pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Saul, alesul compromis

Numele Șa'ul, reluat în greacă prin "Saoul" și în latină cu "Saul", înseamnă "(de la Dumnezeu) implorat". Ar fi vorba, așadar, de un nume care exprimă recunoștință, prin care părinții voiau să dea glas faptului că nemaiavând nicio altă speranță umană, au primit acest fiu de la Dumnezeu, grație rugăciunii lor insistente. Șa'ul ar fi numele copilului 'implorat' de la Dumnezeu și după ce a fost ascultată rugăciunea, i-a fost consacrat lui.

Începutul unei noi epoci

Saul inaugurează o nouă epocă în istoria Israelului, perioada regilor. Ca primul rege, a guvernat triburile lui Israel unificate acum într-un singur popor, în anii 1020-1000 î.C. Ciocnirile belice neîntrerupte au făcut necesară instituția monarhiei. Filistenii, care de pe coastele mării căutau să se extindă tot mai mult în interiorul teritoriilor israelitice, reprezentau o amenințare persistentă și gravă. Presiunea lor continuă a făcut necesară înființarea unei forțe în măsură să opună rezistență. Nu mai erau suficiente figurile carismatice ale judecătorilor, care își făceau apariția din când în când, în situații mai grave. Acum era nevoie de un șef carismatic stabil, capabil să organizeze cum trebuie forțele militare ale triburilor și să le păstreze întotdeauna în condiția de a interveni. Într-o asemenea situație numai o federație de triburi sub o conducere hegemonică asigura posibilitatea de supraviețuire.

Saul, cu toate acestea, ca om de tranziție de la perioada judecătorilor la monarhie, a fost mai mult "judecător" decât "rege", cu alte cuvinte, mai mult un cap militar decât un administrator politic. Și chiar în încercarea de a îmbina liderul carismatic și șefia politică, Saul a dat faliment. Odată cu trecerea timpului, nu s-a dovedit la înălțimea dificultăților unei structuri monarhice încă ezitante, lipsită de un adevărat aparat instituțional, cu funcții și funcționari în politica internă și externă. Mai târziu, s-a încercat să se motiveze falimentul lui cu rațiuni teologice, afirmând că Jahve l-a abandonat din cauza încălcărilor religioase și că după ce a pierdut spiritul lui Dumnezeu era tulburat de un spirit rău. În acest fel, Saul, ca precursor al monarhului negativ, este o figură tragică, prototipul regilor faliți în Israel.

Saul, figură istorică și prototip teologic

În acest sens, Saul întruchipează problematica întregii monarhii israelite. Prin natura sa, Israelul era o comunitate de triburi pentru care monarhia reprezenta ceva altoit din afară, necorespunzător cu fondul naturii originare și care, în ultimă instanță, a rămas în afara propriului destin. Tensiuni și probleme, susținători sau opozanți ai monarhiei, au găsit condensarea lor, prin reflecția succesive a deuteronomistului, în personajul lui Saul. Acest lucru este valabil pentru complexul narativ din 1Sam 8-12 care povestește introducerea monarhiei și alegerea lui Saul. Nu suntem în fața unei expuneri contemporane a evenimentelor, ci a unui rezumat și comentariu făcute la un material tradițional mai vechi, a unei experiențe seculare cu luminile și umbrele monarhiei. (...) Cu ce dificultăți trebuie să se întâlnească cei care se întreabă despre trecutul istoric, rezultă și din faptul că au fost împletite tradiții diferite, în parte contradictorii, în privința modului în care Saul a fost uns rege: uns de Samuel (9,1-10,16), ales prin tragere la sorți (10,17-27), grație biruinței asupra armatei amoniților (11,1-15). Întreaga tradiție referitoare la Saul care stă la baza 1Sam 9-31 este un țesut literar complex, alcătuit din diverse povestiri separate, diferite atât ca origine cât și la nivel teologic. Nu este vorba, așadar, de o istoriografie în sensul modern al cuvântului. Avem înaintea noastră, altfel spus, nu atât o cronică a regatului lui Saul, ci mai degrabă tradiții despre raportul dintre Saul și Samuel și David, mai ales despre comportamentul lui Saul în raport cu Jahve.

Dacă imaginea lui Saul devine tot mai obscură cu trecerea anilor, asumând treptat chiar trăsături demoniace, la început însă el este prezentat ca un bărbat cu aspect plăcut și promițător, destinat să împlinească lucruri mari (1 Sam 9,2). Ca dovadă a originilor sale nobile și respectabile, sunt menționate inelele seriei genealogice până la a cincea generație. Tatăl lui Saul se numea Chiș și era un om cu bunăstare din Gaba, în teritoriul lui Beniamin. Această cetate, pentru a o deosebi de localitatea omonimă din Iuda și Efraim, avea să fie numită mai târziu Gabaa lui Saul, pentru că era patria lui. Aici, pe colina de astăzi Tel el-Ful, într-un sit arheologic la circa 5 km nord de Ierusalim, au fost descoperite resturile unui sat și ale unei fortărețe pătrate, cu patru turnuri de control, datând din jurul anului 1000 î.C. și este pusă în legătură cu Saul.

Bătrânii lui Israel, nemulțumiți de modul în care fiii corupți ai lui Samuel administrau justiția, au cerut profetului un rege: "Pune peste noi un rege, cum au celelalte popoare" (1 Sam 8,5). Saul era în floarea tinereții. Deuteronomistul va interpreta această cerere nu numai ca dorință de a importa o instituție păgână dar și ca un afront la demnitatea regală a lui Dumnezeu: "M-au lepădat pe mine, ca să nu mai domnesc peste ei" (8,7). Samuel avertizează poporul cu privire la aspectele negative ale monarhiei, descrie în culori sumbre exploatarea și asuprirea prin munci forțate și încălcarea dreptului, dar poporul insistă în cererea sa astfel încât Samuel primește mandatul lui Dumnezeu de a da Israelului un rege (8,1-22).

Saul în viziunea populară

Modul în care Saul a obținut demnitatea regală este povestit într-o sagă populară cu motive legendare și minunate: Saul a pornit în căutarea măgărițelor pierdute ale tătălui său și a găsit corona regală. În timp ce bătătorea regiunea în căutarea animalelor, a ajuns la Rama, patria lui Samuel și auzind că se vorbește despre un vizionar, s-a hotărât să-l viziteze în speranța că va primi ajutor. Dar Jahve l-a avizat deja pe Samuel că îi va trimite un om pe care profetul ar fi trebuit să-l ridice la rangul de principe peste popor. Când apoi Samuel se întâlnește din întâmplare cu Saul la poarta cetății, Domnul îi spune: "Iată omul despre care ți-am vorbit eu, el va stăpâni peste poporul meu" (1 Sam 9,17). Samuel îl invită pe viitorul rege pe colina cultuală spre care se îndrepta și ca oaspete de onoare la banchetul sacru îi oferă partea cea mai bună de carne. A doua zi dimineața îl însoțește la marginea cetății unde, fără să fie văzuți de cineva, îl unge principe (nagid, în ebraică), vărsând peste creștet ulei de măsline, care în concepția orientală conține forță vitală. Prin acest rit de ungere, cunoscut în ambientul siro-palestinian și inspirat din acesta, erau conferite nu numai puterea dar și carisma divină. De aceea, regele era numit "uns", în ebraică "mashiah", mesia. Acest titlu, care spre apusul epocii monarhice a asumat gradual o nuanță escatologică, a fost tradus în greacă prin "christos", astfle încât titlul dat lui Isus, acela de "Christos" se înrădăcinează în uzul ungerii regilor și a preoților în Israel. Prin această acțiune "sacramentală", Saul în calitate de consacrat de Dumnezeu, primește o trăsătură particulară, de neșters. Într-adevăr, în pofida respingerii din partea lui Dumnezeu, el va rămâne pentru toată viața "unsul lui Dumnezeu" asupra căruia David, din respect sacru și frică, nu va îndrăzni să ridice mâna (cf 1 Sam 24,7.11; 26,9.11.23).

Pe drumul de întoarcere, Saul primește confirmarea că este alesul Domnului de la trei semne inechivoce. În apropiere de mormântul Rahelei, în Zelzach, trei oameni îi dau de știre că măgărițele tatălui său au fost găsite; la stejarul de pe Tabor, trei oameni îi ies în întâmpinare cu daruri și îi oferă două pâini ca semn al providenței lui Dumnezeu; dar semnul cel mai important, al treilea, este întâlnirea lui Saul la Gaba lui Dumnezeu cu o ceată de profeți care prin muzică au intrat în extaz. Întâlnindu-i, și Saul este cuprins de spiritul Domnului și transformat într-un alt om. Grazie acestui dar carismatic, Saul devine astfel instrumentul lui Dumnezeu și dispune de o putere de Sus. (...) La această povestire favorabilă despre monarhie, urmează o tradiție de marcă anti-regală, potrivit căreia Saul a fost numit rege prin tragere la sorți în timpul unei adunări a poporului (10,17-27); de aici, rezultă două premise de fond care legitimează și mai târziu instituția monarhiei: desemnarea din partea lui Dumnezeu și aclamarea din partea poporului. A treia tradiție, care este cea mai credibilă (1 Sam 11,1-15) povestește cum Saul, șef carismatic și salvator al poporului, a fost aclamat rege, după o victorie strălucită asupra armatei amoniților.

Misiunea lui Saul și căderea lui

Dar în capitolul 12 avem reflecția autorului deuteronomist care critică instituția monarhiei. Pericolul continuu al filistenilor reprezenta de fapt adevărata rațiune a unificării forțelor militare în jurul lui Saul. Adunând oamenii la Galgala, armata israelită îl aștepta pe Samuel care trebuia să dea început bătăliei printr-un sacrificiu. Dar Samuel nu a ajuns la timpul stabilit și oamenii lui Saul au început să se împrăștie, cuprinși de frică, drept care Saul însuși a oferit sacrificiul, ca să poată începe ostilitățile militare. Samuel a ajuns chiar în acel moment și l-a dojenit pe Saul pentru comportamentul lui ilegitim și prostesc. Pentru că din lipsă de încredere nu a îndeplinit porunca Domnului, Samuel i-a adus la cunoștință că regatul său nu va dura mult timp și că Dumnezeu a ales ca principe pentru poporul său un om după inima sa (1 Sam 13,1-22). Printr-un gest de curaj, Ionatan, fiul lui Saul, seamănă panică în rândul armatelor dușmane și Israeliții le pun pe fugă. Saul însă, printr-o făgăduință precipitată, a obligat oamenii săi să postească până seara, ca și cum ar fi constrâns pe Dumnezeu să-i dea un succes deplin și în urmărirea dușmanului în retragere. Dar Dumnezeu s-a retras de acum de la Saul, astfel încât, războinicii lui, epuizați de foame, n-au reușit să fructifice din plin victoria. Nici măcar mai târziu, Saul nu va reuși să învingă definitiv acești dușmani istorici ai lui Israel. În orice caz, steaua lui Saul își începea declinul (1 Sam 13,23-14,46).

Dumnezeu îi retrage lui Saul atribuțiile regale

Dar refuzul definitiv al lui Saul din partea lui Dumnezeu se datorează comportamentului asumat de rege în lupta contra amaleciților. Prin intermediul lui Samuel, Dumnezeu i-a poruncit lui Saul să pornească un "război sfânt" împotriva triburilor din deșertul de sud, amaleciții, care în timpul exodului din Egipt au obstaculat drumul lui Israel (Ex 17). "Război sfânt" însemna că Saul trebuia să împlinească împotriva acestui dușman al lui Jahve și al lui Israel "exterminarea sacră", pedeapsa capitală, voită de Dumnezeu, care presupunea nimicirea totală a oricărei ființe vii (cf Dt 7,1-5 și 20,16-18 unde, potrivit concepției antice a exterminării sacre, sau a consacrării prin nimicire, era prescrisă eliminarea radicală a tuturor popoarelor - care atunci, în realitate, nu mai existau - din Canaan, pentru a preveni orice formă de idolatrie și sincretism). Saul, în schimb, nu a împlinit până la capăt această poruncă a lui Dumnezeu, pentru noi, astăzi, evident, de neînțeles și scandaloasă. A lăsat în viață ca prizonier al său pe Agag, regele amaleciților și a cruțat oile și boii cei mai buni, transformând astfel "războiul lui Jahve" într-un război obișnuit, lucru care corspunde la profanarea sacrului, și acest lucru greu de înțeles pentru noi. Saul, așadar, nu a fost un rege "după inima lui Dumnezeu". A fost respectat și iubit de mulți, e adevărat, mai ales de Samuel, și a fost fără îndoială un om pios, modest și curajos, potrivit în toate pentru tron. Dar în ciuda zelului său pentru cauza lui Jahve, s-a comportat mai degrabă ca toți regii popoarelor străine și nu ca un instrument al lui Jahve însuși, după cum se cuvenea în poporul lui Dumnezeu. I-a lipsit ceea ce constituie chintesența pietății: ascultarea dezinteresată și încrederea.

De aceea, Dumnezeu i-a zis lui Samuel: "Îmi pare rău că l-am făcut rege pe Saul" (1 Sam 15,11). Și cu toate că Samuel a petrecut toată noaptea în rugăciunea ca să-l implore pe Jahve ca să oprească lepădarea de Saul, a doua zi dimineață a trebuit să-i comunice: "Ascultarea este mai bună decât jertfa și supunerea, decât grăsimea berbecilor. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, și el te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel" (1 Sam 15, 22). Din acest moment, Samuel ia distanță față de Saul, îndurerat în adâncul inimii pentru falimentul acestui om, de care se afecționase atât de mult.

Sfârșitul unei monarhii, continuarea mântuirii

Din porunca Domnului, Samuel l-a uns rege în secret pe David, fiul cel mai tânăr al lui Iese, din Betleem. În acest fel, spiritul Domnului a trecut asupra lui David, îndepărtându-se definitiv de Saul, cu toate că acesta, lipsit de legitimare divină, a rămas rege până la moarte. Saul era acum tulburat de un duh rău. Pentru că tânărul David excela nu numai în sunetul harpei, dar și în abilitate și robustețe cu care știa să învingă lei și urși (1 Sam 17, 36), văzând această forță fizică extraordinară, Saul l-a luat ca scutier personal. Începe astfel urcușul de neoprit al lui David. Orbit de mânie, pentru simpatiile care se îndreptau tot mai mult asupra lui David, Saul a organizat o adevărată vânătoare împotriva lui David, care se ascundea schimbând în continuu refugiul în zone greu accesibile, în deșertul din sud și sud-estul Hebronului, spre Marea Moartă, unde era în fruntea unui mănunchi de bandiți. Îl urmărea dintr-un ascunziș în altul "cum se urmăresc prepelițele pe dealuri" (1 Sam 26,20), dar n-a reușit să-l captureze. Mai mult, David a avut de două ori ocazia de a se debarasa de dușmanul său de moarte, dar nu s-a folosit de ele din respectul sacru pe care îl nutrea față de unsul Domnului. Când David i-a demonstrat lui Saul că l-a cruțat, cu toate că putea să-l ucidă, Saul a fost ca și transformat și și-a dat seama de nebunia vânătorii sale într-un deșert de piatră. De atunci, l-a lăsat pe David în pace. Dar în pofida stilului său brutal și mânios, măreția interioară l-a determinat să mărturisească într-o zi: "nebunește m-am purtat și am greșit foarte mult" (26,21). Pentru Saul, această constatare trebuia să aibă fără îndoială un gust amar, pentru că și-a dat seama de condiția sa de respins.

Saul, motiv de reflecție

Tragedia destinului acestui om își găsește expresie, în fine, în modul în care a murit. Ieșit la război încă o dată împotriva filistenilor, în fața supremației dușmanilor a fost asaltat și stăpânit de teroare, ceea ce l-a făcut să preguste înfrângerea și moartea. L-a întrebat pe Domnul, dar n-a primit răspuns. Neliniștea sa interioară l-a împins spre o ghicitoare din Endor - cu toate că el însuși a interzis necromanția, contrară lui Jahve (cf Lev 20, 27 și Is 8,19) - pentru a evoca spiritul defunct al lui Samuel, care cândva i-a fost sfetnicul său cel mai bun. În acest ceas funest, întunecos, spiritul defunctului Samuel se înalță din lumea subterană în aparențele unui om bătrân îmbrăcat cu o mantie și l-a întrebările lui neliniștitoare despre propriul destin, i-a dat răspunsul dezolant că Dumnezeu, din cauza neascultării lui, s-a îndepărtat de el și i-a devenit dușman. De aceea, Israelul urma să fie dat pe mâna filistenilor și chiar a doua zi el, regele, avea să-l ajungă în împărăția morților împreună cu fiii lui (1 Sam 28, 1-25).

Când apoi s-a dus la bătălie pe munții Ghilboa, fiii lui, Ionatan, Abinadab și Melchișua au fost abătuți de filisteni și el însuși a fost grav rănit de arcași. Nevoind să cadă viu în mâinile dușmanului, s-a aruncat în propria spadă. Când filistenii au găsit cadavrul, i-au tăiat capul, l-au despuiat de armatură și au atârnat trupul profanat în acest fel la porțile cetății Bet-Shean. În timpul nopții, locuitorii din Iabes-Galaad, pe care Saul îi eliberase de stăpânirea amoniților, i-au luat trupul neînsuflețit, l-au ars și au îngropat rămășițele sub stejarul din Iabeș (1 Sam 31, 1-13). Mai târziu, David a strămutat rămășițele lui Saul în mormântul tătălui său Chiș (2 Sam 21,12-14). Cel puțin în acest fel, viața primului rege al lui Israel nu a ajuns în dezonoare ci în venerația cuvenită, așa cum se datorează unui uns al Domnului.

Saul rămâne astfel prototipul omului credincios, ales de Dumnezeu pentru poporul său, dar care cade ușor în compromisuri umane datorită mentalității pragmatice. Încrederea în Dumnezeu și ascultarea voinței sale sunt mai prețioase în ochii Domnului decât rezultatele "pozitive" ce pot fi obținute prin neascultare și autosuficiență.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire