pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Solomon, ideal și realitate

Pentru unii filologi, numele "Șelomo", reluat în greacă și latină prin "Salomon", are legătură cu numele divin "Șalem" (cf "Ieru-șalem" = cetatea lui Șalem). Dar întru cât "Șalem" era un zeu păgân, este mai normal ca Solomon să fie raportat la cunoscutul termene ebraic "șalom" ("pace", "bunăstare", "împlinire") de la care provin și numele masculine "Șelomi" (Num 34,27) și "Șelomit" (1 Cr 23,9; 24,22), precum și un nume feminin (Lev 24,11; 1 Cr 3,19). În acest caz, Solomon ar însemna "pașnic", "pacific" precum și "îmbelșugat de pace".

Pentru israeliți, Solomon întruchipa concepția ideală a regelui. În orice timp au fost preamărite bogăția și splendoarea lui fabuloasă (Mt 6,29 și Lc 12,27) dar mai ales înțelepciunea lui proverbială (cf Mt 12,42 și Lc 11,31). În timpul domniei lui, 961-931 î.C., marea împărăție construită de tatăl său David a atins maximum prosperității. A fost perioada cea mai faimoasă și strălucită din istoria Israelului.

Viața unui copil

Copilul născut ilegitim din adulterul lui David cu Bersabea, soția lui Urie hititul, cel trimis de rege să moară în bătălie, a murit (cf 2 Sam 11-12). Dar pentru că David și-a arătat o căință sinceră pentru vinovățiile sale, Betsabeii i-a fost dat să-l aducă pe lume pe viitorul rege. David l-a chemat Solomon, voind să exprime astfel faptul că prin acest copil el își regăsise pacea cu Dumnezeu. Când Solomon avea circa 20 de ani (1 Rg 11,42 și 14,21), în fața unui David bătrân și slăbit, constrâns aproape la imobilizare, Adonia, care după moartea violentă a primului născut Amnon și a lui Absalon, devenise fiul cel mai mare, se folosește de sprijinul comandantului armatei Ioab și de preotul Abiatar pentru a revendica demnitatea regală. Profetul Natan, însă, din partida opusă, cu mare abilitate diplomatică reușește să îndrepte evenimentele în favoarea lui Solomon.

Solomon, regele lui Israel

Pe patul de moarte, David îl îndeamnă pe tânărul Solomon la fidelitate față de Dumnezeu și de legea sa. Îi cere să răzbune asasinarea comandantului armatei Abner și a lui Amasa, de care Ioab se făcuse vinovat, și să-l pedepsească pe Simei, care îl blestemase când era constrâns să fugă din fața lui Absalon. După moartea lui David, Solomon îi elimină pe toți cei care într-un fel sau altul puteau fi periculoși pentru împărăția sa.

După ce a eliminat toți rivalii și a luat toată puterea, Solomon caută acum un semn divin care să-l legitimeze. De aceea, merge la Gabaon, locul de cult cel mai important de atunci (la circa 9 km nord-vest de Ierusalim), unde aduce o jertfă impunătoare. Îi apare în vis Domnul și îi acordă, cu bunăvoință suverană, dreptul de a cere ceea ce vrea. Solomon nu cere de la Dumnezeu ceea ce de obicei îi fascinează și îi face să viseze pe oameni, ceea ce toți caută cu înfrigurare și de care totul depinde, dar imploră înțelepciune. Își dorește să obțină de la Dumnezeu o inimă capabilă de discernământ, pentru ca în ciuda tinereții și lipsei lui de experiență, să poată conduce poporul cu dreptate. Pentru israeliți, inima nu este ca pentru noi doar sediul iubirii și al sentimentului, dar și al gândirii, al cunoașterii și al voinței, centrul energiilor interioare ale unei persoane. Dumnezeu primește această cerință și îi făgăduiește lui Solomon: "Pentru că ai cerut acest lucru și nu ai cerut pentru tine o viață lungă, nici bogăție, nici moartea dușmanilor tăi, dar ai cerut pentru tine discernământul ca să judeci, iată, fac așa cum spui tu. Îți dau o inimă înțeleaptă și inteligentă. Ca tine nu a mai fost nimeni înaintea ta și nici nu se va ridica după tine" (1 Rg 3,11-13; cf și Înț 7,7-14 și 8,19-9,19).

Solomon, model de înțelepciune

Foarte curând regele avea să-și dovedească înțelepciune pronunțând o judecată "solomonică": într-un litigiu aparent fără soluție între două femei care susțineau că sunt amândouă mama aceluiași copil, reușește cu abilitate să descopere care dintre ele este adevărata mamă (1 Rg 3,16-28). Întregul Israel recunoaște în el, cu stupoare și frică, suveranul legitimat de Dumnezeu. Cu abundență de cuvinte, Sf. Scriptură elogiază înțelepciunea incomparabilă a lui Solomon. Dumnezeu i-a dăruit înțelepciune, inteligență și discernământ în așa măsură încât înțelepciunea lui Solomon depășește cu mult faimoasa înțelepciune a "fiilor Orientului" (semi-nomazi din sud-estul Damascului) și a egiptenilor. Niciun înțelept al timpului respectiv nu reușește să fie la înălțimea lui. Potrivit unei tradiții succesive, Solomon ar fi compus 3000 de proverbe și 1005 de cântări.

Datele verificate la nivel istoric despre raportul lui Solomon cu înțelepciunea ne spun că în timpul domniei lui Israel a intrat în contact cu înțelepciunea internațională, mai ales de sorginte egipteană, și la curtea din Ierusalim au fost cultivate cu deosebită intensitate știința și cultura în general. Opinia comună a cercetătorilor susține că în această perioadă a fost scrisă opera școlii iahviste, cea mai veche schemă teologică a istoriei Israelului, pentru care au fost utilizate numeroasele surse scrise păstrate în arhive. Pentru că Solomon era considerat în mod tradițional model de înțelepciune, după exilul babilonic i-au fost atribuite cu generozitate alte cărți sacre precum Qohelet, Cântarea Cântărilor și Cartea Înțelepciunii. Poartă numele lui și două scrieri extrabiblice: Psalmii lui Solomon (secolul I î.C.) și Odele lui Solomon (secolul II î.C.).

Solomon, constructorul templului sfânt

Dar faima lui Solomon este legată de faptul că a construit în Ierusalim un templu grandios, care avea să fie însă distrus după cucerirea Ierusalimului de către babilonieni, în 586 î.C. Deja David avea intenția să construiască un templu și a cumpărat pentru acest scop terenul iebuseul Arauna (2 Sam 24,18-25; 1 Cr 31,18-30), dar a fost prea ocupat cu ciocnirile belice. Făcând să fie vărsat în timpul acestora prea mult sânge, după cum subliniază opera istorică a cronicarului (1 Cr 22,8 și 28,3), el nu a fost considerat vrednic pentru această lucrare sacră. În realitate, condițiile politice și economice potrivite pentru folosirea unor resurse enorme și adoptarea măsurilor adecvate construcției s-au verificat abia cu domnia lui Solomon.

Solomon a cerut colaborarea arhitecților și meșterilor fenicieni pentru o construcție care trebuia să se inspire din modelele siro-feniciene. Când regele Chiram al Tirului (969-936 î.C.), care a fost prieten cu David, la urcarea pe tron a lui Solomon a trimis o delegație cu felicitări pentru a întări relațiile de bună vecinătate, Solomon a încheiat cu el un contract comercial. Chiram și-a dat disponibilitatea să taie din ținutul Sidonului și să trimită pe malurile Israelului lemnul de cedru și chiparos, foarte apreciat în acea vreme în întregul Orient Mijlociu. În schimb, Solomon se angaja să furnizeze lui Chiram în fiecare an 20.000 kor de făină (circa șapte-opt milioane de kg) și 20 kor de ulei (circa șapte-opt mii de litri). În plus, Solomon i-a dat lui Chiram 20 de localități situate în teritoriul din sudul Galileii.

Ca să nu atingă cifre astronomice costul construcției, întregul Israel a fost chemat la muncă gratuită. Treizeci de mii de reclute urmau un sistem prin rotație: zece mii de oameni lucrau pentru o lună în Liban și petreceau două luni acasă. În plus, Solomon ar fi angajat 70.000 de muncitori necalificați, 80.000 de cioplitori și alți 3.600 de meșteri pentru a extrage și prelucra din munți blocuri de piatră prețioasă. Cu toate acestea, considerând că întreaga populație israelitică nu depășea un milion, aceste cifre rezultă exagerate. Numerele cu siguranță excesive subliniază mai degrabă pietatea și generozitatea lui Solomon. Efectiv, în fața acestor cifre ale forței de muncă, exagerate și pentru marile proiecte edile moderne, templul final apare, după criteriile noastre actuale, destul de modest, cu atât mai mult dacă se ține cont de suprafața întinsă pe care a fost amplasat templul. Construcția se afla aproximativ pe locul actualei moschei și reprezenta tipul templului sirian cu navată, având un antreu, o navată și Sfânta Sfintelor, aceasta din urmă înălțându-se pe roca sfântă. Măsurile acestui templu nu sunt comparabile cu templele egiptene colosale și cu giganticele catedrale europene, ci mai degrabă cu o biserică parohială de mărime medie. Spre exemplu, navata măsura 30 de metri lungime, 10 înălțime și 15 în lărgime, iar antreul doar 10 metri lungime și 5 lărgime. Puțin știu că din întâmplare sau nu, Capela Sixtină de lângă bazilica San Pietro are aproximativ aceleași dimensiuni.

Sfânta Sfintelor era un ambient fără ferestre, în formă de cub cu latura de 10 metri. Cubul era considerat, după cum se pare, forma arhitectonică perfectă, cf Ap 21,16. Era îmbrăcată cu lemn de chiparos, decorată cu incisiuni de motive floreale și de buchete de flori, acoperită cu aur fin. În acest spațiu întunecos, în care numai marele preot putea intra o singură dată pe an, Solomon, la consacrarea templului, a introdus arca legământului, pe care David la rândul său a transportat-o la Ierusalim și care de atunci era venerată într-un cort-sanctuar. Așezată în Sfânta Sfintelor, arca avea la cele două laturi doi heruvimi, înalți fiecare de 5 metri, sculptați din lemn de măslin și acoperiți în întregime cu aur, așezați în așa fel încât aripile lor exterioare atingeau pereții laterali din partea opusă, iar cele interioare se atingeau în mijlocul încăperii. (...) Cei doi heruvimi și arca erau expresie a teologiei israelitice despre prezența divină, o prezență puternică și invizibilă a lui Iahve în templu și înlocuiau - în cultul fără imagini adus lui Dumnezeu, tipic pentru Israel - simulacru zeului pe care alte religii îl adorau de obicei în navată.

După ce construcția templului a ajuns la final, cu mare risipă de artă și splendoare, după ce Iachin și Boas au turnat cele două coloane de bronz de la intrare și vasul de fier pentru spălările rituale, după ce toate obiectele și vasele de cult era gata, Solomon putea să treacă la consacrarea solemnă a sanctuarului. Era în jurul anului 950 î.C., al unsprezecelea al domniei, iar lucrările construcției au durat șapte ani și jumătate.

Solomon, constructorul orașului sfânt

După aceasta, Solomon a constrâns mai departe pe supușii săi la munci forțate pentru alți treisprezece ani, la construcția palatelor regale (1 Rg 7,1-12). A ieșit deosebit de impresionant așa numitul "Palat al pădurii Libanului", lung de 50 de metri, larg de 25 și înalt de 15 (așadar, mai mare decât templul) ale cărei numeroase bârne și coloane de lemn trimiteau cu gândul la o pădure din Liban. În plus, a construit Sala coloanelor și Sala tronului, cu somptuosul tron de fildeș (cf 1 Rg 10,18-20), alături de palatul său și o locuință pentru fiica faraonului, pe care o luase în căsătorie. Tot prin munci forțate, Solomon a extins zidurile Ierusalimului și a construit așa numitul Milo (1 Rg 9,15.24; Milo înseamnă "umplere" și arată un sistem de terase construit pe colinele orientale ale capitalei, cu ziduri de sprijin robuste, atestate încă din secolele XIV-XV î.C.; cf și 2 Sam 5,9). Pentru că Solomon va fi amintit ca un mare constructor, mai târziu îi vor fi atribuite edificii impunătoare. Astfel, purtau numele lui coloanele de pe latura orientală a templului irodian (In 10,23; Fap 3,11), sub care se aduna cu regularitate prima comunitate creștină (Fap 5,12); bolțile datând din aceeași perioadă, în colțul sud-oriental de pe aria templului, au fost numite de cruciați "depozitele lui Solomon" precum și cele trei mari bazine de apă, construite și ele în timpul lui Irod la 11 km sud de Ierusalim, atribuite de tradiția populară lui Solomon.

Solomon, organizatorul statului

Dar Solomon a desfășurat o activitate intensă și în ce privește organizarea și administrarea regatului său (cf 1 Rg 4,1-5,8). Asemeni lui David, și el dispunea de o birocrație riguros ierarhizată, care ulterior a fost diferențiată și ampliată după modelul celor mai întinse state din Orientul antic, prin înființarea, printre altele, a funcțiilor de șef de palat, inspector al muncilor forțate și supervizorul guvernatorilor.

Solomon a cultivat și raporturi de prietenie cu statele învecinate și în această privință a jucat un rol important politica sa de căsătorii. A avut soții femei moabite, ammonite, edomite, hitite, di Sidon, provenind de obicei din cercurile dominante (1 Rg 11). Despre prestigiul de care se bucura în lumea de atunci, rezultă și mai clar din faptul că pînă și faraonul (probabil Psusennes al II-lea, anii 984-950, sau Shoshenk, anii 950-929) i-a dat o fiică de soție, lucru considerat o mare onoare, chiar dacă atunci Egiptul nu mai era imperiul puternic din trecut (1 Rg 3,1; 7,8; 9,16; 11,1).

Solomon, apusul unei epoci de lumină

Unde este multă lumină, și umbrele sunt multe. Acest lucru este valabil și pentru Solomon care, în ciuda înțelepciunii lui ieșite din comun, la bătrânețe a căzut în idolatrie. Numeroasele lui soții străine l-au constrâns și indus să adore alți zei, ca și în cazul tatălui său David, astfel că nu mai putea să se prezintă nepătat înaintea lui Iahve (cf și avertismentul din Dt 1,717). A construit locuri de cult pentru Kamos, zeul național al moabiților, și pentru Milkom, zeul național al ammoniților, ca să permită soțiilor să aducă tămâie și sacrificii în respectivele sanctuare, suscitând în acest fel mânia și pedeapsa lui Dumnezeu. Problemele politice cauzate de Edom și Aram, precum și dezbinarea împărăției, au fost interpretate ca urmare a pedepsei lui Iahve. Solomon nu a reușit să împiedice începutul destrămării regatului lui David, mai ales la extremități. Adversarul său cel mai periculos avea să fie Ieroboam, viitorul rege al regatului de Nord, numit apoi Israel. După 40 de ani de domnie, și aici numărul nu arată o precizie istorică ci o cifră rotundă pentru a spune o perioadă lungă, Solomon a murit în anul 931 î.C. și a fost înmormântat la Ierusalim (1 Rg 11,26-43). Regatul său s-a dezbinat în două: regatul lui Iuda, în sud, având capitala la Ierusalim, cu fiul lui Solomon, Roboam pe tronul lui David, și regatul din nord, unde Ieroboam a deschis seria anti-regilor, considerați ilegitimi.

Lectura posterității

Analiza literală a capitolelor 1-11 din prima carte a regilor a arătat că imaginea devenită populară despre "Solomon în toată splendoarea lui" (Mt 6,29), provine dintr-un timp succesiv și nu poate fi susținută din punct de vedere istoric. În mod ciudat, acest rege considerat atât de important, care ar fi fost elogiat în lumea întreagă pentru bogăția și înțelepciunea sa, nu este menționat în niciun document egiptean, mesopotamian sau fenician. Autorul sacru, voind să elogieze meritele marelui rege, a pus pe seama lui Solomon inițiative și lucrări care istoric nu porneau de la el.

Pentru istoria Israelului, Solomon a fost fără îndoială un rege important. Faptul că mai târziu a fost elogiat și glorificat tot mai mult nu se datorează unei viziuni istorice în sensul modern al cuvântului, ci mai mult intenției de a restaura sentimentul național privind în urmă ca la o presupusă eră de aur. Dar dincolo de carențele istorice, rămâne determinant faptul că Israelul a interpretat trecutul în optica credinței, recunoscând pericolul pe care îl poate constitui puterea și bogăția (cf din nou, avertismentul din Dt 17,16-17) și cât de repede trece gloria acestei lumi. Privind, probabil cu dezamăgire și sobrietate, la fragmentarea figurii lui Solomon, poleită cu atâta aur de epocile succesive, izvorăște și mai impetuos necesitatea de a îndrepta privirea spre cel pe care Solomon îl întruchipa într-o oarecare măsură, spre Isus Cristos, care avea să spună: "Aici, este unul mai mare decât Solomon" (Mt 12,42).

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire