pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Iacob, stâlpul poporului ales

Iacob, în ebraică Ja'aqob, este forma scurtă a unui nume de persoană constituit dintr-o frază, în care a căzut elementul teofor (desemnarea lui Dumnezeu) și trebuie tradus prin "Divinitatea (aici, El) să ocrotească purtătorul acestui nume". În Vechiul Testament numele este pus în legătură, potrivit unei etimologii populare, cu aqeb, "călcâi" și explicat prin "cel care se leagă de călcâi", pentru că la naștere, Iacob a apucat călcâiul geamănului Esau (Gen 25,26), dar și cu verbul aqab, "a înșela", înțeles aici ca "înșelător" (Gen 27,36; cf Os 12,4 și Ier 9,3), pentru că a reușit să sustragă prin viclenie dreptul de întâi-născut lui Esau. Mai târziu, Iacob a primit supra-numele de Israel, "Cel care luptă cu Dumnezeu" (Gen 32,29 și 35,10).

Doi frați, două destine

Iacob și fratele Esau s-au născut la Beer-Sheba, din patriarhul Isaac, pe atunci în vâstă de 70 de ani și din Rebeca. Deși erau frați, nu semănau deloc unul cu altul, nici în aspectul exterior și cu atât mai puțin în cel interior: ciocnirile au început încă din sânul matern, unde se îmbrânceau reciproc. Rivalitatea între ei s-a arătat și la naștere, când Iacob, a apucat călcâiul lui Esau, ca și cum ar fi voit să-l împiedice să se nască primul și să obțină astfel dreptul de întâiulnăscut (Gen 25,19-26). Esau, păros ca un animal, era un om rudimentar, violent, nepriceput și cu o inteligență stângace, iubitor de aer liber și vânătoare, în timp ce Iacob, cu pielea sensibilă, era o fire blândă și reflexivă, știa să fie și prevăzător și viclean, chiar intrigant. Îi plăcea să stea în corturi și era copilul preferat al mamei Rebeca (Gen 25,27 ș.u.).

Moștenirea binecuvântării divine

Într-o zi Esau s-a întors acasă obosit și înfometat și pentru șiretul Iacob a fost o joacă de copii să-l atragă într-o cursă pe fratele său rudimentar și să-i ia locul în drepturile de întâi-născut pentru un blid de linte (Gen 25,29-34). Mai târziu, printr-o altă șiretenie, i-a sustras fratelui său și binecuvântarea de întâi-născut. Tatălui Isaac, de acum orb și slăbit în bătrânețea sa, la sugestia mamei, Iacob i s-a prezentat drept Esau, purtând o piele de capră, și în acest fel și-a atras prin înșelăciune binecuvântarea paternă. De această dată, însă, Esau s-a înfuriat atât de tare pentru înșelăciunea suferită încât, plin de ură, s-a hotărât să-l ucidă pe fratele său. Rebeca l-a sfătuit pe Iacob să se refugieze la unchiul matern Laban, în Haran, în nordul Mesopotamiei, pînă când nu se va fi îmblânzit mânia lui Esau (Gen 27). Lui Isaac, i-a spus că-l trimite pe fiul lor la Haran ca să-și caute o soție între rudele lor, ca să nu ajungă să se căsătorească cu o cananee ca Esau. Isaac l-a trimis astfel pe Iacob dându-i binecuvântarea sa.

În timpul călătoriei, Isaac s-a oprit să înnopteze și a văzut în somn o scară care de la pământ atingea cerul, pe care îngerii urcau și coborau. În vârf, apărea Dumnezeu, care l-a asigurat că-l va conduce sănătos în patrie, pentru a-i da lui și urmașilor lui, destinați să devină numeroși ca nisipul mării, pământul lui Canaan. Copleșit de frica cea sfântă, Iacob a numit acel lor "Bet-El", "Casa lui Dumnezeu", și a ridicat un stâlp în amintirea celor întâmplate (Gen 28,10-22).

Căsătoria lui Iacob

La Haran, Iacob s-a îndrăgostit de Rahela, fiica unchiului Laban, căruia îi promite în loc de zestre să muncească gratuit timp de șapte ani în slujba lui. La trecerea celor șapte ani, Laban conduce în camera nupțială a lui Iacob nu pe frumoasa Rahela ci pe sora ei Lia, mai puțin fermecătoare, și Iacob nu-și dă seama, pentru că mireasa trebuia să intre acoperită de numeroase văluri. A doua zi dimineață, Iacob își dă seama de înșelăciune și Laban poate calma mânia acestuia numai când îi promite că, la încheierea săptămânii de sărbătoare, îi va da ca soție și pe Rahela, pentru care însă nepotul a trebuit să muncească alți șapte ani în slujba unchiului. Iacob o iubea pe Rahela și nu se îngrijea de Lia. A avut grijă Dumnezeu să compenseze dezechilibrul dintre cele două surori, făcând ca Lia să fie fecundă în timp ce Rahela era sterilă și fără copii. Lia i-a dat lui Iacob patru fii: Ruben, Simeon, Levi și Iuda, dar a sperat în zadar să-și atragă prin aceasta iubirea soțului. Rahelei sterile, în schimb, plină de gelozie și disperare, nu i-a rămas decât să-l convingă pe Iacob să-i dea un fiu din sclava Bila, pentru ca - după dreptul timpului respectiv - să nască fii în locul ei. Bila a născut pentru stăpâna ei doi copii, Dan și Neftali. Și Lia a condus-o pe propria sclavă la Iacob, din care s-au născut Gad și Așer. Apoi, ea însăși a mai avut alți doi fii, Isacar și Zabulon, și o fiică, pe care a numit-o Dina. În acest moment, Dumnezeu a ascultat-o pe Rahela și a avut și ea un fiu, Iosif, astfel încât la Haran, Iacob a avut unsprezece fii și o fiică (Gen 29,1-30,24).

Iacob a hotărât atunci să se întoarcă în patrie și a cerut propria recompensă de la Laban, ale cărui turme aflat sub păstorirea lui s-au în mulțit foarte mult în toți acești ani. Dumnezeu însuși i-a cerut atunci lui Iacob să se întoarcă în patrie cu toată familia sa și cu averile sale. După ce a traversat râul Iabbok, un afluent oriental al Iordanului, la circa 40 de km nord de Marea Moartă, a luptat pînă în zori cu un personaj misterios, care a reușit să-l biruie și pe care Iacob l-a lăsat să plece numai după ce a primit binecuvântarea acestuia. Omul i-a dat numele nou de Israel, "Cel care se luptă cu Dumnezeu", cu următoarea motivație: "te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai ieșit biruitor" (Gen 32,28). Iacob-Israel a dat locului acela numele de Penuel, care înseamnă "Chipul lui Dumnezeu" și a spus: "L-am văzut pe Dumnezeu față în față, și totuși viața mea a fost cruțată" (idem, v. 33).

Revenirea în patrie, regăsirea fratelui

După întâlnirea și reconcilierea cu fratele Esau (Gen 33), Iacob și-a stabilit tabăra în Canaan, la Sihem (potrivit unei tradiții, reluată în In 4,6, aici ar fi săpat o fântână, indicată și astăzi ca "fântâna lui Iacob", lângă care Isus a stat de vorbă cu femeia samariteancă). La Sihem, fiica sa Dina a fost necinstită de fiul principelui local, iar frații ei Simeon și Levi au răzbunat gestul printr-o cruzime nemiloasă (Gen 34). Iacob s-a mutat apoi la Bet-El, unde Dumnezeu i-a asigurat încă o dată stăpânirea asupra pământului Canaan și o descendență numeroasă. Pe cale, înainte de a ajunge la Efrata, Rahela a născut al doilea fiul al ei, pe Beniamin, dar ea a murit în timpul nașterii și a fost îngropată în acel loc. Ajunși la Mambre, în apropiere de actualul Hebron, Iacob l-a pierdut și pe tătăl său Isaac, care a murit la 180 de ani și a fost îngropat de Iacob și Esau în peșterea Macpela, din apropiere, alături de Abraham și Sara (Gen 35).

Dintr-o familie, începe un popor

Între toți fiii lui, Iacob îl iubea mai mult pe Iosif, născut din Rahela, soția lui preaiubită. Din acest motiv, frații lui, când a sosit ocazia potrivită, din gelozie și invidie, l-au vândut ca sclav în Egipt, spunând apoi tatălui lor că a fost sfâșiat de un animal sălbatic. După mulți ani, în timpul unei secete, frații au mers în Egipt să cumpere cereale de la Iosif, care între timp devenise al doilea om ca importanță în Egipt. Iosif i-a recunoscut, dar s-a lăsat recunoscut la rândul lui abia după a doua călătorie a lor, în care au trebuit să-l aducă și pe Beniamin. Apoi, a cerut să fie adus în Egipt și bătrânul său tată, toți frații cu familiile lor, și aici ei s-au stabilit ca păstori în ținutul Goșen, în apropiere de delta orientală a Nilului (Gen 46). În Egipt, Iacob a trăit alți 17 ani, pînă când, după ce a binecuvântat pe fiii lui de pe patul de moarte (Gen 49), a murit la vârsta de 147 de ani. A fost îmbălsămat după obiceiul egiptean și recondus în Canaan pentru a fi îngropat, după cum își exprimase voința, în peștera Macpela, care era mormântul părinților săi.

Lectura posterității

Prezentarea timpului patriarhilor, așa cum o citim noi astăzi în cartea Genezei, nu trebuie înțeleasă în sensul istoriografiei moderne. Lucrurile nu pot fi văzute în acest fel, pentru că deja în îndepărtatul timp de nomadism al Israelului, de la jumătatea mileniului II pînă la 1200 î.C, nu există documente scrise, ci numai tradiții orale. Numai după ce diversele triburi de păstori itineranți și nomazi pre-israelitici au cucerit pământul Canaanului, unindu-se între ele pînă la a forma un singur popor, Israel, s-a început în jurul secolului X să se pună în scris și după un anumit criteriu de ordine preistoria Israelului pe baza vechilor tradiții orale, care în cursul generațiilor au suferit nu puține modificări. S-a recunoscut în spatele acestui fenomen voința și călăuza înțeleaptă a lui Dumnezeu, care l-a început a făgăduit "părinților" stăpânirea asupra acestei țări și o descendență numeroasă. Efortul naratorilor de a lungul secolelor a fost tocmai acela de a introduce o linie unitară în aceste tradiții confuze, pentru a arăta că în acțiune a fost și era, în cele din urmă, mâna unui Dumnezeu prevăzător și ordinator.

Întru cât acum Abraham, Isaac și Iacob figurează ca tată, fiu și nepot, această înrudire directă îi obligă pe toți să locuiască în aceleași locuri și, ca nomazi sau semi-nomazi, în aceleași pășuni, care au fost ereditate apoi de la unul la altul. Se poate observa, cu toate acestea, că tradițiile raportate la diversele figuri ale patriarhilor fac referință, efectiv, la scenarii și sanctuare diferite: tradițiile despre Abraham, în jurul sanctuarelor de la Fântâna Lahai-Roi (Gen 16,13), Beer-Sheba (21,31) și Mambre/Hebron (13,8; 18; 23); puținele povestiri despre Isaac, în ținutul de la Gherar și Beer-Sheba (Gen 26); tradițiile despre Iacob, în schimb, legate nu de sudul țării ci de o zonă centro-palestiniană, situată în jurul Sihemului și a Bet-Elului (Gen 28; 34-35) și parțial chiar și în Transiordania (Gen 29-33).

O altă tradiție pe care grupul lui Iacob a adoptat-o și a potrivit-o în mod amplu la propria credință, a fost aceea de la Bet-El. Piatra sacră venerată în acest loc de cananei, unde se credea că este prezentă divinitatea (acesta este sensul originar de Bet-El, cu înțelesul de "casă" sau "locuință a lui Dumnezeu"), a fost însă privată de propria realitate divină, altfel spus, a fost demitizată. A fost degradată la rang de simplu obiect, care a slujit de pernă pentru Iacob și pe care mai târziu el a pus-o ca memorial în amintirea sfințeniei locului în care Dumnezeu i-a apărut și care pentru acest motiv l-a numit "Bet-El", "Casa lui Dumnezeu". Acest loc, situat la circa 20 km nord de Ierusalim, mai târziu avea să devină al doilea loc ca importanță pentru cultul israelitic. Pe vremea judecătorilor, Bet-El era sediul arcei legământului (Jud 20,27). După divizarea regatului, în 931 î.C., Ieroboam a făcut ca la Bet-El să fie înălțat un vițel de aur și a înființat o colină cultuală (1Rg 12,26-33) pentru a crea un pol opus templului de la Ierusalim (cf Am 7,13).

La Iacob se referă unul din cele mai enigmatice texte mesianice (Num 24,17). În total, sunt aproximativ 369 de referințe la numele lui Iacob, frecvente în psalmi și literatura sapiențială; profeții văd în Iacob casa iubirii de predilecție a lui Dumnezeu (Is 2,5: Casa lui Iacob, vino, să mergem în lumina Domnului!").

În Noul Testament, numele Iacob îl poartă și tatăl lui Iosif, logodnicul Mariei (Mt 1,16); la fântâna patriarhului, în schimb, Isus intră în dialog cu femeia samariteană (In 4), unde căutarea apei, condiție existențială încă din vechime, devine simbol al unei noi căutări: apa vieții ce nu trece. Viziunea scării lui Iacob este preluată în In 1,51 unde Isus însuși se identifică cu scara lui Iacob ca semn al cerurilor deschise și al comuniunii restabilite între cer și pământ.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire