pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 6. Abraham, cel care speră împotriva oricărei speranțe

Patriarhul se chema inițial Avram. Studii științifice îl consideră un nume ce rezultă dintr-o frază, prin contracție: "Tatăl (ab, o desemnare a lui Dumnezeu) este înălțat (ram)". În momentul în care Dumnezeu a încheiat un pact cu Avram, i-a schimbat numele în Abraham (probabil este doar o formă secundară), pe care Biblia îl explică printr-o etimologie populară, lipsită de rigurozitate: "tată (ab, în sensul de obârșie) al unei multitudini (raham)", raportându-l la descendența sa numeroasă (Gen 17,4 ș.u.).

Avram, patriarhul noului început

Avram este considerat strămoșul poporului lui Israel și părintele credinței. Privind la el, se putea vedea ce înseamnă, exemplar, "a crede": încredere fără rezerve în Dumnezeu, chiar și atunci când sentimentul, rațiunea și circumstanțele exterioare susțin contrariul. În acest sens au fost interpretate toate tradițiile antice în varietatea lor, împletindu-le între ele, astfel încât prezentarea biblică actuală (Gen 12-25) trebuie considerată expresie a unei viziuni teologice și nu o cronică istorică. În Avram s-a sedimentat și a luat formă o experiență de credință pluriseculară.

Atenția plină de grijă pe care Dumnezeu a arătat-o față de umanitatea păcătoasă, cu obiectivul final al răscumpărării în Isus Cristos, a început cu Avram. El a fost primul om căruia Dumnezeu i s-a revelat printr-o alegere dictată numai de libertate și har, nu de meritele deosebite ale lui Avram, care în ciuda faptului că nu avea copii, a fost ales să devină strămoșul viitorului popor al lui Dumnezeu, căruia i-a fost făgăduită Țara, o mare descendență și o binecuvântare îmbelșugată. Avram avea să devină o binecuvântare pentru oameni: "În tine vor fi binecuvântate toate neamurile pământului" (Gen 12,3).

Începutul istoric

Avram a trebuit să-și părăsească patria, Urul Caldeii, și să emigreze într-o altă țară, Canaan, care mai târziu va fi numită Palestina. Această emigrare conține un sens adânc. Avram a fost chemat să părăsească ambientul păgân în care trăia, pentru a se încredința cu o disponibilitate deplină și deschidere spre nou, pentru a se lăsa călăuzit din acel moment, cu încredere necondiționată, de unicul și adevăratul Dumnezeu. Împreună cu soția sa Sarai (și acest nume va fi schimbat în Sara, prințesă), nepotul Lot și toată averea sa, Avram s-a mutat în Canaan, pe care l-a străbătut în lung și-n lat ca păstor nomad, zăbovind în diferite locuri. Iar când ocuparea pășunilor mai bogate a dus la declanșarea unui conflict între păstorii lui Avram și păstorii lui Lot, Avram cu toate că era bătrân, a dat dovadă de mărinimie și a lăsat ca Lot să-și aleagă pășunile mai îmbelșugate, dând astfel un exemplu dezinteresat de depășire a conflictelor. Când, în fine, Lot, victimă a unui atac belic, a fost răpit, Avram cu 318 oameni a făcut o incursiune și l-a eliberat pe nepot din mâna a cinci dușmani, dovadă a puterii, bogăției și prestigiului dobândite între timp grație binecuvântării lui Dumnezeu. La întoarcere, Mechisedec, regele-preot al Salemului (Ierusalimului), a adus omagiu patriarhului epuizat de bătălie, găzduindu-l, oferindu-i pâine și vin, binecuvântându-l, iar Avram la rândul său i-a plătit lui Melchisedec zece la sută din toate bunurile proprii, un semn, acesta, prin care deja străbunii viitorului popor al lui Dumnezeu manifestau respectul lor față de locul și regele Ierusalimului.

Cel fără copii, devine întemeietorul unui popor

După aceste evenimente, Dumnezeu a apărut lui Avram în viziune și i-a promis să-i înmulțească descendența ca stelele de pe cer. Cu toate că o asemenea făgăduință era de neînțeles, Avram nu s-a simțit derutat, ci "l-a crezut pe Domnul", ceea ce "i-a fost socotit ca dreptate" (Gen 15,6). "Dreptate" înseamnă aici comportamentul "drept" sau adecvat al omului față de Dumnezeu: încrederea în el, încredințarea în făgăduința lui, fără să hrănească îndoielile, mai mult, împotriva oricărei aparențe și chiar împotriva rațiunii.

Dar întru cât Avram, în ciuda făgăduinței că va avea o descendență numeroasă, continua să nu aibă copii, în nerăbdarea lui a încercat să-și dea de făcut, în modul cel mai omenesc, recurgând la expediente și tentative de a grăbi și ajuta într-un anumit sens împlinirea făgăduinței divine. Pentru că Sara era sterilă, el a lăsat-o însărcinată în locul ei - un lucru obișnuit pentru dreptul Orientului antic - pe sclava egipteană Agar, care a avut un fiu, Ismael. Dar nu acesta era moștenitorul la care se referea Dumnezeu. Din cauza geloziei soției sale, Avram s-a văzut constrâns să o alunge pe Agar și pe pruncul ei, care s-au stabilit în deșertul Paran, unde Ismael a devenit strămoșul arabilor. Și astăzi este venerat ca atare de către musulmani.

Avram devine Abraham

Dumnezeu a făgăduit un fiu lui Avram, de acum în vârstă de 90 de ani și soției sale de aceeași vârstă, și pentru a întări făgăduința a încheiat un pact cu Avram. În cadrul acestei alianțe, cu perspectiva unor urmași numeroși, i-a schimbat numele în Abraham. Prin acest pact, destinat să dureze pentru totdeauna, Dumnezeu s-a angajat în mod solemn să-i dea lui Abraham țara făgăduită, un fiu și urmași numeroși. La rândul său, Abraham s-a obligat la o dăruire totală față de Dumnezeu și ca semn exterior al acestui pact a prescris circumciziunea tuturor descendenților de parte bărbătească. Așa cum la origine circumciziunea, făcută în timpul pubertății, era indiciu de maturitate sexuală și de capacitate la căsătorie, tot la fel, acum, circumciziunea lui Israel devine semn al "căsătoriei" cu Dumnezeu, al pactului de nedesfăcut cu Dumnezeu, iar ca semn fizic de neșters pe mădularul procreării, va trebui să amintească pentru totdeauna făgăduința unei descendențe nenumărate.

În timp ce Abraham își stabilise tabăra la stejarul din Mambre, aproape de Hebron, i-au apărut într-o zi trei îngeri sub chip de călători, pe care el i-a cinstit generos (de menționat, aici, reprezentarea călugărului-pictor rus Rubliov, devenită renumită ca "Icoană a Preasfintei Treimi"). Cei trei călători i-au confirmat făgăduința unui copil. Pentru că Sara, care asculta în ascuns, nu a putut să nu râdă la auzirea făgăduinței, considerând vârsta ei înaintată, fiul trebuia să se numească "Isac", adică "El râde", un nume care să amintească femeii pentru totdeauna gestul ei de incredulitate.

Împlinirea făgăduinței și o nouă încercare în credință

Foarte curând, însă, se părea că această făgăduință avea să fie o nouă frustrare, pentru că în timp ce Abraham se afla în Negheb, Abimelec, regele cetății Gherara, a poruncit ca Sara să fie introdusă în haremul lui. Dar Dumnezeu a intervenit amenințându-l sever pe rege, care s-a văzut constrâns să trimită femeia la soțul ei legitim fără să se fi atins de ea. Sara, așadar, i-a născut lui Abraham, de acum centenar, pe fiul făgăduit, care a fost numit Isac și care în a opta zi după naștere a primit circumciziunea.

Când Isac a devenit băiețandru, credința lui Abraham a fost pusă la grea încercare. Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham să-l jertfească drept ardere de tot pe fiul său unic și iubit, Isac, atât de îndelung așteptat și dorit, pe un munte îndepărtat, pe care tradiția succesivă avea să-l identifice cu muntele templului din Ierusalim. Cu toate că era vorba de o poruncă ce mergea împotriva oricărei logici și a oricărui sentiment uman, Abraham a ascultat fără să opună rezistență, cu toate că avea inima frântă de durere. A manifestat în mod splendid propria ascultare în credință, afirmând că este dispus să sacrifice în Isac toată iubirea, speranța și viitorul, chiar și rațiunea sa. Dar în ultimul moment acest sacrificiu a fost oprit de intervenția unui înger și în locul lui Isac a fost adus ca jertfă un berbec.

Abraham, o viață împlinită

La vârsta de 127 de ani, Sara a murit la Kiriat-Arba, actualul Hebron. Abraham a cumpărat acolo, pentru 400 de monede de argint, terenul lui Efron, la Macpela, în apropiere de Mambre, unde a înmormântat-o pe soția sa într-o peșteră. În aceeași peșteră avea să fie înmormântat și el, după ce a murit la vârsta de 175 de ani.

Așa a trăit și a murit Abraham, în credință, nu în viziune. Din descendența numeroasă ce i-a fost promisă, a văzut un singur urmaș, pe fiul Isac, iar din țara făgăduită, doar o palmă de pământ putea să spună că e a lui, și aceea pentru a-și înmormânta soția.

Dată fiind alegerea deosebită al cărei destinatar era și încrederea pe care o nutrea față de Dumnezeu, Sfânta Scriptură îl numește "principele lui Dumnezeu" (Gen 23,6) și "prietenul lui Dumnezeu" (Is 41,8; Dan 3,35; 2 Cr 20,7; Jud 2,23), un titlu de onoare care continuă și în El-Khalil ("prietenul"), numele arab al orașului Hebron.

Episodul sacrificiului lui Isac (Gen 22), citit în comunitatea creștină ca o imagine a sacrificiului lui Isus Cristos, este considerat de origine pre-israelitică. La origine, aceasta trebuia să informeze și să explice de ce într-un determinat loc de cult cananeu (El Jir'e) Abraham a fost cel care a înlocuit sacrificiile umane cu sacrificiul propriei voințe. Israeliții au voit să spună astfel că Iahve nu a cere niciodată sacrificii umane.

În scrierile Noului Testament, este foarte frecventă relectura lui Abraham în cheie cristologică. Dar în Rm 4,18 avem definiția cea mai vibrantă, cred, pentru existența unui muritor: "Abraham a sperat împotriva oricărei speranțe". În Scrisoarea către Evrei (11,8-19), în fine, patriarhul Abraham este prezentat ca model de ascultare la chemarea lui Dumnezeu, chiar și atunci când aceasta părea absurdă, iar în Evr 13,2 este o referință la ospitalitatea lui Abraham prin care, fără să-și dea seama, el i-a primit pe îngerii lui Dumnezeu.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire