pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Moise, liderul carismatic și confidentul lui Dumnezeu

Foarte probabil numele Moise este de origine egipteană, fiind un derivat al verbului mșj, "a genera, a naște". În numele proprii, acest verb stă întotdeauna în legătură cu numele unei divinități, nume pe care mai târziu israeliții l-au considerat scandalos și l-au eliminat. Ca nume originar teofor, Moise însemna așadar "(Numele zeului) a născut". Se pot compara cu acest nume apelativele faraonilor Ra-mose, de la "Ra (zeul soarelui) a generat" = Ramses și Thot-mose, "Thot (zeul înțelepciunii) a născut" = Tutmosis.

Călăuză taumaturgică a israeliților, legiuitor și fondator al cultului, mare orator și intim al lui Dumnezeu, Moise face parte din galeria celor mai relevante figuri ale Vechiului Testament. Numele lui este strâns legat de ieșirea (exodul) israeliților din Egipt, peregrinarea în pustiu și legislația de pe Sinai, drept care primele "cinci cărți" (în greacă, "Pentateuh") ale Vechiului Testament care povestesc aceste evenimente poartă inițial numele lui Moise ("Cele cinci cărți ale lui Moise"), cu toate că nu el este autorul. Pentateuhul, în schimb, nu este o lucrare scrisă de un singur autor, ci rezultatul unificării mai multor surse literare, a unor tradiții disparate și diverse, într-un proces laborios care a durat secole la rând și care abia în secolul V î.C., adică la peste 700 de ani de la moartea lui Moise, a găsit configurația sa actuală. Prin urmare, o reconstrucție a lui Moise "istoric" este aproape imposibilă, cu atât mai mult cu cât nu avem despre el mărturii autentice și nici documente extra-biblice. Din expunerea "sinoptică" a Pentateuhului rezultă așadar următoarea biografie.

Nașterea și misiunea unui copil

Moise s-a născut în Egipt, în tribul lui Levi. Potrivit unei tradiții tardive, de origine sacerdotală, tatăl său se numea Amram iar mama Johebed (Ex 6,20 și Num 26,59). Avea o soră cu 15 ani mai mare care se numea Miriam (Ex 2,8) și un frate cu trei ani mai în vârstă, cu numele de Aron (cf Ex 7,7). Întru cât israeliții care au emigrat în Egipt în vremea lui Iosif au devenit deosebit de numeroși și riscau să se transforme într-un pericol politic, faraonul i-a constrâns la muncă forțată și a poruncit să fie aruncat în Nil orice născut de parte bărbătească. Că Moise a fost alesul lui Dumnezeu încă de la naștere, o dovedește modul în care a scăpat de la acest destin și a fost pregătit pentru misiunea sa viitoare. Fiind un copil deosebit de frumos, mama l-a ținut ascuns timp de trei luni și când nu mai era posibil să-l ascundă, la abandonat în apele Nilului într-un coș plutitor. Aici a fost găsit de fiica faraonului care mergea să se scalde și din compasiune l-a adoptat și i-a dat numele de Moise, cu motivația explicată de textul biblic pe baza limbii ebraice: "Eu l-am ‚tras' din apă" (ebraică, mașah=a scoate, a trage; Moise în ebraică se spune Moșeh). Moise a crescut la curte ca un principe și fost inițiat în științele și înțelepciunea egiptenilor (Ex 2,1-10).

Într-o zi, în timp ce observa israeliții la muncă forțată, asupriți și terminați, a ucis un supraveghetor egiptean care a maltratat un sclav evreu. În acest episod, Moise apare ca o persoană sensibilă la drepturile omului și în același timp impulsiv și violent. Dat în urmărire generală din porunca faraonului pentru aceste fapte, pentru a fi dat la moarte, Moise a fost constrâns să fugă din Egipt și a găsit refugiu în deșertul oriental dincolo de Peninsula Sinai, în Madian; aici s-a căsătorit cu Sefora, fiica lui Reguel sau Ietro, preotul lui Madian, unde a petrecut mulți ani în stepă ca simplu păstor (Ex 2,11-22). După formarea sa la curte și viața de abundență și lux lângă faraon, această experiență simplă și modestă a fost pentru el un timp de liniște și purificare interioară.

Vocația lui Moise: întâlnirea cu Dumnezeu

Moise avea 80 de ani când într-o zi, în timp ce era cu turma la păscut, i-a apărut Dumnezeu într-un rug care ardea fără să se consume. Deja pentru vechii scribi iudei, această scenă avea o semnificație foarte profundă: Dumnezeu este prezent chiar și acolo unde oamenii se simt abandonați și singuri, cum se poate întâmpla în deșert, și rugul însemna că el este prezent chiar și în suferință, în durerea cea mai mare. Dumnezeu îi revelează lui Moise numele său, Iahve și îl explică astfel: "Eu sunt prezent", "Eu sunt aici" ca să aduc ajutor și să mântuiesc. Dumnezeu a văzut mizeria poporului său și a hotărât să-l elibereze din sclavia Egiptului. Lui Moise i-a fost dată misiunea de a se întoarce în Egipt ca să ceară faraonului să-i elibereze pe israeliți și să-i conducă prin deșert până la muntele Domnului, pe Sinai. La obiecția lui Moise că nu este abil în ale vorbirii și că, prin urmare, nu este apt pentru această misiune, Dumnezeu învinge rezistența interioară a alesului său printr-un semn miraculos și apoi, îi dă ca purtător de cuvânt pe fratele său, Aron. De acum înainte, toiagul de păstor va fi semnul rolului său de călăuză și al funcției lui în autoritate (cf Ex 3-4).

Întoarcerea în Egipt

Dar în pofida numeroaselor semne minunate și a plăgilor, faraonul nu acceptă să-i lase pe israeliți să plece. Abia după a zecea plagă, când mor toți primii născuți ai egiptenilor, inclusiv al faraonului, israeliții pot părăsi țara, sub călăuzirea lui Moise (cf Ex 7-11). Dar mai întâi, ca amintire a acestui eveniment minunat, celebrează sărbătoarea paștelui, după cum Dumnezeu i-a prescris lui Moise (Ex 12). La scurt timp după aceea, faraonului îi pare rău că i-a lăsat să plece și cu armata lui începe să-i urmărească pe israeliți care între timp au ajuns la Marea Papurei. Aici, Dumnezeu desparte apele mării, asupra cărora Moise și-a întins toiagul și israeliții pot trece cu piciorul pe uscat, în timp ce asupra egiptenilor care-i urmăresc, apele se închid din nou făcând să se înece caii și călăreții. Plini de entuziasm, Moise și sora lui Miriam intonează un imn, un cântec de laudă pe ritmuri de psalm (Ex 13-15).

Experiența libertății și credința în Dumnezeu

În ciuda faptului că au fost salvați în mod miraculos și că au ajuns să fie liberi, în pustiu israeliții au început să murmure și să se plângă în continuu cu Moise, pentru că nu aveau nimic de mâncare și de băut și se temeau că vor mori. Deseori, lipsa de recunoștință și puțina credință a israeliților, îl împing pe Moise pe treptele disperării. Dar și în pustiu, Dumnezeu are grijă de poporul său și trimite prepelițe și mană (cf Ex 16) și face să țâșnească apă din stâncă, atunci când Moise lovește cu toiagul în stâncă (Ex 17,1-7). Ajunși pe Sinai, israeliții își fixează tabăra la poalele muntelui sfânt. Dar numai lui Moise îi este permis să urce pe munte și să vorbească cu Dumnezeu. A treia zi, între fulgere și tunete, Dumnezeu coboară pe Sinai, care este învăluit în fum și zguduit din temelii, și vestește israeliților adunați la picioarele muntelui cele zece porunci, înscrise pe două table de piatră, tablele legii (Ex 19 și 20). După acest eveniment, Moise urcă de mai multe ori pe Sinai, unde primește alte legi și norme cultuale. Urmând întocmai directivele primite de la Dumnezeu pe Sinai (Ex 25-31), Moise construiește un sanctuar în pustiu, cortul sfânt cu diverse obiecte de cult, îl consacră în preoție pe fratele său Aron și pe fiii lui și le poruncește să aducă jertfele prescrise. El însuși, catehizează poporul cu privire la lege (Ex 35-40).

Legea divină și idolatria umană

Când Moise coboară de pe munte cu cele două table ale legii, vede că poporul, dată fiind lunga lui absență, l-a constrâns pe Aron să toarne un vițel de aur, pe care acum îl adorau ca pe salvatorul său, prin dansuri și cântece. Într-o pornire de mânie sfântă pentru această idolatrie, Moise sfărâmă tablele legii ca semn al unui pact distrus și mijlocește la Dumnezeu pentru poporul infidel. Grație medierii lui, Dumnezeu se reconciliază cu poporul, reînnoiește pactul și rescrie tablele legii (Ex 32-34).

La fiecare întâlnire a lui Moise cu Dumnezeu, chipul legislatorului strălucea atât de mult, încât înaintea lui israeliții erau constrânși să-și pună un văl peste ochi (Ex 34,29-35; traducerea latină a Bibliei a transpus din greșeală verbul ebraic "qaran" (a străluci) cu "a avea coarne", drept care în artă, spre exemplu, în Michelangelo, Moise este reprezentat cu două fascicole de lumină care țâșnesc din fruntea lui, asemenea unor coarne). În ciuda poziției lui de cap, judecător și legislator, pe lângă rolul de mediator de excepție între Dumnezeu și oameni, ceea ce îl situa cu mult peste toți israeliții, Moise a trebuit să se confrunte în continuu cu încăpățânarea și cu lipsa de credință a poporului, până când el însuși a început să se îndoiască de Dumnezeu, pentru care a fost tragic pedepsit, cu toate că el era un om smerit, "cel mai umil dintre toți oamenii de pe pământ" (Num 12,3). Dar pentru că nu a crezut în Dumnezeu când i s-a poruncit să lovească în stâncă pentru a scoate apă pentru poporul însetat și nemulțumit, nu i-a fost permis să intre în țara făgăduită (Num 20,2-13). A continuat însă să-și conducă poporul prin deșert până la stepa lui Moab, unde au stabilit tabăra în pragul țării promise, lângă Iordan, în fața cetății Ierihon. Aici, Moise a mai repetat încă o dată legea pentru israeliți (de aceea, a cincea carte a lui Moise, despre acest moment din viața legislatorului, este numită "Deutero-nom", în traducere "a doua lege"), îndemnându-i să păstreze legământul încheiat cu Dumnezeu. După ce a numit succesor pe ministrul său credincios Iosue, Moise s-a urcat pe muntele Nebo, de pe înălțimea căruia Domnul, ca un ultim dar, i-a arătat Țara Făgăduită. Aici, Moise a murit la 120 de ani și a fost înmormântat într-o vale din apropiere, dar nimeni nu știe unde (Dt 34).

Lectura posterității

Analiza exegetică a Pentateuhului în ultimii o sută de ani a arătat că Moise nu putea să fie autorul acestor cărți, întru cât povestirile și materialele elaborate în ele, în ciuda dispunerii cronologice și a conținutului, la prima vedere coerente, sunt prea disparate, au numeroase tensiuni și contradicții interne. Cu toate acestea, nu există niciun motiv de îndoială în privința istoricității lui Moise, chiar dacă în textele egiptene cunoscute până acum, nu se face nicio mențiune despre personajul nostru, despre șederea israeliților în Egipt sau exodul lor succesiv.

Povestirea abandonării lui Moise copil lăsat pe apelele Nilului într-un coș de papură și salvarea sa miraculoasă este un motiv foarte antic prin care se dă expresie literară unui adevăr de credință: Dumnezeu îi ocrotește pe aleșii săi și face în așa fel încât planurile sale să depășească piedicile răutății umane.

"Nu s-a mai ridicat în Israel un profet asemenea lui Moise, el cu care Domnul îi vorbea față către față, pentru toate semnele și minunile pe care Domnul l-a trimis să le săvârșească în țara Egiptului, împotriva faraonului, asupra miniștrilor lui și a țării lui întregi, și...în fața ochilor întregului Israel". Cu aceste cuvinte (Dt 34,10) ultimele rânduri din Pentateuh face elogiul acestui personaj atât de important chiar și în orizontul istoriei umane.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire