pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 82, 01.06.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (IX)
A treia călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 7,1-12,50) (V)
Învierea lui Lazăr (cf. In 11,1-57)

Apropiindu-se de sfârșitul activității pământești a lui Isus Cristos, evanghelistul Ioan relatează un miracol extraordinar: învierea lui Lazăr. Fiind binecunoscută prietenia dintre Isus Cristos și familia din Betania, formată din Lazăr și din surorile sale Maria și Marta, evanghelistul plasează înainte de patima și moartea sa acest episod cutremurător și, în același timp, mângâietor: Dumnezeu poate învia omul! De fapt, acest al IX-lea capitol al evangheliei are în structura sa doar două pericope scripturistice: învierea lui Lazăr (cf. In 11,1-44) și reacția sinedriului la această minune, condamnarea lui Isus Cristos la moarte (cf. In 11,45-57).

Învierea lui Lazăr înseamnă culmea activității pământești a lui Isus Cristos (cf. In 11,1-44). Dintre miracolele povestite de evanghelistul Ioan, acesta ocupă un spațiu mare și este exprimat cu multă măiestrie, deoarece el dorește să-l țină pe cititor în suspans de la începutul relatării până la sfârșit. Știind foarte bine că Isus Cristos, în orice circumstanță, se revelează ca fiind învierea și viața, se poate observa că această pericopă este un preludiu al apropiatei sale morți și învieri.

Contextul acestei pericope scripturistice este legat de faptul că Isus Cristos lasă Ierusalimul pentru a se duce în locul în care Ioan Botezătorul activase anterior (cf. In 1,19 ș.u.), iar datorită minunilor înfăptuite mulți încep să creadă în el. În acest context, apare știrea conform căreia Lazăr, bunul său prieten, este foarte bolnav, iar surorile sale trimit vorbă "Domnului" să vină în speranța unei vindecări miraculoase. Atitudinea lui Isus Cristos în fața acestui eveniment este surprinzătoare: în loc să meargă imediat în Betania, el zăbovește încă două zile pentru ca să se vadă "gloria lui Dumnezeu" (In 11,4) în faptele sale. Desigur că Isus Cristos mai vindecase pe mulți alții înaintea lui Lazăr, mai înviase pe fiica lui Iair, pe tânărul din Naim, însă, în aceste momente, el dorea să-și exprime întreaga compasiune față de prietenii săi: Lazăr, Maria și Marta.

Scena care ne relatează învierea lui Lazăr este mișcătoare: Marta, împreună cu Maria și mulțimea care le cunoaște plâng; o tristețe apăsătoare domnește în jur și chiar Isus Cristos se emoționează și lăcrimează (cf. In 11,28-36). În fața unei asemenea atmosfere, cu siguranță că nu putem să nu fim mișcați, iar sentimentul de neputință umană este înlocuit de puterea lui Dumnezeu, care prin intermediul Fiului său Isus Cristos, Domnul nostru, dă un semn clar al puterii sale dumnezeiești: dă la o parte piatra de pe mormânt și înlocuiește moartea cu viața, tristețea cu bucuria, necredința cu credința. De fapt, rugăciunea pe care Isus Cristos o adresează lui Dumnezeu Tatăl nu este altceva decât confirmarea puterii care i-a fost dată pentru a domni și a instaura Împărăția lui Dumnezeu pe pământ: ceea ce se întâmplă în acest loc este o palidă prefigurare a învierii glorioase a treia zi după patima și moartea sa.

Drept răspuns la această minune, Sinedriul îl condamnă pe Isus Cristos la moarte (cf. In 11,45-57)! Acest paradox al concepției umane este de o cruzime diabolică: nu numai că vor să-l elimine pe adversarul lor, dar și sursa care ar putea să-i demaște, pe Lazăr (cf. In 12,10). Reacția Sinedriului este în contradicție cu ceea ce făcuse Isus Cristos pentru popor și pentru cei care aveau nevoie de alinare și credință: motivând acțiunea lor politic, mai marii religioși preferă să sacrifice un om în schimbul întregului neam. De fapt, în cuvintele marelui preot Caiafa, se împlinea profeția și se desăvârșea misiunea Fiului lui Dumnezeu: mântuirea omului. Paștele iudaic devine cu această ocazie paștele creștin, se transformă din ieșirea din sclavia Egiptului în ieșirea de sub puterea diavolului și a morții.

Învățătura pe care familia creștină trebuie să o tragă din aceste pericope scripturistice este una primordială pentru întreaga sa existență: moartea poate vi învinsă și Isus Cristos s-a întrupat tocmai pentru a ne demonstra că viața veșnică nu este o utopie, o falsă credință, ci o realitate autentică.

Pierderea unei persoane dragi din cadrul familiei ne provoacă, într-o primă fază, neliniște, angoasă și derută, însă, în momentul în care viața noastră este ancorată în credința învierii, toate aceste momente se transformă în încredere și speranță. Desigur că nu este ușor să depășești un asemenea moment, mai ales când acea persoană, acel membru al familiei este în puterea vârstei, când are viitorul în față și când nimic nu prevestește un astfel de deznodământ. Cu toate acestea, suntem în mâna lui Dumnezeu și nimic ne se poate întâmpla fără știrea lui și, chiar și atunci când totul pare pierdut, harul și puterea lui Dumnezeu intervin în favoarea noastră.

 

Familiaris consortium, 64:

"Însuflețită și susținută de porunca nouă a iubirii, familia creștină traduce în viață ospitalitatea, respectul și servirea fiecărui om, consolidând mereu demnitatea persoanei lui și văzând în el un fiu al lui Dumnezeu.

Acest lucru trebuie să se întâmple mai ales în sânul și în folosul perechilor de soți și al familiei, străduindu-se să promoveze zilnic o autentică comunitate de persoane, bazată și alimentată de comuniunea interioară a iubirii. Ulterior, sfera se lărgește mai mult în câmpul vast al comunității ecleziale, în care familia creștină este înglobată, pentru că grație carității familiei, Biserica poate și trebuie să-și asume o dimensiune mai domestică, adică mai familială, adoptând un stil de raporturi mai umane și mai frățești.

Caritatea trebuie să meargă mai departe de propriii frați în credință, pentru că «orice om este fratele meu». În fiecare om - mai ales dacă este sărac, slab, suferind și nedreptățit - dragostea știe să descopere chipul lui Cristos și un frate pe care să-l iubească și să-l servească.

Pentru ca slujirea omului să fie trăită în familie după spiritul evangheliei, va trebui să se pună în aplicare cu grijă ceea ce Conciliul Vatican al II-lea cere: «ca acest exercițiu al carității să fie în afara oricărei suspiciuni și să se manifeste astfel încât, să vadă în aproapele chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat, și pe Cristos Domnul, căruia îi dăruim ceea ce dăm celui lipsit».

Familia creștină, în timp ce prin caritate edifică Biserica, se pune în serviciul omului și al lumii, actualizând cu adevărat acea «promovare umană», al cărei conținut este sintetizat de mesajul sinodal către familii: «O altă obligație a familiei este aceea de a forma oameni pentru iubire și de a practica iubirea în toate raporturile pe care le au cu alții, astfel încât, familia să nu se închidă în ea însăși, ci să rămână deschisă comunității, fiind animată de sensul dreptății și de grija față de alții, precum și de datoria propriei responsabilități față de întreaga societate»" (FC 64).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire