pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 5. Noe, un nou început

Numele său înseamnă "odihnă", dar originea sa ebraică nu este sigură. În Vechiul Testament acest nume este raportat, printr-un joc de cuvinte, la verbul "niham", care înseamnă "a consola". Tatăl i-a dat numele de "Noe" pentru că "acesta ne va mângâia (literal, "ne va face să respirăm") în munca noastră și în osteneala mâinilor noastre, datorită solului pe care Dumnezeu l-a blestemat!" (Gen 5, 29). Aici este clară referința la faptul că Noe, primul viticultor într-o lume dezorientată, a dăruit oamenilor drept mângâiere vinul "care înveselește inima omului" (Ps 104,15) și ajută la "uitarea necazurilor" (Prov 31,6 ș.u., Sir 31,27).

Sfârșitul unei epoci și noul început

Noe este la cumpăna dintre două epoci. Este ultimul din seria celor zece patriarhi antediluvieni, care începe cu Adam și se încheie cu potopul, și ca supraviețuitor al acestei catastrofe universale, este proto-părintele unei noi familii umane, a cărei epocă se extinde până la Avram. În timpul lui Noe, păcatul care de la Adam și Eva s-a răspândit și s-a agravat tot mai mult, a atins punctul său maxim. Toate gândurile și faptele oamenilor erau rele și pământul era plin de violență. Pentru că pământul era "corupt", Dumnezeu a hotărât să îl "corupă", cum spune Scriptura printr-un joc de cuvinte, vorbind despre pedeapsa divină ca urmare a păcatului omenesc. Numai Noe era drept și fără pată: "era drept și neprihănit între oamenii timpului său și mergea pe calea Domnului" (Gen 6, 9). Din acest motiv a aflat har la Dumnezeu și împreună cu familia sa a fost salvat din distrugerea punitivă. Dumnezeu îi vestește lui Noe hotărârea de a extermina orice viață de pe pământ prin inundații de proporții nemaiauzite. Pentru a-l salva de la catastrofă, Dumnezeu îi poruncește lui să construiască o arcă enormă, indicându-i măsurile și forma. În această barcă, lungă de 150 de metri, cu trei etaje, Noe urma să-și găsească adăpost, împreună cu soția și fiii Sem, Cam și Iafet cu respectivele soții, și în plus, câte o pereche din toate animalele impure și câte șapte perechi din toate animalele pure (destinate să hrănească familia lui Noe), împreună cu mari cantități de provizii. Noe a îndeplinit fără să crâcnească în fața acestor porunci aparent absurde și s-a dedicat construcției acestei bărci, de proporții enorme pentru timpul său, în mijlocul pământului uscat (!), arătând astfel propria credință în Dumnezeu și disponibilitatea de a-l asculta chiar și când planurile sale depășesc capacitatea de înțelegere a omului și îl expun pe credincios la sarcasmul semenilor săi.

Potopul, paradigma unui apus

Odată încheiată lucrarea, Noe cu familia și animalele alese intră în arcă. Dumnezeu face să cadă ploaia fără încetare, atât de mult încât și munții sunt învăluiți de ape și toți oamenii și animalele se îneacă în valuri. Arca plutește peste ape și în fine se oprește pe vârful muntelui Ararat, care ieșea din ape ca o insulă. Când s-a terminat potopul și apele s-au retras, Noe trimite din arcă un corb, ca să vadă dacă pământul este uscat. Corbul se întoarce, și la fel face și cu un porumbel, lansat în văzduh șapte zile mai târziu. După o altă săptămână, Noe trimite din nou porumbelul, care de această dată se întoarce purtând în cioc un ram fraged de măslin. Acum Noe este sigur că pământul s-a uscat și poate fi locuit. Împreună cu rudele și animalele, iese din arcă, construiește un altar și îi oferă lui Dumnezeu un sacrificiu cu toate animalele și păsările pure, ca mulțumire pentru salvarea mirabilă de care s-a bucurat. Dumnezeu făgăduiește să nu mai lovească din nou pământul prin potop, pentru că - a constat cu resemnare - păcatul s-a înrădăcinat atât de mult în adâncul omului încât a devenit aproape a doua sa natură, și nici chiar cea mai mare pedeapsă și catastrofă nu-l mai pot stăvili. Dacă ar vrea să extirpeze răul din rădăcină, ar trebui să distrugă toți oamenii fără excepție.

Iubirea lui Dumnezeu, mai mare decât păcatul

Cum a făcut cu prima pereche de oameni, la fel și acum Dumnezeu îl binecuvântează pe Noe și pe fiii lui și le dă îndatorirea de a se înmulți și de a popula din nou pământul. Păcatul nu blochează fertilitatea umană, dar totuși îi prejudiciază calitatea vieții și vitalitatea însăși a omului. După concepția arhaică a timpului, înainte de potop oamenii trăiau timp de multe secole (cf Gen 5). Noe însuși, la începutul potopului, are 600 de ani și va muri la vârsta de 950 de ani. După potop, în schimb, durata vieții descrește progresiv, până când, așa cum a amenințat Dumnezeu însuși înainte de potop, ajunge la numai 120 de ani (cf Gen 6,3). Dacă în paradis, oamenii și animalele, ca semn de conviețuire pașnică, erau vegetarieni (și așa va trebui să fie în paradisul viitor, cf. Is 11, 6-9 și 65,25), Dumnezeu permite acum, ca o concesie făcută păcatului, ca oamenii să ucidă și să mănânce animale. În locul armoniei paradisiace, subintră de acum înainte stăpânirea omului asupra animalelor sub semnul terorii și al violenței. Numai sângele, considerat sediul vieții, nu va putea fi consumat, pentru a mai păstra o ultimă scânteie de respect față de viața animalelor. Dumnezeu încheie cu Noe, cu fiii săi și cu toate animalele un pact solemn, declarând că nu va mai distruge în viitor viața de pe pământ cu un potop. Semnul pus de Dumnezeu însuși pentru această înțelegere este curcubeul de pe nori, care prin razele sale de căldură și lumină înseninează întunericul nefast și unește cerul cu pământul. Curcubeul amintește că Dumnezeu, în bunătatea și răbdarea sa, îl sprijină pe om, în ciuda vinovățiilor lui, și continuă să se simtă legat de om și de destinul lui.

După potop, Noe reușește să cultive vița de vie și să producă vin, o cucerire care, cu toate acestea, pentru oameni nu are numai aspecte pozitive. Noe s-a îmbătat cu noua licoare și zace gol în cortul său, pierzând astfel - în concepția biblică ( cf Ex 20, 26; 2 Sam 10,4 ș.u.) - demnitatea sa de om. Episodul presupune și o gravă infracțiune a cutumelor, pentru că fiul Cam, care-l găsește în această stare, îl privește în loc să-l acopere, în timp ce frații Sem și Iafet intră în cort pășind cu spatele și aruncă o pătură peste trupul tatălui. Este motivul pentru care Noe îi binecuvântează pe aceștia doi, în timp ce îl blestemă pe Cam pentru lipsa sa de respect (Gen 9, 18-29). Și după potop păcatul se înmulțește odată cu omenirea, pornind de la începuturi modeste până la a culmina în hibridul construcției babeloniene.

Potopul biblic și conștiința comună a unei catastrofe universale

Citind cu atenție prezentarea potopului (Gen 6,5-9,17) se vor observa câteva incongruențe. Într-adevăr, toate fazele importante ale povestirii sunt reluate de două ori, fără ca acest lucru să fie recerut de necesități stilistice sau informative: corupția umană - decizia lui Dumnezeu de a distruge omenire - anunțul potopului - ordinul lui Dumnezeu de a intra în arcă - (nu însă construcția arcei) - îndeplinirea poruncii - dezlănțuirea potopului - creșterea apelor - moartea ființelor vii - sfârșitul potopului - făgăduința lui Dumnezeu de a nu mai provoca un alt potop asupra pământului. Surprinde, la fel, că se vorbește uneori de "Dumnezeu" (Elohim) și alteori de "Domnul" (Iahve). Dar surprind mai ales contradicțiile. Pe de o parte, se spune că Noe trebuie să ia cu el în arcă câte șapte perechi de animale pure și câte o pereche de animale necurate; pe de altă parte, se vorbește de o singură pereche, fără deosebire de animale pure și impure. Apoi, se spune că a plouat timp de 40 de zile, dar apa a continuat să crească timp de 150 de zile. Aceste dubluri și contradicții se datorează faptului că în paginile biblice au fost împletite artificial două variante orale despre potop, fiecare cu nuanțele proprii pe care autorul sacru le considera prea importante ca să renunțe la ele. Pe baza observațiilor făcute mai sus, de altfel, este posibil să fie identificate cu claritate - chiar și în traducerile în limbile moderne - cele două fire ale povestirii. Prima povestire a potopului provine din mâinile Javhistului, care a scris în timpul regelui Solomon, în jurul anului 950 î.C. în timp ce a doua povestire este opera Codului Sacerdotal, compusă în jurul anului 550 î.C. în exilul Babiloniei.

Cu toate acestea, Jahvistul nu trebuie considerat inventatorul povestirii despre potop. Percepția că omenirea a trecut printr-o catastrofă universală era larg răspândită în întregul Orient antic. Generații la rând s-au întrebat cu privire la motivul care a dat naștere la această catastrofă: păcatul omului, invidia zeilor, pură întâmplare?

Miturile popoarelor înconjurătoare

Originile ideii de pericol global, trebuie căutate în Mesopotamia, într-o perioadă foarte îndepărtată. Din acest ambient, sunt cunoscute până acum trei mituri despre potop, în scriere cuneiformă: unul sumerian, unul păstrat în epoca acadiană a lui Atrachasis și un altul în epopeea lui Ghilgameș. Cel mai vechi este mitul sumerian, pus în scriere în jurul anilor 1800 î.C. și care ar trebui să fie cu cel puțin două secole mai vechi. În această povestire, păstrată doar în câteva fragmente, se spune cum potopul a inundat pământul timp de șapte zile și șapte nopți, în timp ce Ziusudra s-a salvat cu ajutorul unei mari ambarcațiuni, după care a adus un sacrificiu de mulțumire. Aici, obiectivul adevărat al povestirii potopului este conservarea speciei umane. Acesta este și cazul povestirii din epoca acadiană a lui Atrachasis, care ni s-a transmis într-o versiune babiloniană datând din secolul XIV î.C. Dar această povestire are o particularitate cu totul specifică, constând în faptul că se vorbește despre o motivare a potopului. Potopul a fost decretat de zeități pentru a elimina oamenii și a pedepsi astfel răzvrătirea lor. Divinitatea bună Ea l-a informat însă pe Atrachasis despre această catastrofă iminentă. Îl sfătuiește să construiască o mare arcă în care să se adăpostească împreună cu familia și averea sa, pentru a scăpa astfel de potop. Motivul potopului ca pedeapsă a omenirii dispare cu totul în epopea lui Ghilgameș, care se inspiră din epopeea lui Atrachasis. Epopeea lui Ghilgameș, opera cea mai amplă și renumită a literaturii cuneiforme, a fost compusă în secolul XII î.C. de Sin-leqe-unnini și s-a păstrat aproape integral în douăsprezece tăblițe de lut, descoperite în biblioteca regelui asirian Asurbanipal (669-627 î.C.) în capitala acestuia, Ninive. Epopeea poartă numele protagonistului, Ghilgameș, regele cetății Uruk, situată în sudul Babiloniei și are ca subiect dorința cea mai profundă a omului, nemurirea. Ghilgameș, mișcat adânc de moartea prietenului Enkidu, împins de dorința de a găsi ceea ce-i consimte să trăiască pentru totdeauna, merge până la capătul lumii, unde culege iarba legendară a vieții, care îi va fi furată însă de un șarpe. Pe cale, întâlnește pe străbunul său Utnapishtim, care îi povestește cum el și soția sa au fost salvați de potop și cum au ajuns la nemurire.

Relectura biblică

Povestirea potopului în a unsprezecea tablă din epopea lui Ghilgameș, se armonizează în mod surprinzător cu povestirea biblică, în multe puncte, chiar și în detalii, astfel încât nu încape îndoială că autorul Jahvist ori se inspiră abundent din epopea lui Ghilgameș ori dintr-o sursă asemănătoare, pentru a-l repropune în mod original. În acest sens, ar trebui să fie de importanță fundamentală faptul că, încă din tradiția mesopotamică, potopul retro-proiectat în istoria primordială a fost interpretat ca pedeapsă pentru păcatele oamenilor. Cu toate că structura povestirii este substanțial identică, între povestirea mesopotamică și cea biblică subzistă însă diferențe mari, mai ales cu privire la imaginea lui Dumnezeu. Jahvistul a demitizat sursele pe care le-a găsit: dispar numeroase divinități, prea omenești și uneori rivale, pentru a lăsa loc unicului Dumnezeu care stăpânește toate. În plus, Vechiul Testament se limitează să povestească, în termeni foarte simpli, ceea ce este indispensabil pentru firul narațiunii, evitând orice exagerare epică. Pentru povestitorul biblic, fundalul expunerii populare este constituit nu de cultura urbană ci de condițiile modeste din timpurile primordiale. Surprinde în mod deosebit faptul că Noe nu ia niciodată cuvântul, ci se mulțumește să asculte în tăcere, arătând astfel credința sa. Apoi, Jahvistul pune în evidență cu extremă claritate nu numai păcatul omului ca motiv determinant dar și voința salvifică a lui Dumnezeu, îl interesează nu numai pedeapsa primită de om, dar și mântuirea lui și alegerea lui.

În povestirea pe care o face despre potop Codul Sacerdotal, circa patru sute de ani după Jahvist, nu se schimbă nimic substanțial cu privire la conținut și la aserțiunile teologice. Contradicțiile menționate mai sus provin din concepțiile teologice diferite ale celor doi naratori biblici. Pentru că în Codul Sacerdotal numele lui Dumnezeu, Iahve, este revelat lui Moise pentru prima dată, în istoria originilor el se va numi Dumnezeu-Elohim, în timp ce pentru Jahvist, oamenii cunosc și folosesc numele lui Dumneze-Iahve încă de la început. În povestirea Jahvistă, la fel, oamenii au adus sacrificii încă de la început (vezi Cain și Abel), astfel încât Noe, în corespondență cu miturile mesopotamice, după potop aduce lui Dumnezeu un sacrificiu de mulțumire cu animale pure. În viziunea Codului Sacerdotal, cultul sacrifical a fost introdus abia pe Sinai, drept care Noe nu oferă sacrificii (tot la fel cum în aceeași viziune a Codului Sacerdotal, nu se face încă deosebire între animale curate și necurate), ci în locul unui sacrificiu se celebrează încheierea unei alianțe. Dacă pentru Jahvist ploaia durează 40 de zile și 40 de nopți, cu sensul oriental de plinătate al acestui număr, pentru Codul Sacerdotal plouă timp de 150 de zile și tot atât durează perioada necesară pentru retragerea apelor. Codul Sacerdotal nu numai că a legat acest eveniment revoluționar cu ciclul anului, dar l-a transformat într-un fenomen cosmic. În el, apa potopului nu vine numai din cer, cum afirmă Jahvistul, dar țâșnește și din zăvoarele adâncului primordial. Potrivit povestirii Codului sacerdotal al creației (Gen 1), Dumnezeu separă lumina de întuneric, apele din cerurile de sus de apele inferioare de sub cer, și apa de pământul fix, dispunând astfel cosmosul într-un mod potrivit pentru viață. În potop, în schimb, apele separate la creație se reunesc, curgând fie de sus fie de jos și produc în acest fel un haos general cu o forță distructivă globală. Este vorba de o invazie de ape atât de impunătoare, că până și munții cei mai înalți sunt acoperiți din nou de ape, cu excepția muntelui cel mai înalt al lumii. În antichitate, înălțimea unui munte nu era determinată în termeni absoluți, adică în raport cu nivelul mării, ci în termeni relativi, privind la înălțimea cu care se ridica deasupra peisajului înconjurător. Potrivit viziunii din acel timp, muntele Ararat, înalt de 5.165 m, era cel mai înalt din lume, pentru că se înalță ca nimeni altul deasupra câmpiei - un podiș de circa 3.000 m - care-l înconjoară. În epopea lui Ghilgameș, în schimb, arca se oprește pe pământul muntelui Nissir, astăzi Pir Omar Gudrun, în Kurdistan (în povestirea greacă a potopului Deucalion și soția sa Pira se opresc pe muntele Parnas). De aceea este cu totul greșit să se caute arca pe muntele Ararat, cu atât mai mult cu cât povestirea biblică a potopului nu urmărește să fie interpretată ca o relatare jurnalistică a unui fapt istoric.

Noe în tradiția posterioară

În Scrisoarea către Evrei, Noe este prezentat ca model de credință în Dumnezeu chiar și atunci când cele din jurul său par să-l demotiveze: "prin credință, Noe, înștiințat despre cele care încă nu se vedeau, cuprins de o teamă sfântă, a construit o arcă pentru salvarea lui; prin credință a condamnat lumea și a devenit moștenitorul dreptății" (11, 7). Iar în Lc 17,22-37, Isus îl prezintă ca exemplu de statornicie în așteptarea venirii Domnului. Aceasta va fi ca un fulger care pe neașteptate spintecă văzduhul de la un capăt la celălalt al cerului: ferice de cel pregătit să-i iasă în întâmpinare. Noe a crezut în cuvântul Domnului în așa fel încât a toată viața sa pe acest pământ era un semn de contradicție pentru semenii din ambientul său.

Și mai impresionant apare contrastul pe care Noe îl provoacă prin construirea arcei: înconjurat de un pământ uscăcios, pietros, într-o bună zi începe să construiască o navă! Și nu o barcă oarecare, pentru trecerea unui fluviu sau a unui râu, ci una de proporții uriașe pentru vremea respectivă. Este ca și cum cineva ar deschide un șantier naval pentru vase oceanice, undeva, la Vatra Dornei...

Noe însuși este un mesaj. Într-un timp în care nimeni nu se aștepta, într-un spațiu în care nimeni nu vedea necesitatea, el începe să se gândească și să-și conformeze viața prin prisma lucrurilor ce urmează să se întâmple în viitor. Cel drept, nu ia în seamă sarcasmul din jur: speranța și iubirea pe care le păstrează în cămara inimii, îi sunt deajuns. Un imbold grăitor pentru întreaga Biserică.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire