pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Iosue, călăuza poporului ales în Țara Făgăduită

Jehoshua este un nume propriu care conține o expresie de încredere și înseamnă "Iahve (Jeho-) a sprijinit (shua)". Că Dumnezeu este un ajutor pentru cel care se roagă, este un motiv frecvent în poezia religioasă (cf Ps 62,3.7). Septuaginta traduce numele cu Jesus, la baza căruia este forma scurtă Jeshua (cum este numit Iosue și în Neh 8,17), un derivat din Jehoshua prin Joshua (din care latinul Josue și actualul Iosue). Forma scurtă Jeshua (= Isus, potrivit explicației numelui din Mt 1,21) devine uzuală începând din perioada de după exil (cf Esd 2,6.36; 3,9; Neh 7,11.39.43; 8,7 ș.u.).

Iosue, fiul lui Nun, este cunoscut mai ales prin faptul că după peregrinarea prin pustiu, în calitate de succesor al lui Moise a introdus israeliții în Țara Făgăduită, a cucerit-o și a împărțit teritoriul ei între diversele triburi, cum ne informează cartea care poartă numele lui.

Intrarea lui Iosue pe scena mântuirii

Numele lui Iosue apare pentru prima dată în mod neașteptat în Ex 17, 8-16. La puțin timp după ieșirea din Egipt, tribul nomad al amaleciților încearcă să împiedice drumul israeliților în apropiere de Rafidim. Moise îl însărcinează pe Iosue să-i distrugă, ceea ce se verifică grație rugăciunii lui Moise însuși. Potrivit tradiției din Pentateuh, Iosue a fost ministrul lui Moise încă din tinerețe (Num 11,28). Devoțiunea sa și familiaritate de care se bucura față de Moise i-au permis să-l însoțească pe marele legislator după încheierea legământului de pe Sinai, pe muntele lui Dumnezeu (Ex 24,13; 32,17) și după ridicarea cortului revelației, să fie păzitor al acestuia (Ex 33,11). În ciuda marii venerații pe care o nutrea față de Moise, plin de gelozie nu putea suporta că, pe lângă cei 70 de bătrâni, alți doi oameni în tabără au primit spiritul lui Moise și erau în măsură să profețească (Num 11,28).

Din "Osea" în "Iosue": numele indică o misiune

Când în deșertul Paran Moise și-a ales doisprezece oameni, câte unul din fiecare trib, pentru a-i trimite să iscodească pământul lui Canaan, Iosue făcea parte din expediție ca reprezentant al tribului lui Efraim. Inițial, numele lui era Osea, pe care Moise l-a schimbat în Iosue, pentru motive care nu se cunosc prea bine (Num 13,8.6). La întoarcere, exploratorii au descris pe un ton exagerat măreția și forța locuitorilor acelui pământ și israeliții s-au înspăimântat și erau cuprinși de neliniște, iar Iosue și Caleb au încercat în zadar să liniștească masa panicată, subliniind frumusețea și fertilitatea țării făgăduite și amintindu-le sprijinul lui Iahve (Num 14,6-10). Murmurul și necredința poporului au fost aspru pedepsite și niciunul dintre cei adulți nu mai avea să calce Țara Făgăduită. Numai lui Iosue și Caleb li s-a cruțat această pedeapsă, ca răsplată pentru încrederea lor în Dumnezeu (Num 14,30; cf 26,65 și 32,12). Întru cât nici chiar Moise, făcându-se vinovat la rândul lui de necredință la apele de la Meriba nu mai putea să intre în țară (cf Num 20,12) din dispoziția Domnului, legislatorul a trebuit să impună mâinile asupra lui Iosue "un om înzestrat cu duh", numindu-l astfel succesorul lui și conferindu-i, în fața preotului Eleazar și a întregii comunități a israeliților, parte din demnitatea sa (Num 27, 12-23; cf Deut 31,1-8): îi revenea lui misiunea de a introduce Israelul în Canaan și să împartă țara între triburi (Num 34,17; Deut 1,38; 3,28; 31,23).

Moarte predecesorului, misiunea lui Iosue

După moartea lui Moise, Iosue a fost însărcinat de Iahve să conducă dincolo de Iordan pe israeliții care și-au fixat tabăra în fața Ierihonului, în stepele din Moab și să ia în stăpânire țara. "Nimeni nu va putea să reziste înaintea ta pentru toate zilele vieții tale. Precum am fost cu Moise, așa voi fi și cu tine. Nu te voi părăsi și nu te voi abandona. Fii curajos și puternic!", l-a îndemnat Dumnezeu însuși (Ios 1,5). De la Sitim, la marginea estică a depresiunii Iordanului, Iosue a trimis dincolo de râu doi exploratori, cu misiunea de a verifica zona, în particular cetatea Ierihonului. Rahab, o prostituată, al cărei nume face parte din genealogia lui Isus (Mt 1,5), i-a ascuns pe exploratori din fața slujitorilor regești, astfel încât au reușit să se întoarcă teferi la Iosue și să-i aducă informații despre starea de teamă care se insinua în rândul locuitorilor acelui ținut. Apoi israeliții au trecut albia uscată a fluviului Iordan - cum au trecut cândva prin Marea Roșie - în mijlocul apelor fluviului care de această dată s-a oprit în mod miraculos. În amintirea acestui eveniment, Iosue a construit la Galgala ("cercul de pietre") douăsprezece pietre memoriale, câte una pentru fiecare trib. "În ziua aceea, l-a preamărit Domnul pe Iosue în fața întregului Israel și s-au temut de el cum se temuseră și de Moise în toate zilele vieții sale" (Ios 4,14). Pentru că toți cei care s-au născut în pustiu încă nu primiseră circumciziunea, Iosue le-a cerut să facă acest lucru pe "Colina prepuțurilor" și pentru că Dumnezeu a "îndepărtat" (galal) în sfârșit infamia egipteană de la israeliți, el a numit acel loc Galgala ("Locul alungării"). Deveniți astfel apți pentru cult grație circumciziunii, la Galgala israeliții au celebrat paștele și au mâncat pentru prima dată din roadele acelui pământ, pentru că din acel moment mana a încetat. Iosue se pregătea acum să cucerească țara "sfântă" și o făcea cu ajutorul lui Dumnezeu, după cum i-a fost confirmat de o viziune din apropiere de Ierihon: Iosue a văzut căpetenia oștirilor Domnului, având în mâini spada scoasă, care-i cerea să-și scoată sandalele în acel loc sfânt (Ios 5,13-15; cf Ex 3,5).

Intrarea în Țara Făgăduită și dificultățile luării în stăpânire

Dumnezeu a fost alături de Iosue și în mâinile israeliților au căzut cetate după cetate și în sfârșit întreaga țară. Prima cetate cucerită a fost Ierihon, înconjurată de ziduri impunătoare. Dar când au încercat luarea marii cetăți Ai, israeliții au suferit o înfrângere, datorată faptului că Acan își însușise prada de la Ierihon. Numai după lapidarea punitivă a lui Acan în valea Acor (așa a fost numită succesiv, cu referință la numele răufăcătorului), Ai a putut fi cucerită (cf Num 7-8). Locuitorii din Gabaon au aflat de distrugerea Ierihonului și a cetății Ai și au încercat să evite soarta acestora prin înșelăciune. Au trimis la Iosue ambasadori care au lăsat de înțeles că vin de departe ca să încheie un pact de neagresiune reciprocă. Când a descoperit înșelăciunea, Iosue a cruțat viața gabaoniților, cum făgăduise înainte, dar i-a constrâns să fie tăietori de lemne și purtători de apă în slujba israeliților. În tentativa de a evita să fie cuceriți și reduși în sclavie, cinci regi cananei, din cetățile de la sudul Ierusalimului (Hebron, Iarmut, Lachiș și Eglon) au încheiat o alianță și au pornit la război împotriva Israelului, dar au fost învinși de Iosue în apropiere de Gabaon. Au murit mai mulți în fugă decât în bătălie pentru că "Domnul a făcut să cadă asupra lor din cer pietre mari" (Ios 10,11). Iosue voia să continue urmărirea lor și să ducă victoria până la capăt, înainte de apusul soarelui, astfel încât a cerut de la Dumnezeu o altă minune, prin renumitele cuvinte: "Oprește-te, soare, deasupra Gabaonului, și tu, lună, deasupra văii Aialon!" (Ios 10,12). Apusul soarelui a întârziat cu aproape o zi, până la biruința definitivă a Israelului. Cei cinci regi care s-au ascuns în peșteri au fost justițiați iar cetățile lor, cucerite: "Astfel a lovit Iosue întreaga țară - munții, Neghevul, câmpia, podișul - și toți regii ei" (Ios 10,40). Odată cucerit sudul țării, israeliții s-au îndreptat spre nord. Regele Azorului s-a aliat cu toți regii din nord și în fruntea unei armate puternice a pornit împotriva lui Iosue. Dar la apele de la Merom, în apropiere de localitatea actuală Meron, plină de izvoare de apă, în nord-vestul Lacului Genezaret, au fost învinși și nimiciți, iar teritoriul lor a intrat astfel pe mâna israeliților.

Cucerirea țării, împărțirea teritoriului

Acum întregul Canaan era cucerit și Iosue a împărțit țara între singurele triburi. Triburile lui Ruben, Gad și jumătate din cel al lui Manase au primit propria parte de teritoriu încă din timpul lui Moise, în Transiordania (Ios 13,8-32). În Cisiordania, Iosue a tras la sorți și a instalat mai întâi triburile mai mari: Iuda, Efraim și cealaltă jumătate din tribul lui Manasse, dând fiecăruia o parte din teritoriu (Ios 14-17). Apoi, în Șilo, unde a fost stabilit cortul revelației, a tras la sorți restul teritoriului, atribuind diferitele regiuni triburilor lui Beniamim, Simeon, Zabulon, Isacar, Așer, Neftali și Dan (Ios 18-19). Tribului lui Levi nu i-a fost acordat un teritoriu specific, pentru că moștenirea lui era Iahve (Ios 13,14.33). De aceea, leviții împânziți în teritoriile celorlalte triburi, au primit ca loc de ședere 46 de cetăți cu pășunile respective (Ios 14,4; 21,1-42). Însuși Iosue și-a exprimat dorința de a primi moștenire orașul Timnat-Serah, pe munții lui Efraim, și i-a fost împlinită (Ios 19, 49 ș.u.). "Astfel Domnul a dat lui Israel toată țara, pe care jurase să o dea părinților lor și ei au primit-o și s-au stabilit în ea" (Ios 21,43).

Alianța cu Dumnezeu

La sfârșitul activității sale, Iosue, de acum înaintat în vârstă, a adunat toate triburile pentru așa numita "adunare de la Sichem" și a ținut o lungă cuvântare (Ios 24,1-28). A amintit israeliților istoria trecută, începând de la Abraham, marcată de intervențiile salvatoare ale lui Iahve și i-a pus în gardă cu privire la căderile din credința jahvistă în degenerările idolatriei. Apoi a reînnoit pactul cu Iahve și a pus în scris legea și drepturile comunicate poporului la Sichem iar ca mărturie a acestor lucruri a făcut să se înalțe o piatră mare sub stejarul sacru. Iosue a murit la vârsta de 110 ani și a fost înmormântat în cetatea proprietății sale, Timnat-Serach (Ios 24,29; Jud 2,8; cf și laudele aduse lui Iosue în Sir 46,1-8).

Lectura posterității

În capitolele 1-12 ale cărții lui Iosue se povestește cum protagonistul principal, ca excelent comandant de oști, printr-o genială campanie militară a cucerit țara pe care apoi, prin tragere la sorți, a împărțit-o între diferitele triburi. În schimb, despre ocuparea țării se vorbește în cu totul alți termeni în primul capitol al cărții Judecătorilor, unde se spune că triburile au trebuit să cucerească cu greu, și în plus, fiecare pe cont propriu, teritoriul care i-a fost atribuit pentru instalare și că acesta (teritoriul) nu le-a fost atribuit după un plan prestabilit de sus. Reiese un cadru mult mai diferențiat care corespunde mai mult faptelor istorice. Luarea în stăpânire a țării nu a fost un eveniment unic, programat, săvârșit sub călăuzirea unui singur om, la care au participat toate triburile lui Israel, ci un proces mult mai lung și complex, din care fac parte mai multe inițiative și episoade disparate atât la nivel cronologic cât și spațial. Unele triburi, care s-au unificat la Israel mai târziu, la începutul epocii monarhiei, erau de fapt deja însediate în țara lui Canaan; altele, au emigrat aici într-un timp mult mai îndelungat din zonele de stepă și deșert din sud și din est, ocupând teritoriul în parte în mod pașnic, în parte prin acțiuni belice. Numai într-un moment succesiv, când aceste fapte istorice complexe, dată fiind lipsa unei tradiții scrise, nu mai erau cunoscute cu precizie, au fost transformate într-un proces unitar în care se prezintă implicarea egală a tuturor triburilor lui Israel, pentru că acesta era modul cel mai simplu și clar de a spune că Israelul datora această țară făgăduinței lui Iahve. Dacă, așadar, ocuparea țării din partea întregului Israel rezultă acum un proces generalizat și naționalizat, și rolul atribuit lui Iosue trebuie să fie o construcție ulterioară. Fără îndoială, la vremea când diversele triburi s-au însediat în teritoriu, el trebuie să fie avut un rol relevant, altfel nu ar fi fost transformat mai târziu în capul tuturor triburilor și cuceritor al întregii țări.Istoric vorbind, era membru al acelui grup care s-a stabilit în munți ca trib al lui Efraim. În origine, așadar, a fost o figură de prim plan în cadrul unui trib.

Asemeni lui Moise, și figura lui a concentrat în sine multe tradiții. Între acestea, sunt și povestirile de genul "sagă ețiologică" aparținând cercurilor de tradiții apărute în sânul tribului lui Beniamin și acum reluate în Ios 4-8. Este vorba de povestiri ețiologice (din greacă "aitia"=cauză, și "logos"=cuvânt, discurs; așadar "discurs sau povestire despre cauza sau originea unei anumite realități"), în care tradiția populară oferă cauza, motivul unui nume dat la determinate localități, spre exemplu "Gilgal" sau "Galgala" care înseamnă Colina prepuțurilor, Valea Acor. Parte din aceste tradiții populare, nu găsesc o confirmare la o analiză științifică la nivelul limbajului și al istoriei. Astfel, de exemplu, datele arheologice ne constrâng să estimăm că faimoasa cucerire a Ierihonului (Ios 6) trebuie să fie o povestire ețiologică și nu o cronică istorică. În timpul "ocupației", adică în jurul anului 1200 î.C., Ierihonul era redusă la o grămadă de dărămături încă de multă vreme. Numai generațiile succesive puteau să-și explice că "israeliții", sub Iosue, au cucerit și distrus această cetate, dotată cândva cu fortificații impunătoare. Pentru noi, importanța acestor texte constă în a vedea cum au fost interpretate mai târziu la nivel teologic de către Deuteronomist. Singurul aspect decisiv este faptul incontestabil că pământul Canaanului a revenit în cele din urmă Israelului, independent de evenimentele concrete care au dus la aceasta.

Cartea lui Iosue, printre altele, focalizează dincolo de faptele și tradițiile cele mai disparate, o legătură unică și unitară constituită de voința lui Iahve. Ocuparea țării se face din dispoziția sa (Ios 1,2ș.u.) și uneori cu ajutorul intervenției sale miraculoase (Ios 10,12). În cele din urmă, este însuși Iahve cel care le dăruiește țara. Ocuparea a fost împlinirea făgăduinței sale pe care o jurase părinților și reafirmase în chemarea lui Moise din rugul aprins (Ex 3,8.17, un text atribuit mâinii redacționale a Deuteronomistului). În cele din urmă, se poate constata, cu suflet recunoscător, că dintre toate promisiunile pe care Domnul le-a făcut casei lui Israel "niciuna nu a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit" (Ios 21,45).

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire