pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 8. Isaac, fiul făgăduinței

Isaac, după cum sună în transcriere greacă și latină, provine din forma verbală ebraică "yishaq", în traducere "el râde", din care subiectul a ieșit din uz. Probabil tatăl a râs, astfel încât "tatăl râde" ar trebui explicat ca nume ce descrie o situație, care exprimă bucuria tatălui pentru că i s-a născut un fiu. Dar de obicei se adaugă un element teofor, adică un nume divin. În Vechiul Testament, într-adevăr, se vorbește de patru ori despre Dumnezeu care râde, dar numai în fața cutezanței păcătoșilor (Ps 2,4; 37,13; 59,9 și Prov 1,26), ca să demonstreze că toate atacurile împotriva lui, a unui Dumnezeu care este deasupra tuturor și atotputernic, îl fac doar să râdă. Dar de când s-a descoperit la Ugarit că se vorbește despre râsul zeului El ca expresie de bucurie și binecuvântare, și forma scurtă a numelui Isaac, transmisă din perioada patriarhală, a fost interpretată în sensul "yishaq-el", "divinitatea (El) să poată râde, surâde". Forma nominală a fost apoi aplicată cu sensul că Dumnezeu privește la cel care poartă acest nume cu un surâs binevoitor, arătându-și astfel bunătatea și milostivirea față de el. În acest caz, am fi în fața unui nume care exprimă o urare și care pune accentul pe un raport mai personal cu Dumnezeu.

Fiul făgăduinței

Dumnezeu a făgăduit lui Abraham că va lua în stăpânire pământul lui Canaan și îi va da o descendență numeroasă ca pulberea pământului (Gen 13,14-17). Făgăduința trebuia să fie pentru Abraham mai mult decât de neînțeles pentru că era deja înaintat în vârstă și fără copii, cum arată și faptul că și-a ales ca moștenitor pe sclavul de casă Eliezer din Damasc. Dar Dumnezeu i-a promis lui Abraham că va avea ca moștenitor un copil al său și a întărit că descendența lui va fi numeroasă ca stelele cerului (Gen 15,1-5). Pentru că în pofida făgăduinței, copiii nu veneau, soția lui Abraham, Sara, a încercat să colaboreze în felul ei la planul lui Dumnezeu, încredințând soțului ei drept concubină, potrivit practicii juridice din Orientul antic, pe slujitoarea ei egipteană Agar, de la care, într-adevăr, Abraham a avut un copil, pe Ismael (Gen 16). Când Dumnezeu i-a adus vestea unui descendent și din soția sa Sara, Abraham a căzut cu fața la pământ și a râs, ceea ce înseamnă că din respect a râs nu în fața lui Dumnezeu, ci în inima sa, necrezând că un nonagenar putea să mai procreeze. Încă de aici, mențiunea râsului este în raport cu numele pe care Abraham îl va da fiului său Isaac (Gen 17,15-19). Și soția Sara a trebuit să râdă pe ascuns, când trăgând cu urechea în spatele cortului, a reușit să audă că Oaspetele i-a promis lui Abraham că într-un an va avea un copil (Gen 18,10-15). Și aici, prin sublinierea râsului, se face o referință ulterioară la numele lui Isaac, care în concepția povestitorului biblic vrea să evidențieze cum făgăduințele lui Dumnezeu sunt mirabile și depășesc cu mult orice capacitate de înțelegere și toate așteptările omului.

Abraham avea o sută de ani când i s-a născut Isaac, la Beerșeba. În momentul când trebuia să pună nume copilului, se face un joc de cuvinte pe tema râsului pentru a treia oară, pentru că Sara explică: "Dumnezeu m-a făcut să râd. Oricine va auzi despre acestea, va râde cu mine" (Gen 21,6). Aici, Sara nu mai râde pentru că are dubii, ci de bucurie și satisfacție în fața unei fericiri atât de neașteptată. Viitorul acestui copil este pentru ea atât de important, încât îl constrânge pe Abraham să o alunge pe Agar cu Ismael în pustiu, pentru a evita ca drepturile lui Isaac ca moștenitor al făgăduinței să fie cumva puse în pericol.

Fiul primit, dar al lui Dumnezeu

Viitorul era deci hotărât. Isaac a devenit băiețandru și, s-ar putea spune, toate păreau să meargă bine. Dar dintr-o dată totul este pus sub semnul întrebării. Dumnezeu a decis să pună la încercare statornicia credinței lui Abraham și i-a poruncit să-l jertfească pe fiul său unic și iubit Isaac. Abraham, fără să spună niciun cuvânt, chiar dacă avea inima frântă, era hotărât să împlinească această poruncă aparent lipsită de sens. Primise acest copil într-un mod de neînțeles, acum era gata să renunțe la el într-un mod la fel de misterios. În acest episod, cel mai cunoscut din viața lui Isaac (Gen 22), se vede totuși în prim plan comportamentul tatălui. Înfruntând și depășind încercarea fără să protesteze și să se îndoiască, dând o dovadă splendidă de încredere nezdruncinată în Dumnezeu, Isaac a fost cruțat și lui Abraham acest fiu i-a fost dăruit pentru a doua oară, după momentul nașterii, împotriva oricărei speranțe.

Pentru că Abraham era deja înaintat în ani și fiul Isaac avea de acum vârsta de 40 de ani, problema căsătoriei nu mai putea fi amânată. Pentru a evita ca Isaac să se căsătorească o femeie din Canaan, Abraham l-a trimis pe administratorul său în Haran (nordul Mesopotamiei, astăzi, sudul Turciei, aproape de granița cu Siria), pământ din care, cândva, el însuși plecase spre Canaan (Gen 11,31; 12,4) și unde trăia în continuare familia fratelui său Nahor. Slujitorul trebuia să aleagă acolo o soție pentru Isaac. Din Haran, trimisul lui Abraham s-a întors cu Rebeca, fiica lui Batuel, unul din fiii lui Nahor. Isaac, care se oprise în Negheb, la fântâna Lahai-Roi (Gen 24,62), a luat-o în căsătorie și iubirea ei i-a adus mângâiere pentru pierderea mamei, Sara (Gen 24). Când și Abraham a murit, la vârsta de 175 de ani, el l-a îngropat alături de Sara în peștere Macpela, aproape de Hebronul de astăzi.

Fiul făgăduinței continuă istoria mântuirii

Timp de 20 de ani, Isaac și Rebeca n-au avut copii, pînă când Dumnezeu a împlinit rugăciunea lui Isaac și i-a dăruit doi gemeni, Esau și Iacob (Gen 25,19-26). Dar dacă ne gândim la făgăduința unei descendențe numeroase, făcută lui Abraham, uimește faptul că Isaac a trebuit să se mulțumească cu acești doi fii. Și în plus, doar unul dintre ei era destinat să moștenească făgăduința. Cât de mare trebuie să fi fost uimirea generațiilor viitoare văzând cum, pornind de la începuturi atât de modeste și lipsite de strălucire, Israel s-a dezvoltat atât de mult încât a devenit un popor numeros.

Într-o zi a izbucnit o foamete și Isaac a mers la Gherar, la Abimelec, regele filistenilor. Dumnezeu i-a poruncit să locuiască în acel pământ ca străin, i-a făgăduit o binecuvântare îmbelșugată și i-a garantat, cum făcuse deja și cu Abraham, o descendență numeroasă ca stelele cerului. Imediat după aceea, Isaac a trebuit să-și dea seama că făgăduințele lui Dumnezeu nu pot fi împiedicate nici de evenimente neprevăzute și nici de comportamentul nechibzuit al omului. Pentru că Isaac a spus că Rebeca este sora sa, femeia a ajuns în haremul lui Abimelec, care însă a repus-o imediat în libertate când a aflat din întâmplare că de fapt aceasta era soția lui Isaac, și cu mărinimie și frică de Dumnezeu, a luat sub protecția sa această familie. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Isaac s-a concretizat cât de curând înt-o bunăstare tot mai mare. Isaac a câștigat de o sută de ori mai mult ca înainte și a devenit extraordinar de bogat în animale, încât din invidie filistenii i-au umplut fântâna cu pământ. Isaac a pornit în căutarea unor noi pășuni și a avut parte de reușită când, săpând, a descoperit surse de apă proaspătă, indispensabile pentru viața nomadă. Dar alte grupuri de nomazi, cum se întâmpla deseori între locuitorii stepei, i-au contestat dreptul asupra acestor izvoare săpate cu mare caznă și absolut necesare supraviețuirii încât el, pentru a scăpa de reacțiile invidioase și de ciocnirile violente, a continuat pînă la Beerșeba, ajungând astfel să se stabilească în locul de unde a plecat. Că Isaac devenise între timp atât de puternic și prestigios, o dovedește și faptul că regele Gherarei, Abimelec, a venit la el împreună cu oamenii lui de încredere, Acusat și comandantul Picol, pentru a încheia cu Isaac un pact de neagresiune. Cu deferență, suveranul străin trebuie să recunoască în Isaac pe "unsul Domnului". Pentru prima dată reiese de aici în mod clar un aspect al măririi și al cinstei pe care autorul sacru le consideră ca datorate față de Israel pe motivul alegerii lui din partea lui Dumnezeu și pe care toate celelalte popoare ar fi trebuit să i le recunoască. Pentru că slugile lui Isaac care s-au pus imediat pe săpat fântâni, au găsit imediat apă, chiar în ziua în care au început să sape, Isaac și Abimelec au încheiat un pact solemn și au numit fântâna "Sheba", "jurământ", iar orașul, "Beer-Sheba", adică "fântâna jurământului" (Gen 26, 32-33).

Bătrân și cu vederea slăbită, de acum, Isaac simțea că i se apropie sfârșitul și s-a hotărât să-l binecuvânteze pe fiul iubit, pe Esau, cel întâinăscut. Dar acesta, în simplitatea sa grosolană și lipsit de pricepere, a vândut dreptul de întâi-născut fratelui său Iacob pentru un blid de linte (cf Gen 25, 27-34). Rebeca, apoi, care-l prefera pe Iacob, a știut să dea peste cap planurile soțului. A sugerat lui Iacob să se prezinte la tatăl său prefecându-se că este Esau, simulându-i corpul păros cu o piele de animale. Isaac a fost astfel înșelat și fără să vrea l-a binecuvântat pe Iacob, și nu pe Esau (Gen 27), de unde rezultă încă o dată că iubirea și alegerea lui Dumnezeu sunt cu totul libere: "Îl iubesc pe Iacob, îl urăsc pe Esau", se citește în profetul Malahia (1,2 ș.u.; cf Rm 9,13). Dumnezeu nu consimte ca lucrările sale să fie dictate de om sau să fie legate de obiceiuri umane, cum ar fi, dreptul de întâi-născut. Potrivit planului său, Iacob și nu Esau trebuia să fie purtătorul făgăduinței. Dumnezeu știe cum să ducă la împlinire planurile sale, servindu-se chir de slăbiciunile și de erorile umane, oricât de neînțeles ar părea aceasta la prima vedere. Iacob, apoi, pentru a se apăra de mânia și dorința de răzbunare a fratelui său, a trebuit să se refugieze în Haran, în patria mamei sale Rebeca, de unde după ani de zile se va întoarce bogat, cu o familie numeroasă și animale multe și s-a reconciliat cu Esau. El a mers la tatăl său Isaac, la Mambre, spre Kiriat Arba, Hebronul de astăzi. Isaac a murit la vârsta de 180 de ani și a fost înmormântat de fiii lui, Iacob și Esau în peștera din Macpela, alături de Abraham (Gen 35, 27-29).

Lectura posterității

În istoria patriarhilor, Isaac ocupă un loc mai degrabă modest, puțin evidențiată dacă se compară locul atribuit lui Abraham și lui Iacob. Pe de altă parte, în cazul său se găsește descrierea genuină a ambientului tipic al vieții semi-nomade a părinților din vechime, care trăiau în corturi și se ocupa cu creșterea animalelor mici. Paginile despre viața lui păstrează trăsăturile originale ale luptei continue pentru supraviețuire, o existență condiționată de secetă și foamete, precum și de interesele populației sedentare. Viața sa este trăită într-o trecere continuă de la o pășune la alta, mereu în căutarea apei, atât de prețioasă, dar nu rareori cauză de certuri violente. Sub acest profil, Isaac ca "săpător de fântâni" (cf Gen 26,17-22.25.32) păstrează trăsături deosebit de arhaice.

Tradițiile despre Isaac sunt cele mai scurte, dintre cele care se referă la cei trei patriarhi. În scrisoarea către Romani (9,6-13), Paul îl definește pe Isaac "părintele nostru". Ca fiu al făgăduinței, este un model al adevăraților fii ai lui Dumnezeu. De aceea, în scrisoarea către Galateni (4,28), apostolul amintește creștinilor: "Dar voi, fraților, sunteți fii ai făgăduinței, asemeni lui Isaac".

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire