pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Iona, profetul și semnul învierii

A trecut deja jumătate din Postul Mare! E timpul sa ne îndreptăm de acum mai mult spre marea înviere a Domnului, lăsându-ne conduși de Iona. Numele acestui profet înseamnă "porumbel". Între numele ebraice, ca și între cele semitice în general și în cele arabe, în particular, se întâlnesc ca nume de persoană multe nume de animale și vietăți.

Iona și istoria Israelului

În afară de cartea care-i poartă numele, profetul Iona este menționat și în 2Rg 14,25, unde se spune că regele din Nord, Ieroboam al II-lea (782-747), în timpul căruia o parte a statului Israel se bucura din nou de o perioadă de pace și prosperitate, restabilise vechile granițe ale Israelului, cum "s-a spus de Dumnezeu prin slujitorul său, profetul Iona, fiul lui Amittai din Gat-Kefer". Patria lui Iona este considerată a fi un loc de graniță în teritoriul tribului lui Zabulon (cf Ios 19,13), la cinci kilometri nord-est de Nazaret. Dar nu se spune timpul când el a pronunțat profeția sa. Pentru că teritoriile recucerite în timpul lui Ieu (841-813) au fost pierdute de regele arameilor Asael din Damasc, care din 835, aproximativ, a smuls întreaga Transiordanie din regatul de Nord, regatul lui Israel (cf 1 Rg 10,32), este posibil ca Iona să fi anunțat recucerirea lor în timpul domniei lui Ieu.

Figura istorică devină motiv pedagogic

De această figură antică a profetului, de altfel, necunoscută, s-a folosit autorul cărții lui Iona. De aceea, el a fost numărat între cei doisprezece profeți minori, cu toate că nu este o carte profetică în adevăratul înțeles al cuvântului, ci povestirea aventurii unui profet, dar nu în sensul unei relatări istorice, ci în forma unei parabole sau nuvele cu trăsături didactice, compusă abia în secolul IV sau III î.C. Nu este vorba așadar de o acțiune istorică, ci de un eveniment exemplar. Cartea este interesată să afirme voința salvifică universală a lui Dumnezeu, valabilă nu numai pentru Israel, dar și pentru păgâni, după cum este chemat să proclame încăpățânatul și recalcitrantul Iona, exponent tipic al poporului ales, și nu fără o ironie voalată. Este vorba, așadar, de afirmarea unei teze, care se împotrivește credinței în alegere, înțeleasă greșit în sens particularistic și cu un sens de intoleranță care decurgea de aici din partea iudeilor, cu un sens de superioritate față de păgâni. În acest fel, sunt trasate deja aici liniile directive pentru idea de misiune universală care reiese în Noul Testament. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se convertească și să fie viu (Ez 18,23.32), ceea ce nu se referă doar la israeliți. Milostivirea lui Dumnezeu se extinde la toți oamenii de bunăvoință, ba chiar și la animale (vezi sfârșitul cărții lui Iona).

Deși această problematică nu are nimic de a face cu profetul istoric Iona, și se referă numai la perioada de după robia babilonică, cu toate acestea, atât narațiunea didactică cât și numele sunt puse în legătură cu timpul istoric al profetului, pentru că Ninive, capitala imperiului neoasirian (în fața actualei Mosul, pe malul stâng al Tigrului) va fi distrusă în 612 î.C., iar aici, în cartea profetului Iona, cetatea este încă în picioare. Această metropolă, în timpul când scrie autorul nostru, a dispărut deja de multă vreme și a intrat de acum în legendă; despre ea se vorbește îndelung specificând mărimea și puterea ei precum și răutatea și comportamentul vicios, pentru a simboliza comportamentul păcătos al cetății desfrânate, voind să indice întruparea tipică a păgânismului.

Profetul pedepsei divine anunță... milostivirea lui Dumnezeu

În această metropolă Iona trebuie să vestească judecata, din cauza răutății ei. Dar Iona știe că Dumnezeu este bun și milostiv și se căiește de propriile amenințări (cf 4,2 și Ier 18,7). Iona invidiază la păgâni posibilitatea mântuirii. Se teme că cetatea se va converti și astfel Dumnezeu o va ierta, iar el, în cele din urmă, se va dovedi un profet fals (cf Dt 18,21). Este motivul pentru care încearcă să se sustragă de la această misiune divină. Pornește la drum în direcția exact opusă și la Iafa se îmbarcă pe o navă care își ridică pânzele spre Tarsis (Spania), "departe de Domnul" (1,3). Dar nimeni nu se poate ascunde în fața lui Dumnezeu (cf Ps 138, 7-12). Cu o furtună extrem de violentă, Stăpânul pământului și al mării pune nava într-o atare situație de pericol încât marinarii, provenind din diverse națiuni, se tem că se vor scufunda și fiecare imploră propria divinitate. Pentru că văd în această furtună o pedeapsă divină, prin tragere la sorți descoperă că vinovatul este Iona, care doarme liniștit sub o pătură. Când află că motivul nenorocirii este fuga lui din fața lui Iahve, pe care el îl prezintă marinarilor drept creatorul cerului, pământului și al mării, acești marinari păgâni dar timorați de Dumnezeu invocă ajutorul lui Iahve, însușindu-și confesiunea de credință a lui Iona în Dumnezeul lui Israel. Iona se declară pregătit să ispășească vinovăția și să pună capăt nenorocirii, astfel încât marinarii, la cererea lui, îl aruncă în mare, și aceasta imediat se calmează. Dar Dumnezeu trimite un "pește mare" care îl înghite pe Iona. Trei zile și trei nopți profetul se află în pântecele peștelui, într-o situație disperată, ca în adâncimile lumii subterane, și intonează cântecul de tip psaltic, în care îl preamărește pe Dumnezeu ca pe Cel care salvează din puterile morții: "Dar tu, ai făcut să iasă din groapă viața mea, Doamne, Dumnezeul meu" (2,7). Peștele îl aruncă pe Iona pe uscat. Folosind imaginea acestui pește mare, autorul recurge la un vechi motiv mitologic pentru a demonstra că atotputernicia mirabilă a lui Dumnezeu poate împlini lucruri pe care omul le consideră imposibile. Până și puterile misterioase și distrugătoare, simbolizate de acest pește care înghite și nimicește oamenii, trebuie să se plece la voința Creatorului lor și să-l slujească cu toată puterea lor. În acest fel, peștele îl aduce pe Iona nevătămat la punctul de plecare al fugii sale.

Amenințarea distrugerii, începutul convertirii

De această dată, Iona ascultă în sfârșit de invitația reînnoită a Domnului și merge la Ninive să amenințe sfârșitul cetății: "Încă patruzeci de zile și Ninive va fi distrusă" (3,4: singurul "oracol profetic" al cărții). Locuitorii metropolei păcătoase, la acest strigăt fac ceea ce Israelul nu a știut să facă, în ciuda eforturilor tuturor profeților: "ei au crezut în Dumnezeu" (3,5), se încredințează lui în întregime, fără să fie impulsionați în acest sens de semne și minuni (cum, în schimb, au avut nevoie cândva israeliții, în Ex 4,31). Au luat în serios amenințarea și au recunoscut în ea un mesaj care provenea cu adevărat de la Dumnezeu, cu toate că profetul nu a făcut trimitere direct la Dumnezeu prin formula obișnuită a mesagerului: "așa spune Domnul". Credința ninivitenilor se exprimă în fapte consecvente. S-a proclamat un post, pentru cei mari și pentru cei mici, adică pentru toți. Până și regele a îmbrăcat haina penitențială și a poruncit să postească nu numai oamenii, dar și animalele. Cetatea, enormă și în răutatea și viciile ei, atât de mari încât Dumnezeu se hotărâse să o distrugă, a crezut și s-a căit "îndepărtându-se de la faptele ei rele" (3,10) și Dumnezeu a cruțat-o. Harul și milostivirea lui Dumnezeu nu cunosc margini, nu se limitează doar la Israel, dar sunt spre binele tuturor celor care arată semne concrete de pocăință și întoarcere.

Profetul, invidios?

În fața acestei milostiviri nemărginite a lui Dumnezeu față de păgâni, Iona rămâne atât de dezamăgit și iritat, încât își dorește moartea. Nu este insuccesul predicării sale cel care îl face disperat, cum se verificase cândva cu Ilie (1 Rg 19,4), ci invidia și încăpățânarea sa. În fine, Iona se poate bucura de umbra generoasă a unei plante de ricin, pe care Dumnezeu o face să crească pentru a-l însenina. Dar când Dumnezeu face ca planta să se usuce, Iona cere să moară. Și învățătura care este oferită în acest moment, pentru ca să se pună pe gânduri, spune: dacă el se îngrijorează atât de mult pentru o plantă fără nicio valoare, pentru care nu s-a ostenit nicidecum, cu atât mai mult Dumnezeu ar fi trebuit să se îngrijoreze de destinul tuturor acestor oameni și animale.

Iona, semn al învierii lui Cristos

Isus Cristos a contrapus disponibilitatea la convertire a ninivitenilor la necredința iudeilor, ca model și avertisment. Pentru că iudeii, spre deosebire de niniviteni, cereau un semn, le-a anunțat "semnul lui Iona". Comunitatea post-pascală a interpretat expresia în raport cu mântuirea mirabilă din pântecele peștelui și a văzut în el o aluzie la mântuirea lui Isus din moarte, din răzbunarea lumii subterane (Mt 12, 38-41; 16,4; Lc 11,29-32). În biserica antică, Iona a devenit, de altfel, simbol al speranței creștine în înviere, exprimat în arta sepulcrală încă din cele mai vechi picturi din catacombe.

În convertirea lor și în căința sinceră, locuitorii din Ninive sunt un model mereu actual nu numai pentru Israel (cf Ez 3,4-7), dar și pentru Biserică, pentru creștini. Reproșul Domnului "nu am găsit atâta credință nici în Israel" (Mt 8,10 și 12,41) este prezent deja aici în mod sonor, iar ecoul lui se face auzit până în zilele noastre.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire