pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 96, 07.09.2005
Mărturia apostolilor la Ierusalim (cf. Fap 2,1-6,7) (I)
Coborârea Duhului Sfânt (cf. Fap 2,1-47)

Această pagină din Faptele Apostolilor reprezintă un program sau o platformă pentru întreaga operă lucană. Afirmația este întărită și de faptul că autorul definește doi propulsori centrali ai experienței creștine, două forțe care dau impuls dinamismului creștin: Duhul Sfânt și Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt din ziua Rusaliilor este forța renovatoare și unificantă a lui Dumnezeu care adună în jurul apostolilor, apostoli care reprezintă noul popor al lui Israel. Cuvântul lui Dumnezeu este exprimat prin discursul sfântului Petru care dă un sens creștin și mântuitor fenomenelor care însoțesc puterea Duhului Sfânt, adică explică în ce constă darul Domnului Isus Cristos cel înviat, și, în același timp, aduce la cunoștința ascultătorilor săi lucrarea transformatoare a lui Dumnezeu în conștiințele lor și îndreaptă către noua comunitate un mare număr de convertiți. Acest capitol conține următoarele pericope: coborârea Duhului Sfânt (cf. Fap 2,1-13), discursul sfântului Petru în ziua de Rusalii (cf. Fap 2,14-36), primele convertiri (cf. Fap 2,37-41), prima comunitate creștină (cf. Fap 2,42-47).

Efuziunea Duhului Sfânt în sărbătoarea Rusaliilor împlinește promisiunea lui Isus Cristos: "Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veți primi o putere..." (Fap 1,8) și, în același timp, inaugurează oficial începutul Bisericii creștine (cf. Fap 2,1-13). Cei doisprezece apostoli, al căror număr simbolic fusese reconstruit prin alegerea lui Matia, împreună cu primul mic nucleu al comunității, sunt umpluți de puterea Duhului Sfânt și anunță cu autoritate mântuirea oferită de Dumnezeu prin intermediul Fiului său Isus Cristos cel înviat. Scena zilei de Rusalii are o semnificație deosebită, deoarece cu efuziunea Duhului Sfânt se naște comunitatea promisă de către profeți și de către Isus Cristos. Teofania sau manifestarea divină a Duhului Sfânt prin intermediul vântului sau a furtunii și prin foc descrie primul efect al prezenței sale și prin vorbirea în alte limbi se preconizează și se simbolizează universalitatea viitoarei comunități sau viitoarea Biserică creștină. Datorită nedumeririi celor care-i ascultă, intervenția sfântului Petru este mai mult decât necesară.

În versetele 14-36, al celui de al doilea capitol al cărții Faptele Apostolilor, sfântul Luca reproduce primul din cele trei discursuri misionare ale sfântului Petru, cărora, în cea de a doua parte a cărții, îi corespund cele trei discursuri ale sfântului Paul. Discursul din ziua de Rusalii a sfântului Petru constituie un preludiu introductiv al întregii teologii conținute de această lucrare lucană. Amplele citații ale Sfintelor Scripturi sunt un suport al dezvoltării teologice a temelor care au centrul lor în vestea creștină: Isus Cristos este Mesia glorificat de Dumnezeu Tatăl. La o privire panoramică a discursului sfântului Petru putem descoperi o structură articulată în două mari unități: interpretarea escatologică a evenimentului Rusaliilor și vestea creștină a mântuirii sau kerygma[1]. Împlinirea promisiunilor Vechiului Testament, pe care o găsim în prima parte a discursului sfântului Petru, este o amplă citare a profetului Ioel în care se accentuează caracterul profetic al tuturor fiilor adoptivi ai lui Dumnezeu. În a doua parte, noutatea mesajului său constă în faptul că Biserica creștină ce se naște abundă de darul Duhului Sfânt, dar primit nu numai de profeți, ci și de toți aceia care vor asculta glasul lui Dumnezeu și mesajul kerygmei transmis prin apostoli. De fapt, toți aceia care vor proclama că Isus Cristos este Domn și Dumnezeu, fără nici o excepție, vor face parte din noua comunitate de credință a lui Israel.

Drept consecință a discursului sfântului Petru, găsim primele convertiri (cf. Fap 2,37-41). Plecând de la monologul sfântului Petru, se ajunge la un dialog care are drept finalitate acceptarea kerygmei. Aceasta este însoțită de două sentimente: unul interior ("... au fost pătrunși la inimă" [Fap 2,37]) și altul exterior ("Așadar, cei care au primit cuvântul lui au fost botezați" [Fap 2,41]). Părerea de rău ce i-a cuprins pe ascultători se transformă într-un itinerar de credință, deoarece, odată cu admiterea greșelii comise, începe parcursul catehumenului: convertirea, botezul, iertarea păcatelor, darul Duhului Sfânt și membru al comunității creștine.

Viața primei comunități creștine este marcată de câteva elemente de bază: mărturia apostolilor prin învățătură, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, prin minunile și semnele exterioare, prin frângerea pâinii (Euharistia, care devine centrul de unitate și de credință), prin bunurile în comun și prin rugăciunea asiduă. Aceste caracteristici ale comunității primare creștine sunt fundamente ale formării Bisericii lui Isus Cristos și modalități de unire și urmare ale lui Dumnezeu. Tocmai datorită acestui mod de viață, Biserica se bucura de liniște și trecere în fața poporului și inițiativa apostolilor, din poruncă divină, făcea ca numărul credincioșilor să crească spre slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor.

Importanța Duhului Sfânt pentru viața fiecărui creștin este crucială, deoarece el este Mângâietorul trimis de Isus Cristos, prin puterea lui Dumnezeu Tatăl spre a consolida Biserica sa. Familia creștină devine autentică dacă știe să apeleze la darurile Duhului Sfânt și dacă va ști să se adune în jurul cuvântului lui Dumnezeu, a Euharistiei și a rugăciunii.

 

Familiaris consortium, 77:

"O acțiune pastorală și mai generoasă, inteligentă și prudentă, după pilda bunului păstor, este cerută de acele familii care, adesea, independent de voința lor sau împinse de exigențe de diferite naturi, se află în fața unor situații dificile.

Pentru aceasta este necesar să se atragă atenția asupra unor categorii speciale care, în majoritatea cazurilor, au nevoie, nu numai de asistență spirituală, ci de o acțiune mai energică asupra opiniilor publice și asupra structurilor culturale, economice și juridice, spre a elimina cauzele adânci ale neajunsurilor lor.

În acest sens, se pot enumera: familiile emigranților pentru lucru, familiile celor care sunt constrânși la absențe lungi din sânul familiei, cum ar fi cele ale militarilor, navigatorilor, ale călătorilor de orice fel, ale celor închiși, exilați, fugari și altele. Tot în această categorie sunt incluse familiile celor care nu au casă, familiile incomplete, familiile celor handicapați sau drogați, ale celor alcoolici, familiile smulse din mediul lor cultural și social, ori în primejdie de a pierde acest mediu prielnic. Cazuri speciale în această categorie sunt familiile victime ale discriminării politice sau pentru alte motive, familiile celor ce nu reușesc să aibă ușor contact cu parohia, ori sunt victimele tratamentelor nedrepte pentru credință, familiile divizate ideologic, precum și familiile cu soți minori, ori familiile bătrânilor, care sunt silite să trăiască în singurătate și fără mijloace adecvate pentru susținere. Chiar familiile care trăiesc în marile orașe sunt practic exilate.

Familiile emigranților. Fiind vorba mai ales de muncitori și oameni de la țară, în toate locurile, ei trebuie să se afle în Biserică în patria lor. Aceasta este datoria înnăscută a Bisericii, fiind semnul unității în diversitate. Pe cât este posibil, aceștia trebuie să fie asistați de preoți după ritualul și limba lor. Biserica trebuie să facă apel la conștiința publică și la toate forurile sociale, economice și politice, pentru ca acestor muncitori să li se ofere locuri de muncă în regiunea și patria lor, să li se plătească un salariu just, familiile să se păstreze unite, să li se respecte identitatea culturală, să fie tratate ca și celelalte familii, iar copiilor lor să li se dea aceleași drepturi la formarea profesională și exercitarea profesiunilor, precum și la dreptul de a poseda terenul necesar pentru muncă și trai.

Familiile divizate din punct de vedere ideologic. O problemă dificilă este aceea a familiilor divizate ideologic. Acest caz cere o pastorație specială. Mai înainte de toate, preoții trebuie să păstreze cu discreție un contact permanent cu aceste familii. Cei care cred trebuie să fie întăriți în credința lor și susținuți pentru practica vieții creștine. În asemenea cazuri, chiar dacă partea catolică nu cedează la principiile și legea ei, ea trebuie să întrețină un dialog viu cu celălalt soț. Raporturile de iubire și respect trebuie sporite, cu speranță fermă de a menține unitatea familiei. Depinde mult de raporturile dintre părinți și copii. Ideologiile străine de credință pot de altfel să stimuleze pe membrii credincioși ai familiei să crească în credință și în mărturisirea iubirii.

Alte situații grele, în care familia are nevoie de ajutor din partea comunității ecleziale și a păstorilor ei, pot să mai fie: copii nestatornici, recalcitranți și contestatari; căsătoria tinerilor plecați din familie; neînțelegerea sau lipsa de iubire din partea persoanelor dragi; părăsirea soțului ori moartea unuia dintre soți, care deschide trista experiență a văduviei, precum și moartea unei persoane dragi din familie, fapt care trunchiază adânc nucleul de bază al familiei.

Biserica nu poate trece cu vederea o stare specială: bătrânețea, cu tot angrenajul de fenomene pozitive și negative pe care le comportă. În sens pozitiv, la bătrâni se poate nota posibila sporire a iubirii conjugale, mereu tot mai purificată și înnobilată de fidelitatea căsătorească lungă și neîntreruptă; apoi forme noi de a pune în slujirea altora într-o formă nouă, bunătatea și înțelepciunea acumulată de-a lungul anilor, precum și încă multe alte energii rămase disponibile. Ca semne negative ale bătrânilor se pot nota: singurătatea apăsătoare, singurătate mai mult morală decât fizică, provocată de eventuala părăsire sau slăbire a atenției din partea copiilor ori rudelor, suferințele cauzate de boli; un progresiv declin al puterilor; umilința de a te vedea că depinzi de alții, amărăciunea de a te vedea povară pentru cei care te iubesc, amărăciune care sporește mereu cu trecerea anilor.

Aceste situații, așa cum au subliniat părinții sinodali, pot mai ușor și trebuie să poată să-i facă pe cei în cauză să înțeleagă și să trăiască acele aspecte ale spiritualității matrimoniale și familiale, ducând pe cei interesați să se inspire din valoarea Crucii și Învierii lui Cristos, izvor de sfințire și adâncă lecție în viața zilnică, în marea perspectivă a realităților escatologice ale vieții veșnice.

În aceste situații nu trebuie părăsită rugăciunea, izvorul luminii și forța care alimentează speranța creștină" (FC 77).

 

Notă

[1] În înțelesul Sfintei Scripturi, termenul de "kerygma" reprezintă vestea pătimirii, morții și învierii lui Isus Cristos.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire