pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 4. Enoh, viața fără de moarte

Semnificația numelui nu este clară. Întru cât se spune că Enoh "a umblat cu Dumnezeu" (Gen 5,22), pentru a înțelege numele lui se face deseori trimitere la termenul cananean "hanaku", de la "a fi pe urmele cuiva", deci cu sensul de "ucenic, urmaș".

Enoh este cunoscut pentru faptul că nu a murit ca toți ceilalți oameni, nici nu a coborât în împărăția morții, în lumea subterană (sheol, în ebraică), ci a fost răpit, mutat. Unicitatea lui Enoh iese și mai mult în evidență dacă se ține cont că acest lucru se mai spune doar despre un singur personaj din Vechiul Testament, profetul Ilie, ridicat la cer într-un car de foc. Cu alte cuvinte, Enoh a fost luat de pe pământ în mod misterios de către Dumnezeu.

Ce este cu adevărat "istorie"?

Numele său, în genealogia care de la Adam merge pînă la Noe, referitoare la cei zece patriarhi antediluvieni (Gen 5), este pe locul șapte (vv.21-24). Ca și relatarea despre creație (Gen 1) și această genelogie aparține Codului sacerdotal și cândva făcea parte din aceeași relatare. Și pentru că relatarea creației este structurată în mod voit pe o schemă de șapte zile și cu aceleași expresii stereotipate descrie lucrarea lui Dumnezeu, pentru a arăta prin aceasta, încă la un nivel pur formal, că o asemenea lucrare nu progresează fără un program precis, ci urmează o linie clară și o ordine stabilită, la fel și seria genealogiilor posterioare lui Adam este prezentată într-o structură foarte riguroasă. Generațiile descrise sunt înlănțuite între ele pe în mod monoton și litanic, oferind de fiecare dată aceleași formulări și aceleași noțiuni: vârsta patriarhului când a dat naștere la primul născut, anii vieții care au urmat după aceea și nașterea altori fii și fiice, durata completă a vieții și moartea. Variabilele sunt constituite exclusiv din nume și cifre, și în această privință surprinde mai ales durata extraordinar de lungă a vieții, oscilând în medie în jurul a 900 de ani. Fără umbră de îndoială, prin acest procedeu riguros, împletind o variabilă cu o constantă, autorul sacru înțelege să ne transmită un mesaj precis. Dacă în concepția modernă, din istorie sunt reținute numai mutațiile și evoluțiile obiectiv relevante și numai aceste aspecte sunt considerate elemente care "fac" istorie, aici, în schimb, privirea trebuie să fie îndreptată - în ciuda mulțimii de evenimente - numai spre elementele de repetiție, spre ceea ce rămâne comun întotdeauna și pretutindeni, pentru că este un element săvârșit de toți oamenii în toate timpurile, spre ceea ce, în pofida oricărui progres, nu se schimbă ci rămâne un dat uman comun și fundamental.

Categorii teologice și conștiința unei căderi

Prin durata extraordinară a vieții proto-părinților, indicată în cifre care ascund valori indescifrabile pentru noi, vrea să ni se transmită că istoria omenirii datează din spații temporale extraordinar de lungi și greu de imaginat pentru noi; dar vrea să se spună în același timp că forța vitală paradisiacă a continuat să fie operativă pentru mult timp, cu toate că una din consecințele păcatului era descreșterea considerabilă a duratei vieții de la o generație la alta (cf Gen 11,10-32), până când s-a stabilit la durata existențelor noastre actuale (cf Gen 6,3 și Ps 90,10). Aceste cifre atât de ridicate nu trebuie înțelese în sens istoric, ci teologic. De altfel, în Orientul Antic, ideea unei lungimi mai extraordinar de lungă față de noi a vieții primilor oameni și a primilor regi era foarte răspândită.

În genealogia lui Adam surprinde că datele despre Enoh ies din regularitatea cifrelor genealogice, ceea ce presupune o tradiție specială: "Enoh avea șaizeci și cinci de ani și atunci i s-a născut Matusalem" (ebraică, Metuselah). După nașterea lui Matusalem, Enoh a umblat înaintea lui Dumnezeu pentru alți trei sute de ani! Enoh a umblat cu Dumnezeu, după care nu s-a mai aflat, nu a mai fost, pentru că Dumnezeu "l-a mutat" (Gen 5,21-24). De două ori se spune că Enoh "a umblat cu Dumnezeu". Surprinde însă durata vieții sale, de numai 365 de ani, relativ puțin în comparație cu alți patriarhi, a căror medie era de 900 de ani. Evident, este vorba de o cifră care exprimă o totalitate și care putea fi relativ scurtă pentru faptul că nu s-a încheiat cu moartea. "Ajuns curând la desăvârșire, cel drept a avut o viață plină", s-ar putea spune cu Înț 4,13.

Enoh a fost răpit pentru că "a pășit cu Dumnezeu", lucru care în Codul Sacerdotal se spune și despre Noe ("mergea pe calea Domnului" - Gen 6,9), care datorită pietății sale a fost salvat de la potopul universal ca să dea naștere la o nouă epocă. Despre Avram, în schimb, Codul Sacerdotal afirmă că a făcut cele plăcute "înaintea" lui Dumnezeu (Gen 17,1). Expresia folosită pentru Enoh, care a "pășit cu Dumnezeu", se referă așadar la o comuniune cu Dumnezeu deosebit de profundă, astfel încât depășește orice imaginație umană, "un model de cunoaștere a lui Dumnezeu pentru toate timpurile" (Sir 44,16). Fiind atât de intim cu Dumnezeu, el - cum vor trage concluzia reflecția și speculația veacurilor succesive - era și deosebit de familiar cu planurile și intențiile lui Dumnezeu însuși.

Enoh, omul care n-a cunoscut moartea: precursor al învierii?

Dar ce înseamnă faptul că Dumnezeu "l-a luat" pe Enoh? În timpul când a fost compus Codul Sacerdotal (în jurul anilor 550 î.C., în robia babiloniană), Israelul încă nu cunoștea o înviere generală a morților (se va vorbi abia în secolul II î.C. în Dan 12,2 precum și în 2 Mac 7,9 și 12,44) și nu avea nicio idee cu privire la "locuirea" celor drepți lângă Dumnezeu, "în cer". Toți oamenii, buni sau răi cum vor fi fost, sfârșeau în veșnicul sheol, sub pământ, unde conduceau o viață între umbre, departe de Dumnezeu (vezi, de exemplu, Is 5,14; 14,9-11; Iob 3,17-19; 7,9; 17,13-16; Qoh 9,5.10; Ps 6,6; 88,11 ș.u.) Această concepție despre viața de dincolo, dominantă în timpul Codului sacerdotal, face și mai enigmatică expresia "l-a luat".

Nu ni se spune unde a fost mutat Enoh. Textul nu afirmă nici faptul că el a murit, dar s-ar putea deduce acest lucru în baza faptului că "a fost luat", cum interpretează, de fapt, și Scrisoarea către evrei (11,5): "Prin credință, Enoh a fost înălțat ca să nu vadă moartea și nu a fost găsit pentru că Dumnezeu îl înălțase". Unii rabini, în schimb, susțin că Enoh a cunoscut moartea. Evident, prin expresia "Dumnezeu l-a luat", Codul Sacerdotal vrea să spună că raportul imutabil al lui Enoh cu Dumnezeu nu a cunoscut sfârșit prin moarte și coborâre în lumea subterană (potrivit concepției generale a timpului), ci grație unui dar special al lui Dumnezeu și unei intervenții deosebite, a continuat în forme care depășesc dimensiunile pământești.

La fel ca înălțarea lui Ilie la cer, și răpirea lui Enoh în decursul timpului a indus la speculații de tot felul în privința locului în care a ajuns patriarhul antediluvian. Asemenea fantezii au devenit atât de abundente și diferite, încât au format încet încet o carte de proporții, care acum face parte din literatura extra-biblică. Este "Cartea lui Enoh", apărută în secolul II î.C. în ebraică și aramaică, fiind terminată abia în secolul II d.C. Traducerea latină a Bibliei, Vulgata, după ce spune că Dumnezeu la "răpit" (cf Sir 44,16) adaugă: "în paradis".

Grație intimității sale cu Dumnezeu, Enoh a fost considerat destinatar și mediator al unei cunoașteri divine multiple, cuprinzând enigmele Scripturii și ale creației, împreună cu trecutul și viitorul lumii atât pământești cât și cerești. El ar fi fost informat despre secretele meteorologice și astronomice, precum mișcarea soarelui, a lunii și a stelelor, despre ierarhia spiritelor cerești și căderea îngerilor, viitorul celor drepți și al celor nelegiuiți în lumea ce va să vină și secretul mesianic. Întru cât lui Enoh i-au fost dezvăluite secretele escatologice, potrivit cărții Jubileelor (4,23) el a pus în scris "judecata și sentința asupra lumii și a tuturor răutăților oamenilor" astfel încât în ceruri este numit "scriitorul dreptății" (Enoh 12,4; 15,1).

Fascinația vieții care nu cunoaște apus

Figura singulară a lui Enoh, omul care nu a cunoscut moartea, nu putea să nu aibă o fascinație deosebită asupra mediilor culturale antice. În creștinismul primar cartea lui Enoh era considerată operă inspirată și se bucura de considerație canonică, până când Sf. Ieronim, mai mult decât alții, a așezat-o între apocrife. Dacă s-a păstrat în traducere etiopiană se datorează Bisericii din Abisinia care o primise între cărțile canonice. Primilor creștini această carte le era foarte cunoscută, cum rezultă și din faptul că scrisoarea lui Iuda (vv.14 ș.u.) citează un pasaj din cartea lui Enoh unde se vorbește despre judecata celor nelegiuiți și face referință la eretici: "Tot despre ei a profețit Enoh, al șaptelea după Adam, când spune: "Iată, a venit cu zecile de mii de sfinți ai săi ca să țină judecată împotriva tuturor și să-i condamne pe cei necredincioși pentru toate faptele necredinței lor pe care le-au făcut și pentru cuvintele insultătoare pe care ei, păcătoși necredincioși, le-au spus împotriva lui".

Cartea lui Enoh, cu speculațiile ei misticiste și fanteziile bizare nu mai ocupă o importanță doar secundară în sânul creștinismului. Cu toate acestea, Cartea care-i poartă numele, în lumina concepțiilor despre viața de dincolo care deveneau din ce în ce mai clare, a interpretat răpirea lui Enoh într-o formă valabilă și pentru noi astăzi, prin aceea că spune despre el și despre cei drepți: "Toți cei care umblă pe calea lui, au locuința lor la Dumnezeu și partea lor de moștenire, și nu se despart de el pentru toată veșnicia" (71,16).

Figura lui va rămâne timp de secole ca o lumină aprinsă ce răzbate negura trecutului, pentru a transmite din generație în generație mesajul pe care toți oamenii îl vor primi de la Isus, la ușa de la mormântul lui Lazăr: "oricine trăiește și crede în mine, nu va muri în veci" (In 11,26). Enoh se prezintă, așadar, ca o sămânță a învierii aruncată cu grijă în brazda încă umedă a umanității primordiale. În toate timpurile Dumnezeu a deschis porțile necunoscutului pentru ca cine are ochi de văzut, să vadă. Și să creadă.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire