pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 98, 21.09.2005
Mărturia apostolilor la Ierusalim (cf. Fap 2,1-6,7) (III)
Petru și Ioan în fața Sinedriului (cf. Fap 4,1-35)

Mărturia sfinților Petru și Ioan în fața Sinedriului, precum și viața comunitară a primilor creștini sunt aspectele relatate de către sfântul Luca în cel de al patrulea capitol. De fapt, începând cu aceste pericope scripturistice, este descris acel conflict existențial al Bisericii creștine din Ierusalim cu iudaismul oficial care va conduce la neînțelegere și persecuție. Sfântul Luca prezintă, în două atitudini diferite, reacția la mesajul creștin: pe de o parte, reacția închisă și contradictorie a conducătorilor religioși și, pe de altă parte, disponibilitatea de primire a mesajului din partea poporului. Structura acestui pasaj scripturistic este următoarea: sfinții Petru și Ioan în fața Sinedriului (cf. Fap 4,1-22), comunitatea creștină în rugăciune (cf. Fap 4,23-31), viața comunitară a primilor creștini (cf. Fap 4,32-35).

Scena arestării sfinților Petru și Ioan și prezentarea lor în fața Sinedriului este dezvoltată în două secvențe: arestarea lor, în mod spontan, în curtea templului, și interogatoriul în fața tribunalului suprem religios iudaic, Sinedriul din Ierusalim (cf. Fap 4,1-22). În timp ce vorbeau despre evenimentele petrecute la Ierusalim cu Isus Cristos și prezentau proiectul mântuirii început de Fiul Omului, Petru și Ioan sunt arestați și întemnițați de către comandantul templului. Este demn de menționat că datorită predicării cuvântului lui Dumnezeu, comunității creștine i se alătură cinci mii de suflete: din această relatare se poate observa cât de puternic este acest cuvânt și cu câtă convingere l-au proclamat apostolii. Partea a doua a acestei pericope ne aduce în prim plan atitudinea sfinților Petru și Ioan în fața Sinedriului, atitudine care poate fi caracterizată drept una dezinvoltă și plină de putere divină. Cei doi apostoli, surprinși în templu comentând în fața poporului vindecarea miraculoasă a paraliticului din naștere, se găsesc în fața puterii iudaice iar punctul culminant al înfruntării dintre cele două "tabere" îl reprezintă discursul sfântului Petru. Întrebarea pusă de către Sinedriu este ocazia ideală pentru a prezenta vestea creștină esențială, kerygma: Isus Cristos ucis de mai marii poporului a fost înviat de către Dumnezeu Tatăl. Mărturia spuselor apostolilor se găsește tocmai în Sfintele Scripturi [1], deoarece semnificația cuvintelor Vechiului Testament își găsesc deplina realizare în persoana lui Isus Cristos. De fapt, numai în numele lui Isus Cristos se găsește mântuirea omenirii și unicul nume este cel al Fiului Omului mort și înviat. În ciuda amenințărilor, apostolii nu iau în seamă pericolul și proclamă cu mult curaj și cu libertate ceea ce au auzit și au văzut, adică moartea și învierea lui Isus Cristos.

Răspunsul dat de comunitatea creștină primei tentative de represiune este rugăciunea însoțită de prezența Duhului Sfânt (cf. Fap 4,23-31). În această situație de necesitate, prima comunitate creștină interpretează în cheie religioasă evenimentele prin care trece și descoperă în rugăciune izvorul propriei libertăți. Sfântul Luca notează un fapt emoționant și, în același timp, semnificativ: imediat după eliberarea lor, apostolii se duc să-i întâlnească și să-i îmbărbăteze pe cei adunați în mica lor comunitate creștină. În acest loc nu este prezentă masa de credincioși (cele cinci mii de persoane de curând primite în comunitate), ci micul nucleu de apropiați reunit într-un ambient intim. Discuția ce urmează se preschimbă într-o rugăciune care exprimă încrederea și speranța unei comunități care experimentează persecuția și tocmai în această situație își descoperă propria identitate. Structura acestei rugăciuni creștine comunitare este modelată pe cea scripturistică a profetului Ezechiel, profet care trăiește drama invaziei iminente a străinilor și cucerirea Ierusalimului. Formulele folosite sunt preschimbări ale rugăciunilor psalmilor sau a limbajului liturgic din ambientul iudeo-elen. Impulsul rugăciunii este dat, ca de altfel în întreaga Sfântă Scriptură, de situația concretă, de realitatea evenimentelor care sunt interpretate la lumina cuvântului lui Dumnezeu, iar numai la sfârșit se găsește invocația sau rugămintea care este urmarea logică a speranței reînnoită în fața lui Dumnezeu. O lectură sumară asupra acestei pericope ne indică anumite piste de aprofundare, însă noi ne vom limita numai la a le amintim: destinatarul rugăciunii care este Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu care dă sens faptelor, întreaga interpretare a cuvântului lui Dumnezeu prin intermediul lui Isus Cristos, o rugăciune pentru libertate și, în cele din urmă, Duhul Sfânt care garantează și fundamentează rugăciunea și libertatea cerută.

Viața comunitară a primilor creștini este, de fapt, trecerea de la ideal la realitatea concretă a Bisericii creștine (cf. Fap 4,32-35). Structura acestei pericope încheie istoria originilor și din dezvoltarea comunității din Ierusalim se pot extrage două învățăminte: pe de o parte, imaginea vieții interne în momentele sale ideale, pe de altă parte, confruntarea cu realitatea dură a opoziției iudaice. Însă în toate aceste evenimente cotidiene se întrezărește intervenția mântuitoare a lui Dumnezeu, deoarece acolo unde idealul fraternității, în numele lui Isus Cristos, se clădește, acolo are loc o metamorfoză a sufletului, o schimbare de atitudine și de comportament în favoarea celui de lângă tine.

Evenimentele expuse de către sfântul Luca în aceste pericope vorbesc de la sine despre importanța pe care Biserica o dă curajului mărturisirii, în multe cazuri chiar cu prețul persecuției, Împărăției lui Dumnezeu și mesajului mântuirii. Familia creștină este chemată încă o dată să-și asume responsabilitatea transmiterii mesajului kerygmei în societatea în care trăiește și, în același timp, să-și desăvârșească drumul către Împărăția lui Dumnezeu. Rugăciunea și suportarea încercărilor vieții sunt două elemente de bază în creșterea și maturizarea vieții creștine.

 

Familiaris consortium, 79-80:

"Sinodul episcopilor, în grija de a apăra familia în toate dimensiunile ei, nu numai în ceea ce privește religia, ci și în ceea ce privește unele circumstanțe speciale, a luat în considerare câteva situații nereglementate din punct de vedere religios și civil, situații care se răspândesc în zilele noastre chiar și printre catolici, datorită schimbărilor rapide de cultură și care vatămă profund societatea, a cărei celulă fundamentală este familia.

a. Căsătoria de experiență

O primă situație anormală este aceea care se numește «căsătoria de experiență», pe care în zilele noastre, mulți ar voi să o justifice, atribuindu-i o oarecare valoare practică. Inadmisibilitatea acestei căsătorii o subliniază chiar rațiunea umană, care arată cât de puțin convingător este «a face experiență» cu persoanele umane, a căror demnitate cere ca această exigență să ducă totdeauna numai la iubire și dăruire totală fără limite, de timp sau de altă natură.

La rândul ei, biserica nu poate admite astfel de unire, pentru motive care derivă din credință. Pe de o parte, dăruirea trupului în raporturile sexuale este simbolul real al dăruirii întregii persoane și asemenea dăruire, în economia harului, nu poate să actualizeze fără adevărata și deplina dăruire de iubire dată de Cristos. De altă parte, apoi, căsătoria dintre doi botezați este simbolul real al unirii lui Cristos cu Biserica sa, unire nu temporală sau «ca experiment», ci ca o fidelitate veșnică; între doi botezați nu poate exista decât o căsătorie indisolubilă.

O astfel de căsătorie nu poate fi trăită dacă persoana umană, chiar din copilărie, nu este educată ca să domine, cu ajutorul harului lui Cristos, instinctul care începe să se manifeste și să se instaleze alături de alte raporturi de iubire autentică și la folosirea corectă a sexualității umane, în așa fel încât să introducă persoana umană în plinătatea tainei lui Cristos, cu tot ce aparține de complexul dimensiunii persoanei umane, inclusiv ceea ce ține de propriul său trup.

Va fi nespus de folositor să se caute cauzele acestui fenomen, sub aspect psihologic și sociologic, spre a găsi o terapie adecvată" (FC 79-80).

 

Notă

[1] La acest punct este necesar să facem o precizare: în termeni biblici, când vorbim despre Sfintele Scripturi, ne gândim la Vechiul Testament, când vorbim despre Sfânta Scriptură ne gândim la întreaga compoziție scripturistică, atât Vechiul, cât și Noul Testament.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire