pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 2. Adam, suveranul rănit

În ebraică "adam" înseamnă "om", în sensul general al cuvântului. Etimologia exactă a termenului 'adam' rămâne însă necunoscută. De altfel, pentru a înțelege concepția Sfintei Scripturi despre om, aceasta nu are o relevanță deosebită.

Numindu-l "Adam" pe primul om, adică folosind un nume generic ca nume propriu, Vechiul Testament vrea să spună că ceea ce se afirmă despre Adam este valabil pentru fiecare ființă umană. Nu este vorba așadar de primul om, ci de omul sic et simpliciter. După Gen 2,7, cea mai veche redactare textuală despre creație compusă în jurul anului 950 î.C., Dumnezeu îl plăsmuiește pe Adam din țărâna pământului, numit "adama". Jocul de cuvinte adam/om, adama/pământ (preluat în latină de binomul homo/humus și în românește, cu asocierea țăran/țărână), vrea să ilustreze legătura de creație și destin dintre om și pământ. Corpul omului își are originea din pământ, inclusiv în viziunea științei, și în pământ se va întoarce prin moarte, când omul devine țărână. Pământul este spațiul vieții naturale a omului, lui îi este încredințat pentru ca să-l muncească și să-l păzească.

Vorbind despre formarea omului din pământ, Biblia a reluat un motiv primordial foarte răspândit în culturile din Orientul Mijlociu, dar în nicio altă cultură nu se găsește afirmația potrivit căreia Dumnezeu, pentru a da viață omului, îi insuflă în nări propria suflare dumnezeiască. Această imagine pare ingenuă numai la suprafață. Afirmația care stă în spatele ei este că Adam, omul, este mai mult decât un pumn de pământ. Nu aparține numai pământului, nu se simte raportat doar la pământ și legat de acesta. Este creat și pentru Dumnezeu și de aceea sunt la fel de naturale și irezistibile impulsul și tensiunea sa spre Creator.

Textul mai recent al creației, în primul capitol al Genezei, atribuit așa numitului Codul Sacerdotal, fiind compus în jurul anului 550 î.C. în robia babilonică, repropune aceste motive în mod mai spiritualizat. Aici (Gen 1,26 ș.u.), Dumnezeu îl creează pe Adam, omul, care este prezentat imediat ca bărbat și femeie (aici, Adam nu mai este numele de persoană al primului om, ci numele speciei) și îl creează după chipul și asemănarea sa. Această expresie a fost obiectul unor multiple interpretări, dar un element este în afara oricărei discuții: prin aceasta se înțelege afirmarea unui raport strâns, chiar o anumită înrudire între om și Dumnezeu. Această ființă făcută după chipul și asemănarea cu Dumnezeu constă mai ales în următorul aspect: între toate vietățile, numai omul este abilitat să intre în contact cu Dumnezeu și să stabilească un raport personal de comuniune cu El. Omul trebuie să-l recunoască pe Dumnezeu de creator și să-l accepte ca Domn al său, dar nu numai în teamă reverențială și laudă, ci și într-un raport de prietenie și iubire. Demnitatea omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu numai că ridică ființa umană deasupra tuturor celorlalte creaturi vii de pe pământ și, grație potențialului său spiritual, îl face să fie suveran al lumii întregi, ci îl și obligă să-și asume responsabilitatea propriei vieți și a întregii creații în fața lui Dumnezeu și a creației sale.

Menirea omului în lume este descrisă la rândul ei de cel mai vechi text despre creație în Gen 2, prin imagini singulare. Într-o grădină grandioasă, cu tot felul de pomi roditori imaginabili (Eden înseamnă "fericire", paradis), Dumnezeu așează cuplul uman, dar nu ca într-o grădină din povești. Adam primește mai degrabă de la Dumnezeu îndatorirea de a cultiva și păzi această grădină. Munca și responsabilitatea sunt parte integrantă din existența umană. Potrivit învățăturii biblice, fără o ocupație regulară, omenește adecvată și continuă, nu este cu putință o existență umană completă. În contrast cu antichitatea Orientului, unde după miturile sumeriene și babiloniene ale creației, oamenii au fost creați pentru a procura hrană zeităților prin muncă forțată, în viziunea Sfintei Scripturi, Adam, omul, a fost chemat la libertate, la autodeterminare și la responsabilitate personală. Aici se vede în mod exemplar cum imaginea omului este dependentă de imaginea lui Dumnezeu. Unui om redus în robie, nu poate să-i corespundă decât un Dumnezeu tiran. Măreția, demnitatea și libertatea omului sunt salvgardate cu adevărat și pe deplin numai acolo unde Dumnezeu este recunoscut în adevărata sa identitate.

Dar Adam nu este destinat să parcurgă de unul singur drumul existenței. El este chemat, în schimb, la viața socială. Pentru ca el, alături de Domnul și Creatorul său, să mai aibă un partener de aceeași natură și demnitate, Dumnezeu îi pune alături femeia. Femeia va trebui să fie de ajutor omului, "înaintea lui", adică în calitate de ființă umană întru totul egală omului, imaginea sa speculară și în așa fel încât să-i integreze natura în toate și pentru toate. Pentru a ilustra apropierea și egalitatea de natură a omului și femeii, scriitorul sacru recurge la o imagine singulară și adesea greșit înțeleasă: Dumnezeu formează femeia dintr-o coastă a lui Adam. În sens metaforic vrea să se spună că femeia este formată și creată din flancul său, pentru că trebuie să-i stea alături. Pentru bărbat, femeia nu este un corp străin, ci o parte din el, "os din oasele mele și carne din carnea mea", constată Adam plin de stupoare și entuziasm (Gen 2,23). Iată de ce se simt făcuți unul pentru cealaltă, până la a forma un singur trup. "Trup" - "carne" după Sf. Scriptură - arată întotdeauna omul în totalitatea sa, în unitatea sa de trup, spirit sau inteligență, și suflet. În uniunea fizică-spirituală a bărbatului și femeii, comuniunea umană își găsește expresia ei cea mai înaltă și fericită, pe lângă eficacitatea și fecunditatea sa cea mai mare, pentru că numai în această uniune darul divin al vieții umane este transmis mai departe, ocrotit și păstrat în existența sa istorică.

Dumnezeu a dat omului posibilitatea și îndatorirea de a fi fecund, să se înmulțească și să populeze pământul. El trebuie să fie domnul tuturor celor vii și peste întregul pământ (cf. Ps 8). Textul despre creație al Codului sacerdotal, pentru a indica acest fapt, folosește verbul brutal "a călca", dar care nu înseamnă supunere și exploatare. Prin acest verb se înțelege mai degrabă în mod clar că în creație nu există puteri în fața cărora omul trebuie să se supună sau pe care trebuie să le adore ca divinități. Nu trebuie divinizate nici forțele naturii - focul, furtuna, marea sau puterile destinului precum iubirea, moartea, cum făceau religiile din ambientul în care trăia Israelul antic - și nici surogatele moderne ale religiei: puterea, bogăția, plăcerea. Omului îi este încredințat întregul pământ care trebuie să-i rămână sub-pus, în sensul că nu trebuie să se lase robit de realitățile pământești, ci să dispună de acestea în libertate, suveran, și pe de altă parte, în așa fel încât să nu încalce armonia pusă în ele prin creație, să nu o răvășească, ci să o păstreze cu grijă, respectând orice realitate și toate vietățile în specificul și în dreptul lor la viață.

Lui Adam, Dumnezeu îi dăduse tot necesarul pentru viață, permițându-i, printr-o mărinimie necalculată, să se hrănească din toți pomii grădinii paradisiace. În viziunea Codului sacerdotal, Dumnezeu a pus la dispoziție pentru alimentația omului și a animalelor toate plantele cu fructe și copacii pădurii. Acest stil de viață vegetarian trebuia să exprime conviețuirea pașnică între oameni și animale. Doar după potop Dumnezeu, ca o concesie la păcat, îi va permite să ucidă animale (cf Gen 9,2 ș.u.). Condiția originară va fi însă restabilită în împărăția mesianică, în timpul salvific ce va să vină, când oameni și animale vor reveni să conviețuiască pașnic, hrănindu-se numai de vegetale (cf Is 11,6-8; 65,25; Os 2,20).

Omul, chemat să trăiască în pace, libertate și autodeterminare, grație bunătății și providenței divine, avea tot necesarul și nu suferea de nimic. Interdicția divină cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului, din centrul grădinii, nu reducea nicidecum multiplele posibilități de a se bucura de viață în toată bogăția ei. Interdicția trebuia să-i amintească omului limitele care-i sunt puse. Deja în calitate de creatură, ca ființă destinată să ajungă la un sfârșit, el este prin natura sa limitat. Omului nu-i este acordat și permis să facă tot ceea ce ar putea și ar voi, tot ceea ce este prin sine factibil. Dar o putere misterioasă, manifestată sub formă de șarpe (care apoi în cartea cea mai recentă a Vechiului Testament, a Înțelepciunii, scrisă în greacă în ultimul secol înainte de Cristos, va fi interpretat cu referință la Diavol, vezi Înț 2,23 ș.u. și In 8, 44) a convins femeia că Dumnezeu, prin această poruncă voia doar să-i împiedice în mod egoist să devină asemenea lui, adică să se împroprietărească de cunoașterea binelui și a răului, de autodeterminarea totală care îmbrățișează toate sferele existenței, cu alte cuvinte, de autonomia absolută. În ciuda amenințării de moarte, exprimată de Dumnezeu în caz de încălcare, femeia s-a lăsat sedusă și a mâncat din rodul pomului. Imediat, vinovăția s-a răspândit mai departe: femeia i-a dat lui Adam și a mâncat și el, cum se spune atât de lapidar. Femeia nu a trebuit să-l "seducă" pentru că Adam nu s-a indignat la propunerea femeii nici nu s-a opus.

Dar mirabila cunoaștere promisă de șarpe s-a dovedit a fi cu totul altfel față de cea sperată. Ei și-au dat seama că erau goi. Pentru a-și acoperi goliciunea și-au făcut un acoperământ. Omul nu se mai poate arăta pe față semenului său, ascunde ceva din sine. Această haină este o separare, un zid nevăzut care va sta mereu între bărbat și femeie. Omului îi lipsește acum deschiderea completă și transparența în fața semenului. La confidență, subintră suspiciunea și reticența, apărarea în fața celuilalt. Prin păcat, care aspira la un grad de autonomie cu trăsături divine dar în schimb a dat pe față nuditatea fragilă a creaturii, nu numai că a fost zdruncinată conviețuirea umană, dar a afectat și raportul cu Dumnezeu. Într-adevăr, în timp ce Dumnezeu se plimba prin grădină cum era obișnuit să facă - și autorul se exprimă aici în termeni încă foarte antropomorfici, din limbajul comun - oamenii nu mai aleargă în întâmpinarea prietenului și Creatorului lor, cum erau obișnuiți să facă, ci se ascund în frunzar. Frica de Dumnezeu este rana incurabilă a păcatului. Când Dumnezeu îl cheamă pe om să dea seamă de cele făcute, acestuia nu-i vine spontană o mărturisire deschisă a propriei vinovății, și cu atât mai puțin o invocare a iertării. Adam, în schimb, descarcă vinovăția asupra femeii, iar aceasta, asupra șarpelui. Din cauza acestui păcat, Dumnezeu a blestemat solul, care de acum înainte va produce de la sine doar spini și pălămidă, iar omul va trebui să-și procure singur hrana pentru supraviețuire prin sudoarea frunții. Ca pedeapsă, omul creat din țărână va trebui să se întoarcă în țărână.

Copiilor săi, Adam le lasă moștenire nu numai binele, dar și răul, cum ilustrează cele două figuri atât de diverse între ele, Cain și Abel. După ce Cain l-a ucis pe fratele său Abel, Adam, în vârstă de 130 de ani, l-a născut pe Set (care înseamnă înlocuitor) pentru a-l substitui pe Abel. Pe lângă acești trei fii, pe care Biblia îi amintește pe nume, Adam a mai avut alți fii și fiice. Scriptura spune că a trăit 930 de ani, o cifră surprinzător de mare, de interpretat însă în sens simbolic, în ideea că istoria umanității merge atât de mult înapoi și atinge legături atât de tainice, încât nu poate fi înțeleasă în criteriile și măsurile timpului nostru.

Figura lui Adam revine în Vechiul Testament, mai ales în scrierile mai recente, precum Ben Sirah (17,1-10 și 49,16) și cartea Înțelepciunii (2,23 ș.u., 9,2; 10,1ș.u.). Un loc special, Adam îl ocupă în scrierile apocrife: o lucrare intitulată "Lupta lui Adam și Eva împotriva Diavolului" (în etiopiană și arabă) descrie înmormântarea lui Adam pe muntele Golgota; scriitorul Origen și o scriere atribuită unui Pseudo-Atanasiu, cunosc această referință.

În Noul Testament, comuniunea de viață inscindibilă și exclusivă între Adam și Eva este fundamentul indisolubilității căsătoriei (Mt 19,4-6) și al legăturii dintre Cristos și Biserica sa (Ef 5,31ș.u.). Pentru Paul, primul Adam este imaginea lui Cristos, noul Adam, ultimul și cerescul (Rm 5,12-21). De aceea, orice creștin trebuie să se despoaie de vechiul Adam al păcatului și să se îmbrace cu omul nou, Cristos, noul Adam, reînnoit după imaginea Creatorului (Col 3,9ș.u.). (Text inspirat din Paul Maiberger, Marile figuri ale Vechiului Testament, Mainz 1990; tr.it., Brescia 1995).

În loc de concluzie. "Medium te mundi posui, ut circumspiceres inde comodius quicquid est in mundo. Nec te celestem neque terrenum, neque mortalem neque immortalem fecimus, ut tui ipsius quasi arbitrarius honorariusque plastes et fictor, in quam malueris tute formam effingas. Poteris in inferiora quae sunt bruta degenerare, poteris in superiora quae sunt divina ex tui animi sententia regenerari".

"Te-am pus în centrul universului, pentru ca tu să poți vedea mai ușor tot ceea ce este in lume. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământesc, nici mortal, nici imortal, pentru ca tu, ca și liber și suveran creator de tine însuți, să te zidești după forma pe care o iubești mai mult: vei putea degenera spre cele de jos, care sunt urâte, la fel cum, urmând impulsul sufletului tău, te vei putea regenera înspre cele de mai sus, care sunt divine" (Pico Della Mirandola, De hominis dignitate, 5).

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire