pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Mergeți la Iosif!

Acest nume reprezintă o formă prescurtată din care a căzut elementul teofor și înseamnă "(Dumnezeu) să adauge". În forma completă, numele suna "Iosif-ja" (Esd 8,10), "Iahve (Ja-) să poată adăuga" voind să exprime urarea ca după fiul ce se numește astfel să poată urma și alții. Numele "El-jasaf" (Nm 1,14), "Dumnezeu (El) a adăugat", constată cu recunoștință mărirea familiei.

Iosif este al unsprezecelea fiu pe care patriarhul Iacob l-a avut la Haran, în Mesopotamia. Fiind primul fiu pe care soția predilectă Rahela a reușit să-l aibă după lungi ani de sterilitate, Iacob i-a dat numele de Iosif spunând: "Facă Domnul să-mi mai dăruiască un altul" (Gen 30,24). Mai târziu, după ce Iacob s-a stabilit în Canaan, Rahela l-a născut pe Beniamin, al doisprezecelea dintre "fiii lui Israel", dar ea a murit la naștere (cf Gen 35,16-20).

Fiul cel mai așteptat, fiul cel mai iubit

Pentru că Iacob-Israel era deja bătrân (potrivit Gen 47,9 avea 91 de ani) când i s-a născut în mod cu totul neașteptat fiul Iosif, el l-a iubit mai mult decât pe toți ceilalți fii. Frații nutreau o mare gelozie, considerând cu totul nejustificată această atitudine de favoare față de Iosif. Invidia s-a transformat în ură când Iosif, pe lângă faptul că se îmbrăca asemeni unui principe, a visat că avea să fie venerat ca atare. A văzut în somn cum în timpul secerișului snopii lui stăteau drepți în timp ce snopii fraților, în jurul snopilor lui, i se închinau. Frații au înțeles imediat sensul acestui vis și l-au întrebat indignați: "Nu cumva ai să domnești peste noi? Sau poate ai să ne stăpânești?" (37,8). Într-un alt vis, Iosif a văzut soarele, luna și unsprezece stele, adică părinții și frații lui, închinându-se în fața lui. Ura fraților, de această dată, nu mai avea limite. Și când Iosif a fost trimis de Iacob într-o zi la frații lui care erau la câmp, ei au hotărât să-l ucidă pe "acest visător". Dar Ruben, cel mai mare și responsabil, a reușit să-i oprească. În schimb, frații l-au aruncat pe Iosif într-o fântână fără apă și apoi l-au vândut pentru 20 de arginți, valoarea aproximativă a unui tânăr (cf Lev 27,5), unei caravane de comercianți israeliți care trecea pe acolo cu cămilele, îndreptându-se spre Egipt. Tatălui lor au povestit că un animal sălbatic l-a ucis pe Iosif și cu această minciună nemiloasă l-au aruncat pe Iacob, căruia i-au arătat și tunica lui Iosif murdară de sângele unui țap, în durerea și disperarea cea mai profundă.

Abandonat de frați, dar nu de Dumnezeu

În Egipt, Iosif a avut norocul de a fi vândut ca sclav unui înalt oficial de la curte, Putifar, capul gărzii de corp a faraonului și a intrat astfel în slujba unei familii de rang înalt. Iosif, smuls în mod nemilos dintre ai săi și abandonat, era însă sub ocrotirea specială a lui Dumnezeu și a știut să-și îndeplinească atât de bine orice îndatorire încât Putifar l-a numit administrator peste toate bunurile casei sale. Dar cariera lui a fost întreruptă brusc de poftele soției lui Putifar. La refuzul net al lui Iosif în fața invitațiilor de a dormi cu ea, femeia s-a mâniat atât de mult încât a înscenat o tentativă de violență din partea lui Iosif, drept care stăpânul său înfuriat l-a pus în închisoare. Dar nici în detenție Dumnezeu nu l-a părăsit, pentru că șeful închisorii, observând comportamentul lui, l-a numit supraveghetor peste toți prizonierii. Într-o zi, paharnicului și brutarului faraonului, căzuți în dizgrație și în închisoare împreună cu Iosif, el le-a descifrat câteva vise urâte, interpretându-le în legătură cu destinul lor: brutarul urma să fie spânzurat și paharnicul, repus în dregătoria sa. Cele două lucruri s-au adeverit întocmai.

Visul, mijloc de comunicare

Doi ani mai târziu, și faraonul a avut vise ciudate. A văzut ieșind din Nil șapte vaci grase, care au fost devorate de șapte vaci slabe; apoi, șapte spice pline înghițite de șapte spice goale. Pentru că nimeni nu reușea să interpreteze aceste vise, paharnicul și-a adus aminte de interpretarea, adeverită ulterior, făcută de Iosif la visul său și a poruncit să fie scos din închisoare. Iosif a explicat faraonului că Dumnezeu a voit să-i arate prin acele vise că timp de șapte ani Egiptul avea să cunoască o mare abundență economică și pentru alți șapte avea să fie lovit de o foamete atât de mare încât va consuma tot excedentul. Iosif l-a sfătuit deci pe faraon să pună în fruntea Egiptului un om înțelept și inteligent, care să înmagazineze recolta excedentă din anii de belșug, pentru a o folosi pe timp de foamete. Faraonului i-a plăcut atât de mult această propunere încât a dat lui Iosif însuși această îndatorire, care - spunea - era plin de spiritul lui Dumnezeu ca nimeni altul. L-a ridicat la funcția cea mai înaltă din stat, conferindu-i rangul de vizir, reprezentant al faraonului cu puteri depline. După ce l-a îmbrăcat pe Iosif cu semnele noii demnități, faraonul, ca semn al integrării lui în poporul egiptean, i-a dat numele de Țafnat-Paneach ("Dumnezeu vorbește, și el trăiește") iar ca soție, pe Asenat, fiica marelui preot din On (Iliopolis, în nord-estul Cairului actual), așezându-l astfel pe Iosif în rândul aristocrației egiptene. Asenat i-a dat lui Iosif doi copii, pe care i-a chemat pe unul "Manasse" (uituc) pentru că Dumnezeu l-a făcut să uite de necazurile sale și de patria sa, iar pe celălalt "Efraim" (rodnic), pentru că a fost binecuvântat de Dumnezeu cu reușită și rodnicie.

"La Iosif, mergeți la Iosif!"

După ce au trecut cei șapte ani de abundență, o foamete de șapte ani s-a abătut asupra lumii. Egiptenii dar și străinii, alergau la Iosif, care a deschis grânarele și a poruncit să se vândă din rezerva de stat. Și Iacob a trimis fiii în Egipt, păstrând cu sine pe Beniamin, cel mai tânăr, de teamă să nu i se întâmple ceva. Iosif i-a recunoscut imediat pe frații săi, care însă nu l-au recunoscut. În timp ce îi aduceau omagiu, și-a amintit de visele făcute în tinerețe, dar s-a decis să nu se arate pe față până când nu vor fi simțit și aceeași experiență dureroasă pe care a trăit-o el însuși din cauza lor: să fii dat pe mâna unei puteri străine. Iosif nu pune la cale o răzbunare, ci îi determină pe frații să parcurgă drumul în sens opus, pentru a-și asimila greșeala și a învinge rezistența. De aceea, i-a acuzat de spionaj și i-a ținut în închisoare timp de trei zile. Pentru a-și dovedi nevinovăția lor, i-au prezentat informații despre propria familie, menționându-l și pe Beniamin, fratele mai mic rămas acasă. Iosif a promis că îi va crede numai dacă vor veni din nou cu Beniamin. Simeon, însă, trebuia să rămână ostatic. Odată ce au terminat cerealele cumpărate în Egipt, Iacob nu putea să nu trimită din nou fiii să cumpere din nou, de această dată cu Beniamin. Pentru că în precedență, banii vărsați de frați le-a fost restituit - din neatenție, credeau ei - acum au luat cu ei dublul sumei necesare și au dus și daruri, prevăzând și alte dificultăți. Dar spre uimirea lor, Iosif i-a invitat la reședința sa, i-a chemat în sala de masă, poruncind slugilor să acorde o atenție deosebită față de Beniamin. Când i-a trimis în patrie cu belșug de cereale, a poruncit administratorului să ascundă în sacul lui Beniamin pocalul său de argint, apoi să-i urmărească și să-i acuze de furt. Au fost readuși la Iosif și reacționând la intenția declarată a lui Iosif de a-l reține pe Beniamin ca sclav, Iuda a avut cuvinte atât de mișcătoare despre durerea pe care tatăl ar fi simțit-o încât Iosif nu mai reușea să-și țină lacrimile și în sfârșit s-a făcut recunoscut de frații săi: "Eu sunt Iosif, fratele vostru" (Gen 45,4). Dar i-a îndemnat în același timp să nu-și facă reproșuri pentru faptul că l-au vândut în Egipt, pentru că toate s-au întâmplat din voința lui Dumnezeu, care în acest fel a voit să-i păstreze în viață. Pentru că foametea trebuia să mai dureze alți cinci ani, Iosif a făcut ca și Iacob să emigreze în Egipt, împreună cu frații și familiile lor, acordându-le pășunile din ținutul Goșen, între brațul oriental al deltei Nilului și Lacul crocodilului. În această zonă, familia a crescut în decursul timpului până când a devenit un popor.

Șederea în Egiptul prosper

După 17 ani de ședere în Egipt, Iacob își simțea sfârșitul apropiindu-se și l-a făcut pe Iosif să promită că îl va îngropa în mormântul părinților. Apoi, a adoptat fiii lui Iosif, Efraim și Manase, care au devenit în acest fel, asemeni celorlalți fii ai lui Israel, întemeietori de triburi, și le-a dat binecuvântarea sa, punându-l pe Efraim înaintea lui Manase, care era mai în vârstă. Pe patul de moarte, Iacob i-a binecuvântat din nou pe toți fiii lui, îndeosebi pe Iosif: "Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările munților veșnici, care se zăresc de pe colinele veșnice. Să coboare pe capul lui Iosif, pe fruntea celui uns între frații săi" (Gen 49,26). Iacob a murit la vârsta de 147 de ani și Iosif l-a îmbălsămat, l-a dus în Canaan și l-a înmormântat în peștera de la Macpela, lângă Mambre (Hebron), alături de Abraham și Isaac.

Iosif însuși a murit la 110 ani, după ce a văzut pe copiii copiilor lui. Și el a fost îmbălsămat după obiceiul egiptenilor și depus într-un mormânt. După cum el însuși își exprimase dorința, multă vreme după aceea, la ieșirea din Egipt, israeliții au dus cu ei mumia lui Iosif (Ex 13,19), care și-a găsit odihnă la Sihem, în teritoriul primit de urmașii lui (Ios 24,32).

Lectura posterității

Pentru că în spatele istoriei lui Iosif se ascunde în mod vizibil problematica monarhiei, ea trebuie să fi fost compusă în timpul lui Solomon, sub a cărui domnie greutatea taxelor și a muncilor forțate era resimțită în mod apăsător. S-a ivit atunci un interogativ deosebit de tulburător: este permis și necesar ca un frate să stăpânească asupra celorlalți? (cf Gen 37,8). În ansamblu, însă, întreaga carieră politică a lui Iosif este pusă nu pe seama orgoliului și a capacităților sale, ci pe faptul că "Dumnezeu era cu el" (Gen 39,2.3.21.23). Nu a ajuns în Egipt din proprie inițiativă, și în cele din urmă, nici din vina fraților, ci din voința lui Dumnezeu: "Nu voi m-ați trimis aici, ci Dumnezeu" (Gen 45,8), spune Iosif în fața fraților. Politica chibzuită și prevăzătoare a lui Iosif, care adunând excedentul de cereale garantează supraviețuirea în timp de foamete, conduce în cele din urmă la reconcilierea cu frații și legitimează poziția sa dominantă. Autorul istoriei lui Iosif, așadar, s-a lăsat călăuzit nu atât de faptele din trecut, cât mai ales de problemele timpului său. Pentru autor, în povestirea despre Iosif și frații săi, monarhia era deja prevestită ca o fază evolutivă din istoria Israelului, prevăzută și voită de Dumnezeu.

Iosif este un exemplu grăitor al faptului că Dumnezeu știe să scrie drept chiar și pe linii strâmbe și găsește întotdeauna calea potrivită de ieșire. Bunătatea lui Dumnezeu este mai mare decât răutatea oamenilor. El are puterea de a elibera din situații disperate și fără ieșire, după cum l-a scos pe Iosif din puț și din închisoare și a eliberat poporul său Israel din sclavia Egiptului.

Asemănările din viața lui Iosif cu unele aspecte din viața lui Isus sunt preluate de Noul Testament pentru a întări firul de legătură cu profețiile Vechiului Testament și a crea în prima comunitate creștină o mai mare deschidere față de credincioșii proveniți din iudaism. De exemplu, vânzarea lui Iosif pe 20 de arginți, încredințarea lui pe mâna unor străini, haina deosebită ca semn al predilecției înaintea tatălui, motivul celui considerat pierdut care devine apoi salvatorul fraților săi trădători, solidaritatea lui cu frații săi, etc...

Pietatea creștină, apoi, a transferat asupra altui Iosif, logodnicul Mariei, atribuțiile de distribuitor și administrator al celor mai prețioase bunuri din vistieria Stăpânului întregului univers: Fiul lui Dumnezeu și Mama acestuia, Maria. De aici, și patronajul spiritual al noului Iosif asupra întregii Biserici și îndemnul frecvent "Ite ad Joseph!", "Mergeți la Iosif!". Tradiția creștină, în special catolico-orientală, preluând rolul de supraveghetor al roadelor pământului avut de Iosif în Egipt, a dedicat Sfântului Iosif luna martie: luna în care se încredințează pământului sămânța noilor roade și luna în care Sf. Fecioară Maria, "pământul virgin" al noii creații, primește în trupul ei neprihănit sămânța Cuvântului Divin.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire