pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 3. Eva, mama tuturor celor vii

Etimologia numelui "Eva" nu este clară. Vechiul Testament îl pune în legătură cu rădăcina verbului "a trăi". După Gen 3,20, Adam a numit pe femeia sa Eva (ebr. hawwah), ea fiind "mama tuturor celor vii" (haj). Hawwah este considerat prin urmare de unii ca formă secundară din hajja, cu sensul de "cea animată, cea vie". Alții traduc hajjah cu "procreatoare" sau fac referință la termenul arab "hawwa", mamă. Cum Eva a fost sedusă de șarpe, iudaismul primar a căutat originea numelui în termenul aramaic hiwja, șarpe. În orice caz, pe lângă acești termeni, trebuie să ținem cont că sunt și alte tentative de explicare a acestui nume.

În timp ce în redactarea Codului sacerdotal despre creație, datând din jurul anilor 550 î.C., Dumnezeu a creat omul ca "bărbat și femeie" (Gen 1,27), un capitol mai departe (2,21ș.u.), în cea mai veche expunere, datând din anii 950 î.C., Eva este formată dintr-o coastă a lui Adam. Această afirmație, pe cât de cunoscută pe atât de greșit înțeleasă, trebuie interpretată în sens metaforic. Asemeni numelui, și coasta se bazează probabil pe un joc de cuvinte. Termenul ebraic pentru coastă este sela' care înseamnă și "latură", "flanc". Și DEX-ul confirmă același sens: latură - "fiecare dintre cele două părți laterale ale corpului unei ființe, în dreptul coastelor"; din nou: flanc - "fiecare din cele două părți laterale ale peretelui abdominal, cuprinse între ultima coastă și șold". Prin urmare, imaginea ar trebui înțeleasă în acest sens: întru cât femeia trebuie să stea alături de bărbat, ea a avut origine dintr-o "latură" a acestuia. Acesta era, de fapt, motivul pentru care a fost creată.

"Bărbat și femeie i-a creat"

Dumnezeu a văzut că nu era un lucru bun ca omul să rămână singur și a hotărât să-i dăruiască un "ajutor" care să stea "înaintea lui", cum se spune literalmente în Gen 2,18. Prin "înainte" se înțelege o corespondență perfectă, un pendant specular (din latinul speculum, oglindă), cu alte cuvinte o realitate de același tip și de aceeași natură. Acest "ajutor" trebuia să-i semene omului în toate aspectele, întocmai unei imagini speculare și să se îndrepte spre om în totalitatea sa, integrându-l așadar nu numai sub aspect fizic, dar și la nivel psihic și intelectual. Pentru că Adam nu a găsit un asemenea ajutor în rândul animalelor, cu toate că acestea erau foarte utile din multe puncte de vedere, Dumnezeu l-a făcut să cadă într-un somn adânc pentru a crea dintr-o coastă corespondentul său, femeia. Nu este cazul, desigur, de a interpreta somnul adânc în sens chirurgical, ca și cum ar fi o anestezie. Mai degrabă ar vrea să spună că somnul are menirea de a suspenda pentru moment conștiința lui Adam, pentru ca să nu poată fi martor la ceea ce se întâmpla. Intervenția lui Dumnezeu este tainică, insesizabilă pentru om și scapă înțelegerii și cunoașterii umane. Faptul că femeia a fost extrasă dintr-o coastă a bărbatului vrea să spună că ea nu este un corp străin, creat în afara corpului omului, ci o parte, o componentă a acestuia. Prin urmare, femeia posedă aceeași natură a omului și îi este deosebit de apropiată. Din acest motiv, încă din antichitate exegeții din iudaism subliniau faptul că dincolo de coaste, este inima. Egalitatea de natură între bărbat și femeie este o afirmație de importanță extraordinară. Codul Sacerdotal a exprimat apoi acest lucru în Gen 1,27 fără să mai recurgă la imagini, ci la o formulă: Dumnezeu a creat omul ca bărbat și femeie. Atât unul cât și cealaltă sunt de aceea fără diferențe de origine, sunt "umani" în sensul deplin al cuvântului, ambii posedă aceleași drepturi și aceleași obligații, înnobilați de aceeași demnitate. Să mai amintim că această învățătură este revoluționară nu numai pentru epoca patriarhală a Bibliei.

Înțelesuri diferite, dar aceeași demnitate

Din nefericire, în epocile trecute, când încă nu se știa perioada de compoziție a pasajelor din Gen 1,27 și 2,22 și raportul de dependență al celor două versete, din aceste două afirmații s-a tras o concluzie eronată, cu urmări nefaste, despre poziția și demnitatea femeii. Într-adevăr, așa cum se află în momentul de față cele două texte, în succesiune inversă față de vechimea lor, s-ar părea că Gen 1,27 cuprinde o aserțiune generală despre creația omului ca bărbat și femeie din partea lui Dumnezeu, în timp ce Gen 2,22 ar explica și interpreta creația specifică a femeii: femeia provine din coasta bărbatului. Și cum o asemenea aserțiune nu a fost interpretată în sens metaforic și imaginar ci luată ad litteram, s-a tras concluzia că femeia nu este echivalentul deplin al omului. Bărbatul a fost creat mai întâi, femeia într-un al doilea moment, numai ca o parte și o integrare a acestuia. Interpretarea literală și istorică a imaginii Evei creată din coasta lui Adam a condus la concluzia greșită că femeia are o valoare inferioară în raport cu bărbatul, nu este o persoană umană perfectă cum este bărbatul. Însuși apostolul Paul în 1Cor 11 înțelege astfel acest pasaj, trăgând concluzia că femeia este supusă bărbatului, ceea ce totuși ar surprinde mai puțin dacă se ține cont de rolul social al femeii în iudaismul timpului respectiv. Paul motivează poziția sa afirmând că potrivit Gen 2, bărbatul a fost creat mai întâi. El consideră că la baza relatării apătută mai târziu în Gen 1 - aparținând Codului sacerdotal - este aceeași perspectivă. Aici, Dumnezeu spune: "Să-l facem pe om (ebr. adam) după imaginea noastră" (1,26). Termenul "adam" aici este un nume colectiv, un termen care indică specia, pur și simplu "omul". Paul, în schimb, vede aici un nume propriu, numele propriu al primului om și ca atare în limbile noastre ar trebui redat cu literă mare, Adam. El interpretează, deci "Să-l facem pe Adam după chipul nostru". Pentru Paul, așadar, numai bărbatul este creat după chipul lui Dumnezeu (vezi 1 Cor 11, 7-9). Dar și Paul, când interpretează aceste texte, este fiu al timpului său, ca de exemplu în vv. 14-15 (idem) unde spune că bărbatului nu-i face cinste să poarte părul lung, ceea ce este o onoare pentru femeie. De a lungul istoriei, apoi, în timp ce nu s-a acordat mare atenție acestor afirmații, s-a considerat ca revelație divină subestimarea femeii în raport cu bărbatul, ceea ce a avut urmări catastrofale pentru demnitatea și egalitatea femeii, consecințe care nu sunt depășite deplin nici astăzi. Despre demnitatea și responsabilitatea femeii în Biserică se pot vedea încă foarte actualele "Familiaris consortio", exhortație apostolică din 1981 a papei Ioan Paul al II-lea precum și scrisoarea apostolică "Mulieris dignitatem" din 1988.

În fine, egalitatea de natură își găsește expresie în faptul că Adam, când Dumnezeu îi prezintă femeia, reacționează cu expresii pline de admirație și entuziasm: "Aceasta este în sfârșit os din oasele mele și carne din carnea mea" (Gen 2,23). Strânsa apartenență reciprocă este redată și prin repetarea intenționată a termenilor os și carne. Că sunt de aceeași natură, rezultă și din numele pe care Adam îl dă femeii, bazat pe o variație de nuanță sonoră pe tema aceleiași rădăcini: "Femeie, se va numi, pentru că este luată din bărbat". Aici, binomul "femeie și bărbat" ascunde un joc de cuvinte ce greu poate fi transpus în limbile moderne: "ișah" - femeie, pentru că, pare să spună autorul biblic, vine de la "iș" - bărbat. În românește, cunoaștem încercarea, lăudabilă dar stângace, de a reda acest joc lingvistic prin recursul la termenii "bărbat - bărbătușă", iar în germană, unde nici aici nu a avut parte de succes, Luther a încercat prin termenii "Mann - Männin".

Egali în natură, complementari în atribuții

"Amândoi vor fi un trup" (Gen 2,24): bărbatul și femeia tind să se unească pentru a forma un singur trup, afirmație care fără îndoială se referă la unirea conjugală. Dar trebuie ținut cont că în Vechiul Testament prin "carne" - "trup" se înțelege omul întreg, și întotdeauna omul viu, adică în toate potențialitățile și energiile sale care fac vital trupul fizic: spiritul, sufletul și inima. A deveni o singură "carne" pentru bărbat și femeie înseamnă a deveni "o singură inimă și un singur suflet", a fi în armonie perfectă de inimă și sentimente. Numai când unirea fizică devine expresie a acestei unități, este cu adevărat gratificantă. Raportul sănătos și armonios între bărbat și femeie este descris apoi în versetul următor: "amândoi erau goi și nu se rușinau" (v. 25). Ca și termenul "carne", ideea de a fi "goi" și de a nu se "rușina unul de celălalt" nu trebuie redusă și restrânsă la sfera sexuală. Și în acest caz este vorba de totalitatea ființei umane, de om în intimitatea sa. Lipsa hainelor este numai un semn exterior și vizibil al acestei realități complexe. Această prezență în "goliciune" vrea să spună că unul nu ascunde nimic celuilalt, dar se deschide acestuia cu încredere deplină și familiaritate totală, i se dăruiește și i se încredințează cu o deschidere radicală. După căderea în păcat, în schimb, ființa umană vede în propria "goliciune" o formă de fragilitate, se simte vulnerabilă. Vestimentația pe care și-o procură pentru a se acoperi, arată că nu mai are capacitatea unei deschideri totale, fără rezerve, față de celălalt.

Echilibru rănit dar nu distrus

Eva s-a lăsat sedusă de șarpe și contrar interdicției explicite a lui Dumnezeu, a mâncat din rodul "pomului cunoașterii binelui și răului" din mijlocul grădinii paradisiace. La amenințarea cu moartea prevăzută ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu, șarpele contrapune cunoașterea binelui și răului prin care omul ar fi devenit "asemeni lui Dumnezeu". Păcatul originar constă în căutarea acestei egalități cu Dumnezeu, în căutarea autonomiei totale, în sensul că omul vrea să decidă în prima persoană și cu autonomie absolută în toate domeniile vieții, să stabilească singur ceea ce pentru el este salutar și util sau dăunător și inconvenient. În acest sens trebuie înțeleasă "cunoașterea binelui și a răului". Această autodeterminare totală presupune din partea omului încălcarea limitelor pe care Dumnezeu le-a înscris în condiția de creatură, dependentă de El total și răspunzătoare înaintea Lui. Puținele cuvinte și imaginile care apar chiar ingenue deschid aici spirale infinite despre adâncimile psihologice și teologice ale realității păcatului și ale originii acestuia. Vorbind despre grădină, pomul cunoașterii, șarpe, roadele pomului, etc., autorul nu urmărește, desigur, să descrie fenomene exterioare. El caută mai ales să ilustreze, folosindu-se de imagini, procesele profunde și spirituale care se verifică înlăuntrul omului, să surprindă o realitate care se ascunde dincolo de lumea sensibilă și palpabilă.

Dacă aceasta este intenția, atunci nu are sens să ne întrebăm care este concret rodul oprit. Autorul vorbește numai despre "rodul pomului", pe care exegeții evrei, pornind de la constatarea că Eva după păcat și-a făcut o haină din frunze de smochin, l-au interpretat întocmai ca fiind un pomul smochinului. Artiștii creștini, în schimb, au pus întotdeauna în mâna Evei un măr, o idee cunoscută deja încă din timpul Sf. Atanasiu (295-373) și bazată pe asocierea termenului latin "malum", cu a lung, care înseamnă "măr" și "malum", cu a scurt, care înseamnă "lipsă, încălcare, rău, suferință". Vezi, în acest sens, și invocația din Tatăl Nostru: "sed libera nos a malo".

Paradisul pierdut, dar cu o speranță în suflet

Întrebată de Dumnezeu cu privire la păcat, în loc să mărturisească și să regrete, Eva a aruncat vina asupra șarpelui. Acest mecanism este o trăsătură tipică a păcatului: este un element caracteristic căutarea țapului ispășitor, în loc de recunoașterea vinei. Dumnezeu a blestemat, de aceea, șarpele, destinat de acum înainte să trăiască într-o dușmănie continuă și mortală cu ființa umană. Șarpele, evident trebuie să ne gândim la un șarpe cu venin, caută să lovească mușcând cu viclenie călcâiul omului. Și totuși acesta, întruparea răului, cu toate că produce o rană gravă și paralizantă în ființa umană, nu reușește să-i ia viața. Dimpotrivă, șarpele însuși va cunoaște înfrângerea, pentru că într-o zi, "sămânța", adică descendența femeii, îi va zdrobi capul. Cartea Înțelepciunii (2,23ș.u.) interpretează șarpele în raport cu Diavolul, iar Paul (Rm 16,20) va spune cu referință la textul nostru: "Dumnezeul păcii îl va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre".

Lectura Bisericii

Sf. Irineu din Lion (+202) interpretează sămânța femeii nu în sens colectiv, raportat la oameni în general, ci în sens individual, în raport cu Cristos care a biruit moartea și Diavolul. Interpretarea Bisericii antice a văzut prin urmare în acest fapt o prevestire mesianică și a definit acest pasaj o "proto-evanghelie". Pe baza textului din Vulgata (traducerea latină a Bibliei de către Sf. Ieronim, în jurul anului 400 d.C), care nu traduce prin "ipse" (el) ci "ipsa" (ea) "îi va zdrobi călcâiul", pasajul a fost raportat la Maria, care a zdrobit capul șarpelui dând la lumină pe Răscumpărătorul omenirii.

Paul, în Rom 5,12-21 și 1 Cor 15,21 ș.u., a construit contrapoziția Adam cel vechi - Adam cel nou, Cristos. Sfinții Părinți ai Bisericii au contrapus alte două figuri, Eva și Maria. Această tipologie s-a sedimentat în multe moduri atât în cântece cât și în rugăciunile Bisericii. Maria este adesea reprezentată în actul de zdrobire a capului șarpelui care se zvârcolește la picioarele ei, uneori cu un măr în gură. Antiteza Eva - Maria își găsește expresie artistică și literară în multe imne, precum Ave, Maris Stella, datând din secolul IX, de la mănăstirea Sankt Gallen (Elveția): despre Maria se spune "Mutans Evae nomen" (schimbând numele de Eva), pentru că Eva citit invers devine Ave (Salve, Bucură-te), salutul prin care arhanghelul Gabriel a numit-o "plină de har" (Lc 1,28). Această tipologie antitetică s-a păstrat și astăzi în multe nume de persoană ca Evamaria sau Eva-Maria.

Moștenirea unei naturi suferinde

Ca pedeapsă pentru păcatul ei, ne spune pagina biblică, de acum înainte Eva va trebui să nască în durere și să fie supusă bărbatului ei (2,16). Ciudata, amara și dureroasa contradicție a femeii care concepe în plăcere și naște în durere, care dorește iubire și ocrotire dar primește, în schimb, agresiune și umilire, și este privată de dreptul ei de persoană umană egală bărbatului, nu este o lege voită de Dumnezeu, ci o consecință a păcatului. Păcatul a tulburat adânc raportul dintre bărbat și femeie.

După alungarea din paradis, Eva a născut pe Cain și Abel. Dar Cain l-a ucis pe fratele său Abel. De la Adam și Eva, răul face parte din realitatea umană atât de profund încât se propagă din generație în generație. Este moștenirea teribilă a pro-genitorilor noștri, care apasă asupra umanității întregi. În locul lui Abel, care a trăit puțină vreme, după cum sugerează și numele său care tradus înseamnă "adiere de vânt", Eva a născut pe Set și alți fii și fiice. Spre deosebire de Adam, Scriptura nu menționează vârsta vieții ei. Și nici alte pasaje din Vechiul Testament nu mai aduc ceva nou despre Eva. În cartea lui Tobia (8,8) cuplul de tineri Tobia și Sara amintesc în rugăciune primul cuplu al omenirii, Adam și Eva, iar în cartea lui Ben Sirah (25,27), Eva apare ca model primordial al femeii rele: "De la femeie este începutul păcatului și prin ea toți murim". În Noul Testament - 2 Cor 11,3 și 1Tim 2,14 - Eva este pomenită de două ori, în legătură cu ispita de la început.

Reflecția Sfinților Părinți subliniază cu predilecție tipologia binomului "primul Adam - noul Adam" și "Eva - Maria". Foarte frecvente sunt referințele la Adam și Eva în textele antignostice și în perioada crizei pelagiene; texte importante se află în scrieri ieșite de sub pana lui Sf. Clement Romanul, Sf. Iustin, Tertulian, Sf. Irineu de Lion, Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ambroziu, Sf. Grigore de Nazians; de menționat și catehezele lui Teodor de Mopsuestia.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire