezeu, însă, a vrut ca ei să întemeieze o familie sfântă: au avut 9 copii (7 fete și 2 băieți) din care au rezistat copilăriei doar 5 fete: Maria, Paulina, Leonia, Celina și Tereza; toate consacrate vieții de călugărie.

"Mica Floare", mezina familiei, s-a născut la 2 ianuarie 1873 în Alencon (Franța). Abia împlinind 4 anișori, rămase orfană de mamă, după care familia se mută la Lisieux. Însăși Tereza avea să mărturisească mai târziu: "După moartea mamei, firea mea aplecată spre fericire se schimbă cu totul. Eu, care eram atât de vioaie și deschisă, devenii fricoasă, sfioasă și foarte sensibilă; o simplă privire ajungea să mă facă să izbucnesc în lacrimi." Dar grija afectuoasă a tatălui și surorilor (în special a Paulinei) o restabiliră.

Începutul vieții mistice

Fire poetică, Tereza iubea tot ce e frumos în natură. Pentru ea, Isus era "Floarea Câmpului", surorile, "Crini fără pată" iar pe sine se botezase "Mica Floare". Frumusețile naturii o ajutau să-și înalțe sufletul "spre Paradis".

Intuind planurile lui Dumnezeu, ea își dete seama de rolul suferinței: "Eu aveam să fiu mireasa lui Isus la o vârstă atât de fragedă, că a trebuit să sufăr încă din copilărie." Nu avea bine 4 ani, când strigătul ei de iubire se înălța către Dumnezeu: "Doamne, primesc orice, nu vreau să fiu o sfântă pe jumătate, nu mi-e teamă să sufăr pentru Tine!"

În familie domnea o atmosferă intimă de reculegere, de pioșenie, de pace. Zilnic "Mica Regină" - cum o dezmierda tatăl - ieșea la plimbare cu "Regele" său, fără a uita să facă și obișnuita vizită la Sf. Sacrament. Duminica, întreaga familie participa la liturghia cea mare. Se citeau și se comentau texte edificatoare, tatăl interpreta câte o arie melodioasă și mai ales se recitau rugăciunile în comun.(10)

La culcare, o întreba pe "Mica mamă" - Paulina: "Am fost cuminte astăzi? Bunul Dumnezeu e mulțumit de mine? Zbura-vor îngerașii în jurul meu?"... Răspunsul trebuia să fie totdeauna "Da!". "Altfel aș fi plâns toată noaptea."

Evlavia către Sfânta Fecioară și către Sfântul Iosif precum și iubirea celor săraci erau caracteristice pentru Tereza. La vârsta de 5 ani, Paulina o pregăti pentru prima spovedanie. Până pe la 8 ani, lupta ei consta mai ales în stăpânirea de sine, în resemnarea la boală și în mici jertfe oferite pentru alții.

Avea 8 ani și jumătate când intră la școala Maicilor Benedictine din Lisieux. Deși cea mai mică din școală, inteligența și silința ei se impuseră, ceea ce stârni multe invidii și ostilități din partea colegelor mai mari. Ca urmare, acest suflet sensibil a avut mult de suferit în taină, aflând mângâiere doar din partea tatălui, din partea sorei Celina și a verișoarei Maria Guerin; acestea îi erau și tovarășe de școală.

Chemarea la călugărie

La 2 octombrie 1882 Paulina, "Mica mamă" intră în mănăstire la Carmelul din Lisieux. Pentru Tereza, care acum avea 9 ani, despărțirea a fost sfâșietoare, încât chiar se îmbolnăvi grav... "Ca-ntr-un fulger am văzut viața desfășurându-se înainte-mi... plină de suferințe și despărțiri continue... Atunci am simțit că mănăstirea Carmelului era deșertul în care Dumnezeu voia să mă ascund și eu."

Starea sănătății se agrava, iar familia se ruga pentru ea, pornind și o novenă de liturghii la altarul "Sfintei Fecioare a Victoriilor" din Paris. Într-o duminică din timpul novenei, pe când surioarele se rugau la patul bolnavei, statuia Sfintei Fecioare (ce se afla în odaie)... "Păru că prinde viață..." Ceea ce o impresionă mai mult pe Tereza fu "zâmbetul ei răpitor". Din acel moment, toate chinurile bolii dispărură.

În ghidarea ulterioară a vieții spirituale, de un mare sprijin i-au fost surorile, care o înconjurau cu gingășie și o îndrumau în alegerea cărților pe care le citea. De aceea, mai târziu, ea avea să le fie adânc recunoscătoare acestor "îngeri păzitori" ai săi. Tereza avea o deosebită admirație față de eroinele Franței (mai ales față de Sf. Ioana d'Arc), pe care ar fi vrut să le poată imita. Încă din copilărie, Dumnezeu îi dăruise harul de a descoperi și alunga falsele idealuri cavalerești din viața ei: "Isus mă făcu să înțeleg că singura glorie adevărată este cea care durează veșnic și că pentru a o realiza nu-s necesare fapte grandioase ci, dimpotrivă, să te ascunzi din ochii altora, ba chiar și din ochii proprii." Acesta fu idealul de glorie al întregii sale vieți.

Ziua de 8 mai 1884, când Tereza avea 11 ani, a rămas întipărită cu toate detaliile, pentru întreaga sa viață. Dezlipirea de sine a luat forme și mai concrete. Era ziua primei cuminecări. De acum, recreația sa favorită va consta în a se retrage într-un colț, ascunzându-se după perdele și meditând. Întrebată fiind la ce se gândește, ea răspundea: "Mă gândeam la bunul Dumnezeu, la scurtimea vieții, la veșnicie; într-un cuvânt, mă gândeam."

Cu ocazia primirii Sf. Mir, Tereza primi harul tăriei în suferințele care n-au întârziat să vină.

Lumini și umbre

Harul tăriei în suferințe, primit prin Sf. Mir, a fost atât de necesar, căci, după cum ea însăși presimțea, martiriul sufletesc avea să înceapă în curând.

La vârsta de 13 ani fu lovită de chinul scrupulozității, chin care dură timp de 2 ani - pricinuindu-i o boală serioasă, încât trebui să fie externată și dusă acasă. Frământările scrupulozității nu le poate înțelege decât cel ce a trecut prin ele.

O altă ocazie de suferință fu intrarea sorei Maria în Carmel. Avu nevoie de mult har al curajului spre a trece cu bine peste despărțirea și de această a doua "Mică mamă" a ei. Se hotărî să nu mai caute în nimic propria bucurie. Avea 14 ani.

Cu toată bunăvoința și sforțările, progresul spiritual era stânjenit de imperfecțiuni. Lupta părea îndelungată și anevoioasă, până când, de sărbătoarea Crăciunului 1886, sufletul ei se umplu de lumină: "În această zi a conversiunii mele, iubirea a intrat în sufletul meu, împreună cu nevoia de a uita totdeauna de mine"; a fost ziua "cea mai plină de favoruri cerești", printre care și acela de a deveni "pescar de oameni".(11)

Dorul ei după viața de mănăstire deveni mai intens, după ce și sora Leonia intrase în Ordinul Vizitațiunii. În ziua de Rusalii a anului 1887, ceru consimțământul tatălui său: "Cu lacrimi în ochi, i-am vorbit despre mănăstirea Carmelului și despre dorința de a intra cât mai curând; atunci a plâns și el..."

Avea consimțământul tatălui, dar nu primi aprobarea Superiorului Carmelitelor, nici cea a Episcopului diecezan, regula pretinzând vârsta de 21 ani... Ultima încercare mai rămăsese, o audiență la Papa.

În acest scop, tatăl iniție un pelerinaj în Italia, cu Tereza și Celina; dar, pe lângă scopul principal, vizitele la Roma, Assisi, Milano, Veneția, Padova, Napoli, Loretto,... au constituit ocazii de neuitat.

Răspunsul Papei (Leo XIII) fu acesta: "Dacă va fi voia lui Dumnezeu, vei intra."

Mai multe amânări succesive au pus la grea încercare răbdarea Terezei, care își dubla eforturile în practicarea pocăinței: "a mă împotrivi pornirilor proprii, a evita orice răspuns pripit, a face mici servicii celor din jur, cu discreție...".

Realizarea dorinței

Ziua hotărâtă pentru intrarea în mănăstire fu 9 aprilie 1888. Despărțirea de casa părintească ("Buissonnets") și de cei dragi a fost dureroasă, dar odată pășind pragul mănăstirii, sufletul Terezei simți "o pace atât de dulce și adâncă încât nu se poate descrie". Dar calea vieții călugărești "era presărată mai mult cu spini decât cu trandafiri". Se credea mereu în greșeală, Superioara o dojenea mereu. La acestea vom adăuga seceta spirituală ce o stăpânea și absența mângâierilor sensibile. Singurul bun ce-i mai rămăsese era credința. Aceste încercări au durat 5 ani, timp în care Tereza nu contenea să se arate voioasă și binevoitoare față de toți.(12)

Cu trecerea anului de încercare, la data de 10 ianuarie 1889 Tereza deveni novice carmelitană, alegându-și numele de Sora Tereza a Pruncului Isus și a Feței Sfinte. Sufletul ei alb de curăție fu dăruit și cu o zăpadă imaculată ce acoperi pământul; dar bucuria cea mare a Terezei a fost prezența tatălui, recent însănătoșit în urma unei grave boli. Acesta, la o lună după ceremonie, fu lovit de o paralizie care peste 5 ani avea să-l doboare (la 29 iulie 1894).

De 8 septembrie 1890 (Nașterea Preacuratei), după 8 luni de amânări, Tereza făcu profesiunea călugărească: ascultare, sărăcie, curăție: era "maică".

În perioada grelei așteptări ea îi spune lui Isus: "Voi aștepta cât îti va plăcea; dar nu pot suferi ca întârzierea... să fie din vina mea."

În timpul reculegerii spirituale ce urmă, preotul îi spuse: "În acest moment eu țin locul lui Dumnezeu și te asigur din partea Lui că e foarte mulțumit de sufletul tău."

Viața de mănăstire

Câteva luni după profesiunea Terezei, liniștea vieții în mănăstire fu întreruptă prin moartea venerabilei fondatoare a Carmelului din Lisieux. O epidemie care seceră multe vieți, dete ocazie Terezei să-și dovedească puterea de sacrificiu și energia. Un timp se ocupă puțin cu pictura și poezia, zugrăvind chipul Mirelui său ceresc și turnând în versuri iubirea ce I-o nutrea.

După moartea tatălui, sora Celina intră și ea (ultima) în Carmel. "De-acum nu mai am nici o dorință decât de a-L iubi pe Isus la nebunie!" - exclamă Tereza cu această ocazie.

Meditând necesitatea existenței victimelor dreptății divine (care să ia asupra lor pedepsele meritate de păcătoși), Tereza avu revelația necesității victimelor IUBIRII divine. Această revelație avu drept efect formularea unui act de iubire: "O, Isuse... Consumă mica Ta victimă cu focul IUBIRII Tale!". Era 9 iunie 1895. Peste câteva zile ea începu să simtă mereu mai mult cum o mistuie focul IUBIRII DIVINE.

Simțindu-se prea mică pentru a putea urca scara cea grea a sfințeniei, ea inventă scara "copilăriei spirituale", având ca ascensor brațele lui Isus.

Calitățile sorei Tereza n-au rămas neobservate; Maica Superioară o făcu Maestră de novice. Această însărcinare o primi cu mare smerenie și o îndeplini cu multă râvnă și iubire. Citea și aplica asiduu învățăturile evanghelice: "Eu mă ridic la Dumnezeu prin încredere și iubire, nu pentru că am fost scutită de păcatul de moarte. Ah! Eu cred că chiar de aș avea pe cuget toate crimele posibile n-aș pierde nimic din încrederea mea; aș merge cu inima frântă de căință să mă arunc în brațele Mântuitorului meu. Știu că El iubește mult pe fiul risipitor; am auzit cuvintele Lui către Magdalena, către femeia adulteră și către Samariteancă."

Printre ultimele pagini scrise de Tereza citim: "Nu-s decât un copil neputincios și slab; cu toate acestea, însăși slăbiciunea e cea care-mi dă îndrăzneala de a mă jertfi ca victimă a Iubirii Tale, o Isuse!... Dar... dragostea se arată prin fapte! Ei bine! Micul copilaș va arunca flori... A arunca flori înseamnă a nu scăpa nici o ocazie de mică jertfă, nici o privire, nici un cuvânt...!"

Zborul spre cer

În noaptea spre Joia Mare, 3 aprilie 1896, apărură primele semne ale bolii care avea s-o răpună; hemoragie pulmonară: "Am crezut că mor și inima mi se topea de bucurie!..."

Peste câteva luni, starea sănătății se înrăutăți simțitor, dar buna dispoziție și solicitudinea Terezei față de cei din jur continua să fie aceeași: admirabilă. În ciuda unei novene către Sf. Fecioară, boala se agrava continuu, astfel că în iulie 1897, Mica Floare fu internată la infirmerie. Ea își vedea sfârșitul ca pe un nou început: "Simt că misiunea mea începe... Eu vreau să-mi petrec cerul făcând bine pe pământ... După moarte eu voi face să cadă o ploaie de trandafiri."

De 16 iulie, sărbătoarea Sf. Fecioare a Carmelului, Tereza primi viaticul iar, două săptămâni mai târziu, Sf. Maslu. Între 10 august și 30 septembrie (ziua morții) n-a mai putut primi nici măcar Sf. Cuminecătură. În după-masa zilei de 30 septembrie, pe la orele 2 și jumătate, ea zise Maicii Superioare: "Maică, paharul e plin până sus! N-aș fi crezut vreodată că e posibilă atâta suferință!" Apoi zise: "Maică, pregătește-mă ca să mor bine." Pe la orele 4 și jumătate mulțumi zâmbind întregii comunități, apoi intră în agonie. La ora 7 seara, când clopotul suna de "Angelus Domini", ea exclamă, privind crucifixul: "Oh... îl iubesc! Dumnezeul meu, te... iubesc!". Au fost ultimele sale cuvinte... Încă nu împlinise 25 ani.

Ploaia de trandafiri

Îndată după trecerea sa in veșnicie, Tereza a început să reverse pe pământ o ploaie de binefaceri: vindecări, alinări, conversiuni...

Primele miracole s-au petrecut în mănăstire apoi, treptat, celebritatea ei devine generală, mai ales prin publicarea Vieții sale, pe care ea o scrisese la porunca Superioarei. "Ploaia de trandafiri" s-a întețit, astfel că până în 1919 se publicaseră 5 volume cu harurile și vindecările mijlocite de Tereza. Redăm mai jos câteva din cele mai semnificative:

  1. Doamna Eloisa Debossu, de 36 de ani, din Reims (Franța), suferea de 10 ani de o tumoare fibroasă. Medicii propun operația dar pacienta se opune. După un tratament, în ianuarie 1901 situația se agravează. Prin septembrie apare și o peritonită. Părintele D. Petit, directorul Seminarului din Versailles, îi trimite moaște din părul Sf. Tereza, îndemnând-o să facă și o novenă. În ultima zi a novenei, bolnava se vindecă. După 6 ani, în 1907, părintele Petit confirmă din nou vindecarea completă a Eloisei. După încă 5 ani, la 30 septembrie 1912, doamna Debossu făcu un pelerinaj la mormântul Sf. Tereza din Lisieux.

  2. Copilul Thomas Kane din Thurles (Irlanda) suferea de o gravă boală de ochi. Unul din ochi rămăsese închis din cauza unflăturii și-i provoca dureri mari. Sora Gabriela (călugăriță ursulină din oraș) îi puse pe ochi moaște de-a Sfintei Tereza și în acea clipă umflătura dispăru, la fel și durerile...

  3. Călugărul Ignat Boron din Cracovia (Polonia) suferea de pietre la ficat, începând cu Crăciunul anului 1905. La 20 martie 1906, profesori universitari-medici declară boala incurabilă și propun operația. Boron începe o novenă în cinstea Inimii lui Isus și a Mariei, cu întrepunerea Sf. Tereza. A doua zi a novenei, fratele avu o criză iar a treia zi se sculă vindecat complet. Era 19 mai 1906. Medicii declară cazul nemaiîntâlnit în istoria medicinei.

  4. Seminaristul Carol Anne de 23 ani, din Lisieux, avu în 1905 mai multe accese de hemoftizie. La 24 august 1906, doctorul La Neele declara: "izbucnirea inflamatorie de tuberculoză... Hemoragii serioase... febră continuă...". Pacientul scrie: "Părinții implorară vindecarea de la Fecioara din Lourdes, prin mijlocirea Sf. Tereza, iar eu îmi atârnai la gât moaște din părul micii sfinte... Eram în ultima zi a novenei, fără vreo ameliorare. Reîncepurăm novena, direct către Sf. Tereza, promițând că dacă ne ascultă, îi vom publica vindecarea... A doua zi febra coborî brusc, iar în zilele următoare, același doctor conclude restabilirea categorică. Din caverna plămânului n-a rămas nici urmă. Eram vindecat!". Doctorul adăugă: "Vindecarea aceasta este absolut extraordinară și inexplicabilă." După 15 ani, în 1921, radiografia indica vindecarea definitivă.
    Această vindecare a fost una dintre cele aprobate la procesul de beatificare, cu mărturiile medicilor, ale celui vindecat și ale familiei sale.

  5. Sora Iosefina, de 41 ani, din Florența (Italia) contractase la 18 ianuarie 1907 o pneumonie infecțioasă. Dr. Maestro dă diagnosticul: pneumonie fibrinoasă bilaterală, febra mereu peste 40 grade, puls intermitent (peste 150/min), asfixiere și intoxicare bulbară... După 4 zile ajunge în agonie. Superioara, Maica Maria, îi puse pe cap o iconiță de-a Sf. Tereza, dar bolnava nu dorea vindecarea. Febra urca la 42 grade iar medicul îi prevede moartea pentru a doua zi... La ora 2 noaptea, sora exclamă: "Maică, nu pot muri!". Maica recită un "credeu" către Sf. Tereza iar bolnava se vindecă. Același dr. Maestro conclude: "Bolnava se vindecă, a șaptea zi, brusc, împotriva prevederilor mele." O scrisoare din 30 aprilie 1913 confirmă sănătatea excelentă a Sorei Iosefina.

  6. La 11 ianuarie 1909, o călugăriță franceză, exilată la New-York (America) fu trântită la pământ de un tramvai, care trecu peste ea. Aceasta simți doar o cădere ușoară ca pe niște perne, într-o atmosferă imaginară. Scoasă de sub roți, nu prezenta nici cea mai mică zgârietură. Până și ochelarii îi rămăseseră la ochi. Ea atribuie minunea Sfintei Tereza, al cărei chip îl purta la piept.

  7. În februarie 1909, domnișoara Margareta Chabaud, suferind grav de stomac, este tratată la spitalul Issy-les-Moulineux (Sena). După toate încercările medicale nereușite, începe o novenă către Sf. Tereza. În ultima zi a novenei, extrem de slăbită, participă - totuși - la Sf. Liturghie, în cursul căreia o apucă o durere sălbatică, după care - declară ea: "avui senzația că o mână mi se așează pe partea bolnavă și o unge cu un balsam ceresc... apoi nimic, decât o liniște profundă... Eram vindecată."

  8. La 19 decembrie 1909, Păr. M. Berchmans scrie din Antsirabe (Madagascar): <>

  9. În ianuarie 1910 Carmelul Gallipoli (Italia) trăia în mare lipsă. Surorile începură un triduu (3 zile) de rugăciune către Sf. Tereza. Ultima noapte a triduului (15-16 ianuarie) maica Carmela (superioara mănăstirii) fu trezită de o soră necunoscută care îi oferi 500 de lire. Crezând că este Sf. Tereza d'Avilla - marea reformatoare a Ordinului - superioara se prosternă înaintea ei: "Maică..." Dar, cereasca apariție, pe un ton solemn, o corectă: "Nu, eu nu-s sfânta noastră Maică, sunt servitoarea lui Dumnezeu, Tereza din Lisieux" și dădu să plece. "Așteaptă - interveni superioara - s-ar putea să greșești calea!". Sora Tereza îi răspunse zâmbind: "Calea mea e sigură, și nu m-am înșelat urmând-o!"
    Întâlnirile s-au repetat, iar un judecător necredincios, în urma anchetelor efectuate, la sfârșitul procesului se declară convins, plin de uimire.

  10. Micul Ferdinand, de 4 luni, bolnav de meningită, era declarat pierdut. Un frate murise de aceeași boală. Părinții îl duc și-l depun pe mormântul Sf. Tereza, crezându-l mort. Dar, dintr-odată constată o schimbare miraculoasă... La întoarcere medicul atestă vindecarea. Era lunea după Rusaliile anului 1911.

  11. D-na Webster, de 58 de ani, din St. Helens, Lancashire (Anglia) suferea de oboseală, rău de stomac, sete, amețeli. Prin aprilie 1911 starea se agravează, medicul îi dă diagnosticul "diabet" cu mențiunea "foarte grav". Tratamentul o slăbea din zi în zi.
    La îndemnul fiicei sale, mama începe o novenă către Sf. Tereza. Era 17 noiembrie. A 8-a zi a novenei (24 noiembrie), când dispărură toate simptomele bolii, apetitul îi reveni și se însănătoși pe de-a-ntregul.

  12. La 3 martie 1916, inginerul Fernand Ducon (caporal de geniu) scria de pe frontul de Yser (Franța): "Era la 16 septembrie 1914. Lupta de la Marna se sfârșise și începuse cea de la Aisne... Dis-de-dimineață ne pregăteam de plecare... Eu aveam piciorul cu totul jupuit și infectat, că nu puteam suporta încălțămintea... Atunci mă gândii la Surioara Tereza și pusei, cu toată încrederea, iconița ei pe rană; apoi m-am încălțat și am pornit la drum. După câteva momente îmi simții piciorul total relaxat, fără cea mai mică durere! În cinci-șase minute de marș, rana se cicatrizase."

  13. Soldatul Octave Dumetz, de meserie luntraș din Bassee-Nord (Franța), prizonier în lagărul din Muster (Germania), la 20 octombrie 1918 scrie Maicii Superioare din Lisieux:
    "La începutul anului am fost atins de un cancer la buza de jos. După trei luni de îngrijire și agravare... am început o novenă în cinstea Sf. Tereza și am atins moaștele ei de buza bolnavă. Îndată mă simții mai bine și, o săptămână după sfârșitul novenei, eram vindecat complet."

Sf. Tereza a săvârșit și numeroase convertiri miraculoase, ca: un tânăr avocat, o păcătoasă, un necredincios, o fată necredincioasă și mai mulți miltari de pe frontul primului război mondial. Este un motiv în plus pentru care Mica Floare e considerată Patroana Misiunilor.

Un tribunal bisericesc deschise în anul 1910 ancheta în cauza Terezei de Pruncul Isus, anchetă încheiată după un an, în urma a peste 100 ședințe. La scurt timp se desfășură procesul apostolic, analizând scrierile, virtuțile și minunile aduse în cauza ei.

La 22 aprilie 1923, în cadrul unei solemnități la San Piedro din Roma, Tereza a fost declarată FERICITĂ, astfel fiind ridicată la cinstea altarelor. Ziua morții sale, 30 septembrie, i s-a stabilit ca sărbătoare.

După abia 2 ani, la 17 mai 1925, în urma altor procese și minuni aprobate, Pius al XI-lea o declară SFÂNTĂ.

Rugăciune

O, Sfântă Tereza, care te-ai dat ca jertfă a iubirii dumnezeiești și nimic n-ai dorit mai mult decât să fii mistuită de această flacără cerească, dezlipește-mi inima de făpturile pământești și aprinde-o cu focul iubirii dumnezeiești, care să fie începutul și sfârșitul tuturor faptelor mele, oricât de mici, și să-mi dea curaj și mângâiere în suferințele nenumărate ale acestei vieți. AMIN.

Note


10 Un gând în plus asupra rolului familiei.
11 Roadele iubirii sunt inestimabile.
12 Să fim, deci, atenți la atitudinea noastră binevoitoare față de cei din jur, chiar dacă starea sufletească pretinde un efort în acest sens.
13 Marile noastre fapte "mărunte"!

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire