pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Elizeu, urmașul lui Ilie și slujitor al poporului

Numele este o prescurtare din Eliasha, care înseamnă "Dumnezeu (El) a ajutat (jasha)". Acest nume propriu, care exprimă recunoștință față de divinitate, a fost redat în greacă prin "Elisaios", de unde a fost preluat în latină cu "Elisaeus".

Originea și misiunea profetului

Elizeu, fiul lui Safat, este originar din Abel-Mecola (1 Rg 19,16), o localitate pe malul occidental al Iordanului, la jumătatea drumului între lacului Genezaret și Marea Moartă. Ca succesor al profetului Ilie, Elizeu activează în regatul de Nord (Israel), în jurul anilor 850-800 î.C. Ca și în cazul lui Ilie, nici pentru Elizeu nu avem o carte profetică, ci numai o colecție, fixată foarte curând în scris, de povestiri cu elemente legendare, transmise în 1 Rg 19,19-21; 2 Rg 2,1-8.15; 9, 1-15 și 13, 14-21. Sunt povestiri de natură diferită și disparată iar asupra lor gravează un parcurs tradițional și redacțional complex. Se deosebesc de povestirile lui Ilie atât la nivel formal cât și în privința conținutului, cu toate că de a lungul anilor cele două colecții s-au influențat reciproc. Cu toate că Elizeu îl depășește pe Ilie prin numărul și natura minunilor, el nu-i egalează însă importanța și nu a exercitat un impact asemănător celui avut de Ilie, care grație ascensiunii sale miraculoase la ceruri și așteptării reveniri lui în timpul mesianic, era un profet cu mult mai popular și legendar în timpul lui Cristos. E de ajuns să spunem că în Noul Testament este menționat de 30 de ori, în timp ce despre Elizeu se vorbește o singură dată (Lc 4, 27).

Elizeu se deosebește în unele aspecte de Ilie, în ciuda tendinței de a asimila evenimentele și figura lui cu cea a învățătorului său. Elizeu își formează ucenicii într-un ambient al său, la Ierihon. Dar numărul ucenicilor crește atât de repede încât foarte curând acest spațiu este prea îngust și ucenicii înșiși aduc din pădurea de lângă Iordan (pe atunci, încă în viață) bârne solide pentru a construi un ambient mai spațios (2 Rg 6,1).

Familia lui Elizeu trebuia să fi fost destul de bogată, dat fiind că pentru aratul pământului în proprietatea tatălui erau folosite 12 perechi de boi (1 Rg 19,19). Elizeu însuși era la al doisprezecelea plug când Ilie, căruia Dumnezeu îi poruncise să-l aleagă ca succesor pe Elizeu, a trecut pe lângă el și i-a aruncat asupră-i mantaua, simbol al puterii profetice, revendicându-l prin acest gest simbolic în slujirea sa profetică. Elizeu l-a urmat numaidecât pe Ilie, părăsind averile și familia, de la care însă își ia mai întâi rămas bun (cf, în schimb, cerința exigentă a lui Isus din Lc 9,61). Mai înainte de a fi răpit la cer, Ilie împlinește dorința lui Elizeu lăsându-i două treimi din propriul spirit (în același fel în care primului născut îi reveneau două treimi din patrimoniu, cf Dt 21,17), intrând astfel în moștenirea profetică a maestrului, care este numit în acest fel succesor al său. Dar urcând la cer, Ilie a lăsat lui Elizeu semnul extern al moștenirii profetice: inconfundabila mantie din piei de capră (cf 2Rg 1,8), marca și semnul său distinctiv, pentru a spune astfel. Dovadă că acum spiritul profetului Ilie trecuse acum la Elizeu, acesta, în fața fiilor profeților a lovit cu mantia apele Iordanului și le-a despărțit, traversând apoi fluviul pe uscat (2 Rg 2,5-15).

Profet și făcător de minuni

Lui Elizeu îi sunt atribuite și alte minuni asemănătoare cu cele săvârșite de Ilie. Elizeu a făcut alte minuni în favoarea aproapelui. A tămăduit apele stricate din Ierihon - actualul "izvor al lui Elizeu" - vărsând sare (2 Rg 2,19-22), un gest care se păstrează în tradițiile catolică și ortodoxă la binecuvântarea apei. La Galgala, în timpul unei foamete, a transformat în comestibilă hrana otrăvită (2 Rg 4,38-41). Cum avea să facă Isus, și despre Elizeu se transmite o înmulțire a pâinilor: cu 20 de pâini de orz a săturat o sută de oameni și a mai și rămas ((2 Rg 4,42-44; cf Mt 14,13-21; 15,32-39). A ajutat un ucenic să recupereze o secure care îi căzuse în Iordan, făcând ca fierul să plutească (2 Rg 6,1-7). Cât de mare trebuie să fi fost faima lui de taumaturg, rezultă și din faptul că pînă și sirianul Naaman, comandatul armatei Damascului, a mers la el pentru a se vindeca de lepră (cf Lc 4,27) și profetul l-a vindecat fără să accepte nicio recompensă. Servitorului și însoțitorului său Giezi, în schimb, care a alergat în urma lui Naaman pentru a-i cere un cadou prefăcându-se că este trimis de Elizeu și a primit daruri regești, i-a făcut să cadă asupra lui lepra de care fusese vindecat generalul (2 Rg 5,1-27).

Profetul, părtaș la detinul poporului său

Elizeu nu s-a mărginit doar la necesitățile oamenilor de rând, dar s-a implicat și în politică la nivel "național". Pentru capacitățile lui supranaturale, Elizeu era deosebit de temut de către dușmanii săi. Se spune despre el că reușea să-l informeze pe regele Israelului chiar și despre cele ce se spunea în camera de dormit a regelui Damascului. De aceea, regele Damascului, în războiul împotriva arameilor, pentru a-l face inofensiv pe acest om periculos a căutat să-l ia prizonier, dar Elizeu a cerut lui Dumnezeu să orbească trupele care mărșăluiau împotriva lui în ținută de atac, astfel încât acestea au fost de fapt înșelate de el, conduse în Samaria unde au fost ele însele luate prizoniere, cum povestește pagina biblică, nu fără ironie. Regele lui Israel ar voit să elimine pe soldații dușmani, dar Elizeu a arătat o dragoste adevărată pentru dușmani și a cerut să le fie cruțată viața, ba mai mult, să fie hrăniți și apoi trimiși acasă (2 Rg 6,8-23).

Când regele arameilor Ben-Adad al III-lea (în timpul regelui Iosia, anii 813-797) a asediat Samaria, s-a verificat o foamete atât de mare încât regele lui Israel, cuprins de disperare, hotărâse să i se taie capul lui Elizeu. Dar Elizeu a vestit sfârșitul foametei chiar pentru a doua zi. Concret, înșelați de presupusa larmă de care și cai, arameii se temeau de descinderea unei armate puternice și cuprinși de panică au abandonat tabăra de sub zidurile orașului, astfel încât locuitorii Samariei au revenit fără să întâmpine rezistență, să să încarce cu provizii și să ducă acasă prăzi îmbelșugate ( 2 Rg 6, 24-7,20). Succesorul lui Ben Adad, Cazael, urma să provoace Israelului devastări belice mult mai grele, cum a prevăzut Elizeu.

Dar cea mai notabilă mișcare politică provocată de Elizeu a fost când el a trimis pe unul din ucenicii lui la armata care își fixase tabăra la Rama-Galaad, cu îndatorirea de a-l unge în secret pe oficialul Ieu ca rege al Israelului. Ieu, succesiv, a fost proclamat rege de către militari și a organizat imediat o revoluție nemiloasă. L-a ucis pe regele regatului din Nord, Ioram (852-841) și l-a eliminat și pe nepotul Acazia, regele regatului lui Iuda (841), pe mama acestuia Atalia, o fiică a lui Omri a Israelului, precum și pe perfida Isabela. Ca și cum nu era îndeajuns, a făcut să fie decapitați toți cei 70 de copii ai lui Ahab (cifra este simbolică, indică un număr foarte mare) și pe toți membrii casei regale. După această baie de sânge, Ieu, adorator al lui Iahve străin de compromisuri, a făcut să fie uciși toți preoții lui Baal, a ras la pământ templul acestui zeu, ducând pînă la capăt, în acest fel, războiul împotriva cultului lui Baal început de Ilie. Se împlinea totodată și teribila pedeapsă care plana asupra casei lui Ahab din cauza degradării credinței. Este posibil ca Elizeu să fi dezaprobat această vărsare de sânge (cum, o sută de ani mai târziu, va face Osea într-un caz asemănător Os 1,4) pentru care, în schimb, re-elaborarea tardivă a deuteronomistului îl laudă pe Ieu, executorul radical al judecății lui Dumnezeu (2 Rg 10,30).

Apusul unui profet, dar nu și al profeției

Nu se spune nimic în Biblie despre activitatea lui Elizeu sum domnia lui Ieu (841-813). Se crede că nu a activat nici în timpul succesorului acestuia, Ioahaz (813-797), în timp ce apare din nou sub domnia lui Ioas (797-782), chiar dacă numai într-un singur caz. Acest rege trebuie să fi nutrit o mare venerație pentru profet, pentru că îl vedem la căpătâiul lui Elizeu muribund, în timp ce plânge și exclamă: "Părintele meu, părintele meu, carul lui Israel și conducătorul lui" (2 Rg 13,14); e o imagine prin care Ioas declară că activitatea profetică a lui Elizeu în timpul războiaelor împotriva arameilor a fost deosebit de incisivă și iluminantă pentru Israel. Mai târziu, în 2Rg 2,12 acest titlul este transferat asupra lui Ilie, care însă nu a fost implicat niciodată în acțiuni militare.

Pe patul de moarte, Elizeu a prezis regelui o întreită victorie asupra arameilor, astfel încât îi va permite lui Ioas să recucerească teritoriile perdute dincolo de Iordan. Chiar și după moarte, Elizeu a săvârșit o minune. În timp ce se îngropa un defunct, a năvălit dintr-o dată o bandă de soldați moabiți. Participanții la funeralii, speriați, au aruncat trupul neînsuflețit în mormântul lui Elizeu, care evident trebuia să fi fost prin apropiere și ușor accesibil. Imediat ce mortul a venit în contact cu oasele profetului, a revenit la viață (2 Rg 13,20). O tradiție, despre care se face mențiune încă din timpurile protocreștine, semnalează mormântul lui Elizeu în Samaria, sub cripta ruinelor actualei bisericii dedicată Sf. Ioan.

Elizeu s-a bucurat de o enormă considerație și după trecerea multor veacuri, cum dovedesc expresiile următoare din cartea lui Ben Sirah (48,12): "Cât timp a trăit, nu a tremurat în fața nimănui, și niciun muritor nu a avut vreodată putere asupra spiritului său". Un elogiu, acesta, adus unui profet din vechime, dar care poate fi asumat ca program de viață de către orice creștin.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire