pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 7. Sara, prințesa făgăduinței divine

Numele precedent de "Sarai" este considerat o formă secundară fără explicație, in timp ce Sara, numele care o va face cunoscută în Biblie, nu este un nume în sensul strict al cuvântului ci un titlu: "principesă", "prințesă", "suverană". În rădăcinile lingvistice babiloniene, unde trebuie căutată originea acestui nume, "sharratu" înseamnă "regină". Aici, numele se întâlnește în legătură cu forme de cult lunar. Sharratu era numită soția zeului lunar Sin. Numele Sara reflectă astfel, ca și cel de Avram, originea păgână cu toate că în scrierile biblice nu se mai găsesc urme ale cultului lunar.

În Sara, soția patriarhului Abraham, israeliții o venerau pe străbuna lor (cf Is 51,2). Atât Abraham cât și Sara erau originari din Urul Caldeii, și se chemau inițial Avram și Sarai. Potrivit unei tradiții tardive (Gen 20,12), Sara era sora vitregă a lui Avram, având amândoi același tată (începând cu Lev 18,9 și Dt 27,22, căsătoria între frați vitregi și surori vitrege este interzisă; în 2Sam 13,13, este încă permisă).

Sara, cea fără copii devine mamă

Încă de la începutul povestirilor despre patriarhi, atenția este îndreptată în mod succint dar incisiv asupra unui fapt care scoate în relief lucrarea lui Dumnezeu și reacția oamenilor: "Sarai era sterilă și nu avea copii" (Gen 11,30), o situație care pentru femeia din societatea acelui timp, structurată pe baze familiale, era considerată o crudă fatalitate. Lipsa copiilor era văzută, într-adevăr, ca o rușine și o pedeapsă de la Dumnezeu și într-un timp în care nu se cunoșteau alte asigurări sau garanții pentru bătrânețe în afară de copii, însemna și un pericol economic. Ce valoarea se acorda în Israel copiilor rezultă din instituirea, pentru noi ciudată, a căsătoriei leviratice, potrivit căreia fratele unui bărbat căsătorit defunct era obligat să ia în căsătorie pe soția acestuia rămasă văduvă, pentru a garanta defunctului o descendență și să asigure supraviețuirea numelui acestuia (cf Dt 25,5-10).

Este cu atât mai surprinzător faptul că Dumnezeu a ales tocmai această pereche sterilă, Avram și Sarai, să devină întemeietorii unui mare popor. Lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, culminând în persoana-eveniment a lui Isus Cristos, începe într-un mod lipsit cu totul de aparențe, împotriva oricărei speranțe și așteptări. Dumnezeu nu construiește pe măreția și prestația omului, ci acționează în mod cu totul liber și suveran. După cum a creat lumea din nimic, ca suveran absolut și atotputernic, tot la fel poate face fecundă o femeie sterilă, și pe deasupra, înaintată în vârstă. În acest fel, reiese cu și mai mare evidență că poporul ales nu este rodul fecundității umane (cf In 1,13) ci își datorează propria origine unei intervenții gratuite din partea lui Dumnezeu.

Originile îndepărtate intră în istoria mântuirii

Terah a emigrat împreună cu fiii săi Avram și Sarai, precum și cu nepotul său Lot, din Urul Caldeii (este vorba, probabil, nu de renumitul Ur din sudul Mesopotamiei, ci de o cetate situată în nordul ținutului dintre cele două fluvii), spre Haran, în actuala Turcie sud-orientală, în apropiere de Urfa, la granița cu Siria de astăzi. Aici, Dumnezeu a făcut lui Avram făgăduința că va deveni proto-părintele unui mare popor și i-a cerut să se mute în Canaan. Avram avea atunci 75 de ani, iar Sarai, 65: amândoi pleacă din Haran spre țara făgăduită (Gen 11,31-12,5).

Foarte curând însă, credința lor a fost pusă la încercare. Chiar țara pe care Avram ar fi trebuit să o ia de moștenire, a fost lovită de o mare foamete, astfel încât au fost constrânși să emigreze din nou în prosperul Egipt. Pentru că Sarai, în ciuda vârstei înaintate, avea în continuare un aspect atrăgător și juvenil, Avram a lăsat să se creadă că este sora sa, pentru a evita să fie ucis ca soț al ei, în cazul în care cineva ar fi încercat să se apropie de ea. Dar frumusețea ei a trezit atâta admirație încât faraonul a luat-o în palatul lui, trimițând daruri însemnate presupusului ei frate. Înșelăciunea lui Avram, inventată din prea mare frică, a reușit și l-a ajutat să treacă peste un mare pericol, dar a și distrus căsătoria sa anulând în acest fel orice speranță de a avea urmași. Dumnezeu, însă, a intervenit și a lovit casa lui faraon cu plăgi dureroase, astfel încât acesta a aflat adevărul despre Sarai și i-a redat-o lui Avram (Gen 12,10-20).

Această povestire transmisă de scriitorul Jahvist despre "pericolul prin care a trecut străbuna" Sarai, va fi reluat mai târziu de tradiția Elohistă, de această dată cu un scenariu diferit (Gen 20,1-18; cf și Gen 26,1-11) pe care l-a folosit pentru a da o interpretare la conduita discutabilă a lui Abraham. Aici, Sara ajunge în haremul lui Abimelec din Gherara, după ce și de această dată Abraham spune că este sora lui. Dar Abimelec este avertizat în vis de Dumnezeu însuși să nu se atingă de Sara, ea fiind soția unui profet, termen prin care aici trebuie înțeles un om al lui Dumnezeu care mijlocește pentru un altul. Dar referința lui Abraham la faptul că efectiv Sara era sora lui (vitregă), potrivit viziunii Elohistului nu poate fi justificată în niciun fel. Mai importantă decât justificarea acestei minciuni necesare era, a posteriori, considerația că Dumnezeu își realizează planurile sale în niciun caz prin intermediul acțiunilor rele ale omului. Deși străbuna lui Israel era în pericol și făgăduința unei descendențe numeroase părea să apună cu totul, Dumnezeu a știut să găsească o cale de ieșire pozitivă chiar și în asemenea situații complicate.

Planul lui Dumnezeu are timpii lui de realizare

Că omul propune și Dumnezeu dispune (cf Prov 16,9), Sara va trebui să-și dea seama într-un mod și mai impresionant. După zece ani de viață în Canaan, în ciuda făgăduinței solemne făcută de Domnul, ei nu aveau încă niciun copil. Sarai atunci a încercat să rezolve problema urmașilor în modul ei. Era vorba de o soluție la care erau constrânse în situații de necesitate să apeleze cuplurile sterile din antichitatea Orientului Mijlociu. Dacă soția nu putea să aibă copii, dreptul și legea îi permiteau soțului să-și ia drept concubină slujitoarea soției și să procreeze cu aceasta. După o lungă perioadă de așteptare inutilă, Sarai nu mai reușea să-și imagineze împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu într-un alt mod și părea să fie chiar mulțumită de soluția pe care o inventase. În acest scop, s-a folosit de sclava egipteană cu numele de Agar, față de care (după cum reiese din denumirea ebraică "shifcha", "slujitoare"), stăpâna avea mare încredere și de care putea să dispună după bunul plac. Agar era acum singura ei speranță. Urmând sfatul soției sale, Avram s-a unit cu Agar, aceasta a rămas însărcinată spre bucuria ambelor femei. Dar foarte curând Sarai și-a dat seama că nu aceasta era calea cea bună, mai mult, consecința inițiativei ei a fost ruptura bunelor relații cu Agar. Într-adevăr, imediat ce Agar și-a dat seama că așteaptă un copil, a început să privească la Sarai de sus, încât soția lui Avram a devenit geloasă și a căzut în deprimare. Destinul și "rușinea" sterilității ei, de care a suferit întreaga viață, revin din nou și încep să fie simțite ca o rană sângerândă, cu atât mai mult cu cât acest copil era și al soțului ei. La siguranța orgolioasă a lui Agar, putea să răspundă doar cu poziția ei de putere și să reacționeze în așa fel încât să dea de înțeles lui Agar, asuprind-o, cine este de fapt stăpâna casei. Situația lui Agar a devenit foarte repede atât de insuportabilă încât femeia a fugit și a încercat să se refugieze în patria ei, în Egipt. Dar un înger al Domnului o trimite din nou la Avram, pe atunci la vârsta de 86 de ani, căruia i-a născut un fiu pe care el l-a numit Ismael (Gen 16,1-16).

Făgăduința divină nu e zadarnică

Când Avram avea 99 de ani, Dumnezeu îi apare din nou și i-a promis să facă din el "tatăl unei mulțimi de popoare" (Gen 17,4), drept care el nu va mai trebui să se cheme Avram ci Abraham, "tată", întocmai, "al unei mulțimi". Și Sarai primește un nume nou, acela de Sara, "principesă". Acest titlu onorific se bazează pe făgăduința lui Dumnezeu făcută lui Abraham: "Eu o voi binecuvânta și-ți voi da un fiu și din ea; o voi binecuvânta și va deveni popoare și regi de popoare se vor naște din ea" (Gen 16,17). Dar după toate experiențele avute pînă la acel moment, la gândul promisiunii unei descendențe numeroase, Abraham nu putea decât să surâdă în sine la auzul acestor cuvinte și, de fapt, întreabă cu ironie: "E cu putință să mai aibă un fiu cel de o sută de ani? Și Sara, la nouăzeci și nouă de ani, va mai putea oare să nască?" (17,17). Dumnezeu însă îi promite că în timp de un an, va avea un fiu pe care - ca amintire a surâsului ironic - va trebui să-l numească Isaac, "El (Dumnezeu) râde" (în sensul că se complace binevoitor).

Codul sacerdotal, vorbind despre făgăduința lui Isaac (în Gen 17) s-a folosit de un material mai vechi, provenind de la școala Jahvistă (Gen 18), în care este Sara cea care râde la auzul veștii de la Dumnezeu, și a transferat această reacție asupra lui Abraham. În această tradiție mai veche, ajung într-o zi la Abraham trei oameni, pe care îi ospătează cu generozitate. Scopul vizitei lor era să promită un fiu lui Abraham. În lumea antică, de altfel, pătrunsă de un spirit religios foarte adânc, era răspândit motivul narativ potrivit căruia zeii mergeau între oameni, ascunși sub aparențe umane, pentru a vizita pe oamenii pioși și a-i răsplăti pentru ospitalitatea lor. Jahvistul preia acest motiv pentru a ilustra făgăduința unui fiu transmisă din perioada patriarhală. Aici, însă, cei trei oameni sunt mesagerii lui Dumnezeu. Mai târziu, în unul dintre ei a început să se afirme că Abraham l-a văzut chiar pe Iahve; cf observația secundară de la versetul 1a). Când Iahve l-a anunțat pe Abraham că soția sa va avea un fiu în timp de un an, Sara, care trăgea cu urechea în spatele cortului, a râs în inima ei zicând "Acum când am îmbătrânit, să mai am eu această mângâiere? Și soțul meu de acum este bătrân..." (Gen 18,12). Prin râsul lui Sara se face aluzie la numele lui Isaac, care aici însă nu este menționat, dar și aici râsul este expresie de incredulitate și resemnare. Dar la acest mod de a râde, Iahve opune cuvântul convingător al credinței: "Este oare ceva imposibil pentru Domnul?" (Gen 18,14). Sara rămâne atât de tulburată, încât râsul ei se mută în teamă. Dintr-o dată își dă seama cât de omenesc este modul ei de a gândi și cât de puțină încredere are în Dumnezeu. Dar Iahve îi amintește: "Da, tu ai râs", dându-i de înțeles că va trebui să-și schimbe părerea.

Nașterea fiului făgăduit

Într-un an, cu adevărat, Sara a avut efectiv un copil, căruia Abraham i-a dat numele de Isaac, cum i-a cerut Dumnezeu. Dar Sara, și aici avem a treia referință la semnificația acestui nume, a spus: "motiv de râs mi-a dat Dumnezeu; oricine va afla, va râde de mine!" (Gen 21,6). De această dată, Sara nu mai râde a incredulitate, ci de bucurie și împlinire, în fața unei situații atât de neașteptate: "Cine ar fi putut spune lui Abraham: Sara va alăpta prunci la sânul ei? Și totuși, i-am născut un fiu la bătrânețile sale..." (Gen 21,7).

Dacă a fost o vreme când, în conflictul cu Agar și în gelozia pe care o simțea pentru ea, îi era teamă mai ales de propria imagine, acum Sara se îngrijește de viitorul fiului ei Isaac. Într-o zi, vâzându-l pe Ismael că se joacă cu Isaac, i s-a părut insuportabilă ideea că fiul unei sclave, născut și el din Abraham, ar putea aduce prejudicii la poziția și drepturile moștenitorului făgăduit de Dumnezeu. De aceea, cu o îndârjire inexorabilă, a cerut lui Abraham să-i alunge în deșert pe Agar cu fiul ei. Dar Dumnezeu a avut grijă de cei doi, i-a salvat de la moarte sigură și a promis că și Ismael va deveni tatăl unui mare popor (Gen 21,1-21).

Despre Sara, Biblia ne spune în continuare că a murit la 127 de ani, la Kiriat-Arba, viitorul Hebron. Abraham a cumpărat de la locuitorii zonei peștera Macpela, singura palmă de pământ pe care în țara făgăduită putea spune că este a lui, și aceasta pentru a-și înmormânta soția (Gen 23, 1-20).

Lectura posterității

Sara nu este o figură idealizată, dar este prezentată cu realism în sentimentele și în gândurile unei femei adevărate. Ea nu are profilul unei eroine sau al unei sfinte. Ofensată în orgoliul propriu, femeia reacționează cu duritate. În fața făgăduinței lui Dumnezeu, judecata ei este tipică a unei persoane concrete, care vede în promisiune ceva imposibil și conștientă de neputința sa nu poate decât să râdă ironic. Într-adevăr, credința ei nu este o realitate evidentă și imediată, ci o cucerire continuă, obținută după aspre încercări de nerăbdare și dezamăgiri. Cu atât mai puternică este, așadar, la sfârșitul existenței ei, conștiința că Dumnezeu acționează prin modalități de neînțeles, dar întotdeauna spre mai marea uimire a oamenilor și bucuria lor. În Noul Testament, Sara este considerată o profeție a Bisericii care dă naștere la fiii lui Dumnezeu prin grația divină și răspunsul omului.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire