pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Flori alese din grădina Bisericii lui Cristos
pr. Nicolae Both

achizitionare: 22.06.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins ECATERINA EMERIK

Un copil minune

Ana Ecaterina Emerik s-a născut la 8 septembrie 1774 în satul Flamske lângă orașul Koesfeld din Westfalia, într-o familie modestă.

Înzestrată de mică cu daruri supranaturale, îi punea adesea în încurcătură pe cei din jur.

Mama se bucura de inima bună a copilei sale, dar o și certa adesea pentru "invențiile" ei.

Tatăl era și el un om bun, cu frică de Dumnezeu. Adesea își lua fiica pe genunchi și-i zicea:

- Ecaterina, mai spune-mi o poveste din acelea de-alea tale.

Iar copila îi povestea întâmplări din Vechiul Testament, cu atâta convingere și duioșie încât tatăl izbucnea în lacrimi:

- De unde știi tu aceste lucruri minunate?

- Eu le-am văzut toate acestea!

De la un timp, uimit și contrariat, tatăl evita s-o mai întrebe.

De mică copilă, pe când păzea vitele la câmp, i se arăta Isus, Maica Sfântă și îngerul păzitor, explicându-i taine din natură și din viața plantelor. Ecaterina le oferea cununi de flori (abia dacă avea 5-6 anișori).

Odată cu școala, lucrurile au început să se precipite. S-o lăsăm pe ea să ne povestească:

"Odată, la școală, le povesteam copiilor amănunte despre Învierea Domnului. Cum acestea nu erau învățate la școală, copiii au râs de mine. Aflând de cele petrecute, învățătorul m-a mustrat aspru și mi-a poruncit să nu mai vorbesc astfel de nebunii."

După patru luni de școală, învățătorul o trimise acasă, motivând părinților:

- Copila aceasta nu mai are ce învăța de la mine; ea știe tot ce-aș putea-o învăța.

În realitate, Ecaterina poseda o putere excepțională de pătrundere. Deși n-a citit mult, când își arunca privirile într-o carte, i se părea că-i posedă conținutul.(1)

Cu toate că avea în continuare viziuni, începu să fie mai reținută față de cei din jur; credea că și ceilalți copii văd precum ea, dar fiind mai discreți și mai smeriți, nu vorbesc despre ele. Însăși Ecaterina ne explică:

"Am început deci să păstrez în taină, în tăcere desăvârșită, viziunile mele. Le priveam ca pe o carte frumoasă cu chipuri pe care le contemplam, fără să spun nimănui."

Lupta cu sine

Înzestrată fiind și cu darul umilinței, când le auzea pe alte mame că-și laudă copiii, Ecaterina se credea cel mai rău copil din lume.

De timpuriu începu să lucreze la mântuirea sufletului. Dormea puțin, se ruga mult. Iarna suporta cu stoicism frigul iar vara se expunea voluntar arșiței. Dormea pe pământul gol sau pe o scândură și mânca doar cât era strict necesar.

Atenționată de cei din jur ea răspundea:

"Prisosul și belșugul sunt dăunătoare sufletului; Dumnezeu îl răsplătește pe om însutit pentru renunțările făcute din iubire față de El."

Ecaterina medita mereu, subiectul de predilecție fiind Patimile Mântuitorului. Chiar și când mergea cu mama la biserică, prefera să rămână izolată spre a se reculege.

Încă de mic copil, când constata la alții fapte sau vorbe urâte, ea se rostogolea prin scaieți pentru ispășirea acestora.

Se ruga mult, în special pentru păcătoși sau pentru sufletele din Purgator. Nu a contenit nici pe timpul anilor în care a fost servitoare: la terminarea lucrului se retrăgea pentru rugăciune.(2)

Revenită acasă, pe când se afla la lucrul câmpului, auzind clopotele din Koesfeld, se aprinse în sufletul ei dorul de mănăstire. Nu peste mult se îmbolnăvi de o boală necunoscută; era de fapt dorința arzătoare de jertfire lui Dumnezeu.

Oferta

În ciuda sărăciei și a opoziției părinților, Ecaterina nutrea o mare dorință pentru călugărie. Pe la 20 de ani, având o economie de 20 de taleri, câștigați cu cusutul, se adresă organistului bisericii s-o învețe orga, în speranța că astfel va fi primită în mănăstire fără zestrea prescrisă. Dar planul căzu datorită mărinimiei cu care ea își cheltui banii făcând milostenie.

O altă ocazie se ivi când o tânără de aceeași vârstă urma să fie primită în mănăstirea augustiniană din Dulmen; mama tinerei puse condiția ca împreună cu fiica ei să fie primită și Ecaterina (fără zestre). Astfel că, în 1802, la 28 de ani, Ecaterina deveni călugăriță la mănăstirea amintită mai sus. Aici, în ciuda unor șicane și învinuiri nedrepte, ea își păstra liniștea sufletească.(3)

Se pare că în această mănăstire Ecaterina a petrecut cea mai rodnică viață sufletească.

Cronologia sărbătorilor bisericești de peste an era pentru ea o atmosferă ce-i permitea să pătrundă în tainele naturii și mai ales în misterele divine.

Când clopotul chema la liturghie, Ecaterina fiind în extaz spunea:

"Văd deasupra altarului și a preotului care oficiază, marea scenă a Patimilor Mântuitorului. ...văd îngerii zorind să completeze ceea ce preotul are nenorocirea să omită... O, cât de mare este iubirea lui Isus față de noi!... Toate faptele lui Dumnezeu sunt veșnice în raport cu oamenii - supuși condițiilor timpului, acestea nu-s decât făgăduințe, până ce... în clipa hotărâtă le primește și - intrând în timp - lucrează asupra omului, cu virtutea lor specială."

O primă fază a misiunii sale a început pe la 11 ani când, condusă fiind cu spiritul, făcea ocolul globului prin închisori, bordee, paturi de agonie ori pe câmpul de luptă, în biserici profanate sau chiar și în locurile cele mai păcătoase, îngerul păzitor arătându-i toate mizeriile și suferințele de alinat, toate păcate și fărădelegile de ispășit... În ultimii ani ai pontificatului papei Pius al VII-lea făcea zilnic o călătorie cu spiritul la Roma, pentru a-l mângâia și a-l informa pe Sf. Părinte de urzelile dușmanilor Bisericii.

Obiectul principal al suferințelor sale ispășitoare era prigoana Bisericii de către cârmuitorii fără Dumnezeu, de către necredincioși și răzvrătiți sau de către slujitori de-ai Bisericii cu purtări nedemne.

Odată a fost condusă cu spiritul chiar în carcera unde era închisă Maria Antoaneta - regina Franței - îndemnând-o la rugăciune.(4)

La izbucnirea revoluției, mănăstirea este răvășită iar călugărițele sunt alungate. Astfel că, în 1811, când cei fără Dumnezeu desființează mănăstirea, conducătorul spiritual al călugărițelor îi găsește Ecaterinei un cămin la o văduvă săracă. Aici avea să petreacă, mai mult bolnavă, până în 1813.

Jertfa

Primul semn vizibil al participării Ecaterinei la suferințele lui Isus datează din 1798 pe când ea avea 24 de ani. Se afla îngenunchiată în fața unui crucifix din Capela iezuiților din Koesfeld, când i-a apărut Isus în chip de tânăr având în mâna stângă o cunună de flori iar în dreapta una de spini. Ecaterina relatează: "El îmi oferi să-mi aleg una. I-am cerut-o pe cea de spini, pe care mi-a și pus-o pe cap iar eu am apăsat-o cu ambele mâini. Isus s-a făcut nevăzut iar din acea clipă am început să simt dureri violente în jurul capului, apărându-mi în același timp urmele împunsăturilor de spini cu picături de sânge."

De atunci, Ecaterina începu să poarte o bonetă trasă pe frunte, spre a-și ascunde semnele.

Într-o altă apariție, Isus face asupra ei semnul crucii. Din clipa aceea i-a apărut o cruce dublă, roșie, pe piept.

În data de 29 decembrie 1812, pe când Ecaterina se afla în extaz, cu brațele în cruce pe piept, ea primi rănile lui Isus împreună cu suferințele patimilor lui. Pe toată durata acestora - însoțite de viziuni - gemea, se zvârcolea, trupul i se acoperea de răni și setea o chinuia; până și circulația sângelui suferea modificări.

La început a ținut ascuns evenimentul dar, ulterior, se hotărî să anunțe pe vicarul din Münster. Acesta dispuse să fie supravegheată de persoane demne de încredere, printre care și unu-doi medici. Evenimentul se repeta în fiecare zi de vineri, de la orele șapte până la amiază; de fiecare dată se dresa un proces verbal. Aceste procese verbale se păstrează în arhivele primăriei orașului Dulmen.

Vestea răspândindu-se, au pornit tot felul de vizite la Dulmen: prefectul de Münster, comisarul de poliție, primarul și - evident - zeci de medici. Toți au fost nevoiți să recunoască "degetul lui Dumnezeu".

Abatele Manase - exilat francez - relatează: "Am avut fericirea s-o cunosc de-aproape pe Sora Ecaterina, după intrarea ei în mănăstire înainte de primirea sfintelor răni ale Mântuitorului, pe care acum le poartă de vreo 12 ani... Am văzut de nenumărate ori, vinerea, rănile proaspete, de parcă în acea clipă ar fi fost străpunse de cuie... Sora Ecaterina nu lua nici un fel de hrană solidă... Câteva înghițituri de apă sau o linguriță de cafea era toată hrana cu care își întreținea viața... Ceea ce dovedește starea supranaturală în care trăiește această ființă; strălucirea este răspândită pe toată figura ei... Aceasta este starea în care am văzut-o pe Sora Ecaterina mai mulți ani la rând și în această stare am lăsat-o acum doi ani, când m-am reîntors în Franța."

O altă sursă privind viața și mai ales viziunile sfintei Ecaterina Emerik ne parvine de la Clement Bretano, om de înaltă considerație și ținută morală. Acesta a notat toate recitările Ecaterinei, asistând lângă patul ei de suferință în timpul extazelor. Iată un citat din relatările sale:

"Ea trăia în mijlocul unei lumi de oameni simpli, țărani și muncitori și era mereu asaltată de vizitatori, care de care mai incomozi, unii chiar răutăcioși. Chinuită de suferințe, martirizată de cei ai casei - care n-o înțelegeau - și de cei din afară care nu-i lăsau nici o zi liniștită cu vizitele lor, ea era totdeauna blândă și binevoitoare cu toți, nearătându-se niciodată supărată ori nerăbdătoare, nici chiar atunci când era chinuită de cele mai cumplite dureri, pe care le răbda cu inima senină, oferindu-le pentru păcatele altora..."

Ecaterina lua asupra ei nu numai chinurile morale, ci și cele fizice ale altora. Ea spune: "Când mă doare un deget, oare nu suferă tot corpul? Așa trebuie să suferim și noi unul pentru altul."

Doctorul Wesener din Dulmen, un medic foarte apreciat și respectat în tot ținutul, și-a notat toate acele boli contradictorii care se succedau fără întrerupere la Ecaterina.

"Să suferi cu resemnare mi s-a părut întotdeauna că e lucrul cel mai vrednic de a fi dorit de un om pe acest pământ și dacă invidia nu ar fi un păcat, îngerii ar fi în drept să-i invidieze pe oameni."(5)

Deși vizionară prin vocație, Ecaterina păstra viziunile pentru sine; motivul îl cunoaștem. Însă, de la o vreme, îngerul păzitor o îndemna să-și istorisească viziunile, dar nimeni n-o lua în seamă. Până și confesorii ei căutau s-o abată de la această intenție.

Într-o zi îngerul păzitor îi zise: "Tu nu-ți poți închipui acum cât bine ai putea face sufletelor care vor citi viziunile tale; câte suflete se vor îndrepta și vor fi trezite la o viață nouă și virtuoasă. Istorisiri asemănătoare mai există, dar nu-s făcute cum trebuie".

Multe cazuri mai vechi sunt azi uitate, altele au devenit suspecte în urma atacurilor îndreptate asupră-le. Ceea ce vei istorisi și tu din viziunile tale vor fi culese cu grijă și pietate și vor produce mai mult bine sufletelor."

În cele din urmă directorul ei spiritual, părintele Onerberg, precum și monseniorul Sailer, episcop de Ratisbona, i-l prezentară Ecaterinei pe Clement Brentano (pomenit la punctul precedent).

Deoarece îl văzuse într-o viziune anterioară, Ecaterina i-a acordat toată încrederea, încă de la prima vizită. Brentano relatează: "De cum m-a văzut sora Ecaterina mi-a și întins mâinile ei, care purtau rănile Domnului. Nu am observat la ea nimic exaltat, nimic neobișnuit, afară de naivitatea copilărească și nevinovăție. Tot ceea ce îmi spunea era scurt, prompt și simplu, fără nici o prefăcătorie sau complăcere de sine."(6)

Brentano a notat toate recitările Ecaterinei, stând lângă patul ei de suferință în timpul extazelor. Apoi îi citea manuscrisele, ca să dea exactitate notelor, ca totul să fie în concordanță cu cele văzute de ea.

Viziunile Ecaterinei se disting prin detalii, date, istorie, denumiri și orientalisme.

Abatele Casales - căruia Brentano i-a istorisit realitatea vieții minunate a Ecaterinei - afirmă că acesta nu avea cunoștințele arheologice, nici de unde să cunoască datele istorice, orientalismele sau limbile semitice, așa că nu putea adăuga nimic de la sine. De altfel, notele sale personale în care își exprimă mirarea și îndoielile de-a lungul manuscrisului, sunt o dovadă a afirmațiilor părintelui Casales.

Și dacă majoritatea viziunilor sunt în concordanță cu Scriptura și Tradiția, există și excepții. Astfel, conform viziunilor:

- Părinții Maicii Sfinte (Ioachim și Ana) au mai avut o fiică -Maria Heli (pe care Evanghelia o numește Maria lui Cleopa)- și abia după 20 de ani se naște Preacurata.

- Pe drumul Calvarului Isus a căzut de 7 ori (avertisment la cele 7 păcate capitale); or, Tradiția vorbește de 3 căderi, iar Evangheliile, de nici una!

Iată și câteva detalii:

  1. Date
    • În Templu - unde a fost prezentată Maria la 3 ani - mai erau 24 fetițe.
    • La logodna cu Sf. Iosif, Maria avea 14 ani.
    • Vizita la Elisabeta o face împreună cu Iosif; acesta rămâne la Zaharia doar 8 zile.
    • În Egipt, când Iosif a fost înștiințat de moartea lui Irod, Isus avea 5 ani; familia mai așteaptă 2 ani, ca să se limpezească lucrurile.
    • Sf. Iosif moare la 60 de ani, pe când Isus avea 29.
    • Biciuirea lui Isus au executat-o 6 oameni; aceasta a durat trei sferturi de oră.
    • Când cele 13 lovituri de ciocan i-au țintuit picioarele cu pironul, era ora 12 și un sfert.
    • Între cruci era o distanță cât să treacă un cal cu călăreț.
  2. Denumiri
    • Numele magilor de la Răsărit: Mensor, Theokuno și Sair.
    • După fuga în Egipt, poposesc la Heliopolis, apoi se mută în Troia și, în fine, în orășelul Matarich.
    • După moartea Sf. Iosif, bogătașul Levi din Capernaum le oferă o casă în afara orașului.
    • Până la Botezul lui Isus, Preacurata poposea adesea la mătușa sa Maraha (sora Sfintei Ana) din Seforia.
    • La nunta din Cana Galileii, atât mirele Natanail (fiul unei văduve din Nazaret) cât și mireasa erau rudenii de-alea Preacuratei.
    • Veronica (pe numele ei Serafia) era soția lui Sirah, membru al Sinedriului; acesta, împreună cu Iosif și Nicodim, fusese împotriva condamnării lui Isus.
    • Primul comandant al gărzii de execuție a fost Abenador - botezat Ctesifon, iar al doilea, Casius - botezat Longinus (avea 25 de ani).
    • Tâlharul de-a stânga se numea Hesmas (cel din dreapta - după cum se știe - Dismas).
    • După ce, timp de 7 ani, Petru fusese episcop de Antiohia, la 19 ianuarie 44 sosește la Roma, însoțit de Marțial și Apolinarie, precum și de servitorul Marcian. Aici fu primit de bogătașul Lentulus (tată a 12 copii) și se stabili în casa fruntașului roman Pudeus.
  3. Descrieri și portrete
    • Peștera din Viflaim avea mai multe încăperi; într-una din acestea era ieslea săpată în piatră. Ceva mai ascunsă, spre răsărit, se afla peștera cu mormântul Mahariei, doica lui Abraam; evreii o numeau Peștera Laptelui.
    • Preacurata era înaltă de statură.
    • Casa din Nazaret avea trei încăperi, inclusiv atelierul.
    • Cana Galileii era un oraș mic, frumos, pe coasta de apus a unui deal. Lângă sinagogă se afla o casă cu săli mari pentru serbări publice și nunți.
    • La intrarea triumfală în Ierusalim era prezentă și Preacurata, cu Maria mama lui Marcu, cu Veronica și alte cinci femei; Isus plângea...
    • Apostolul Ioan era de statură înaltă, cu fața delicată, lunguiață, părul blond și capul descoperit.
    • În timp ce Preacurata era de o seninănate și frumusețe cerească, Maria Magdalena era total răvășită și tulburată ca o nebună (Pe Golgota).
    • Cei șase oameni care l-au biciuit pe Isus aveau culoare tuciurie, părul creț, barba rară, de statură mai mici ca Isus. Erau amețiți de băutură. Făcători de rele, fugiți din părțile Egiptului, în Ierusalim aceștia se ocupau cu curățatul canalelor.
    • Urcând spre Golgota, Isus ținea crucea cu mâna dreaptă, iar cu stânga își ridica haina ce-l împiedica la mers.
  4. Explicații și corelații
    • Omul a fost creat pentru a ocupa locul îngerilor căzuți.
    • Timpul venirii lui Mesia a fost condiționat de apariția unei femei vrednice de a-i fi mamă; nici până atunci, nici de atunci nu s-a găsit una atât de curată.
    • Printre cele 24 de fetițe din Templu se afla și Serafia (în vârstă de 10 ani), cea care pe drumul calvarului a șters fața lui Isus cu marama, devenind astfel Veronica ("Vera Icon" = icoana adevărată).
    • În drum spre Viflaim, cer popas la o femeie gârbovă, dar aceasta nu-i primește; după 31 de ani, Isus avea să o vindece.
    • Pe timpul fugii prin pustia Egiptului sfânta Familie poposește între hoți; mai marele acestora le zise: "Amintiți-vă de noi, pe unde veți fi!"... Copilul acestuia, Dismas, va deveni tâlharul de-a dreapta.
    • Sf. Iosif avea o inimă bună și simțitoare; el nu era atât de tare în suferințe precum Preacurata. De aceea Dumnezeu l-a chemat la El, spre a-l cruța de suferințele insuportabile ce aveau să urmeze.
    • La nunta din Cana Galileii, cuvintele lui Isus: "Ce mi-e mie și ție femeie! Încă nu a sosit ceasul meu!" a reprezentat un act solemn și nicidecum o mustrare pentru "Femeia" de care vorbește Scriptura.
    • După Înmormântarea lui Isus, Preacurata și celelalte femei se retrag în casa cinei, unde vin și ceilalți apostoli, împreună cu Abenador. Din Vitania sosește Lazăr, cu văduva din Nain și cu Samariteanca Dina.
    • Claudia Procula, soția lui Pilat, se ascunse în casa lui Lazăr din Vitania; tânărul Ștefan îi ducea din Ierusalim cele trebuincioase.
    • După Înviere, Petru îl întrebă pe Isus: "dar cu acesta ce va fi?", întrucât se gândea la suferințele ce urmau... iar Ioan era încă tânăr.
    • Anania și Safira au murit (nebotezați!) din cauza ascunderii prețului moșiei, dar și ca exemplu pentru ceilalți; totuși ei nu s-au osândit.
    • Simon Magul, care se lepădase de credință, întărâta poporul împreună cu Saul, împotriva lui Ștefan.
    • Locul morții Maicii Sfinte trebuia să rămână incert, spre a nu fi adorată ca o zeiță.(7)

Sfârșitul

Ultimul an de viață (1833), suferințele Ecaterinei se intensificară, dar în același timp spori și iubirea. Într-o viziune înspăimântătoare i-au fost înfățișate, mai limpede ca oricând, strâmtorările Bisericii. Dintr-odată se văzu pe sine încărcată cu propriile greșeli. Se părea ca un monstru îngrozitor, ce voia să ofere jertfe pentru păcatele altora. În această stare, ea izbucnea, în culmea umilinței: "E adevărat, Doamne, că sunt o mizerabilă și păcătoasă dar, Domnul meu și Dumnezeul meu, eu sunt mireasa Ta și nu cred că jertfa Ta și meritele Tale nu acoperă toate păcatele mele. Nu, Doamne, nu voi pleca de lângă Tine până ce nu vei primi jertfa mea, căci Tu nu-ți închizi niciodată vistieria nemărginitelor Tale merite în fața celor ce Te roagă cu credință!"

Părându-i-se că Dumnezeu nu vrea s-o asculte, rugăciunea ei deveni și mai stăruitoare... În cele din urmă, a fost ascultată...(8)

Dar acest ultim an se scurgea în suferințe indescriptibile. Întrebată cum se mai simte, ea întredeschidea pleoapele, zâmbind:

- Iac-așa, cu dragile mele suferințe.

Ultimele sale cuvinte, strigate de 3 ori:

"Doamne Isuse, ajută-mă! Doamne Isuse, vino!"

Era 9 februarie 1834.

Cu toate că, în ajunul morții, ceruse ca prohodul să fie simplu, înmormântarea ei a fost un triumf. Nicicând nu s-a pomenit în Dulmen un cortegiu atât de lung și atâta lume la prohod.(9)

După șase săptămâni se răspândise zvonul că rămășițele pământești ale Ecaterinei au fost răscumpărate cu 4000 de florini, dezgropate și transportate de către un bogătaș olandez. Făcându-se cercetări, corpul ei a fost găsit intact, fără cea mai mică urmă de stricăciune, împodobit cu semnele rănilor Mântuitorului.

Rugăciune

Sfântă Ecaterina, înzestrată cu darul viziunilor încă din fragedă copilărie,

Mijlocește-ne și nouă de la Dumnezeu darul de a avea mereu înaintea ochilor sufletului imaginea curată a vieții tale, spre mântuirea noastră. AMIN.

Note


1 Oare noi n-am primit daruri? (Nu neapărat ieșite din comun!) Ce s-a ales de acestea?
2 Ni se par exagerate ascezele copilei. Totuși, o fi renunțarea chiar o nebunie?
3 Să păstrăm și noi, în adâncul sufletului, un nucleu de pace; acolo nimic și nimenea să nu poată răvăși!
4 Atenție la comuniunea - cel puțin sufletească - cu cei ce suferă.
5 Mare dar, să poți înțelege acest fapt!
6 Să căutăm și noi - în toate - simplitatea!
7 Detaliile de mai sus au rolul de a ne incita nu atât la cunoașterea adevărului cât la trăirea realității.
8 Una este a avea conștiința nimicniciei și alta a fi mizerabil!
9 Desigur, sfinții n-au nevoie de un atare triumf; în schimb noi, ceilalți, ne hrănim cu firimiturile marelui ospăț.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire