pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 81, 25.05.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (VIII)
A treia călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 7,1-12,50) (IV)
Isus Cristos, păstorul cel bun (cf. In 10,1-42)

Pentru evanghelistul Ioan, Isus Cristos este văzut ca Dumnezeu care coboară în mijlocul oamenilor pentru a-i conduce către Împărăția cerurilor, iar imaginea ideală este aceea a păstorului, indicând modul prin care Dumnezeu se apleacă plin de iubire asupra creaturilor sale. În capitolul al X-lea ne este prezentat Isus Cristos, păstorul cel bun, plin de milostivire și de iubire față de oile sale. Structurat în trei pericope - parabola păstorului (cf. In 10,1-6), Isus Cristos, păstorul cel bun (cf. In 10,7-21) și Isus Cristos la sărbătoarea Înnoiri templului (cf. In 10,22-42) -, capitolul dezvăluie în toată splendoarea iubirea lui Dumnezeu.

Parabola păstorului, cu care se deschide capitolul, este o învățătură prin care Isus Cristos explică ascultătorilor săi care este diferența dintre adevăratul păstor și hoțul sau ucigașul oilor (cf. In 10,1-6). Contrastul dintre aceștia constă în faptul că în timp ce păstorul, de dimineață, întră în staul pe poartă și conduce oile la pășune, în timp ce hoțul, în timpul nopții, sărind gardul, caută să fure și să ucidă. Cadrul general al acestei parabole poate fi sintetizat în următoarele secvențe: turma, în timpul nopții, este încuiată în staul și păzită de un paznic, în timp ce păstorul este acasă cu familia sa. Dimineața el se întoarce la staul pentru a scoate oile la pășune, iar paznicul îi deschide poarta. Imediat ce oile aud glasul păstorului se simt în siguranță și-l urmează necondiționat. În contrast cu păstorul îl găsim pe străin, pe hoț și pe tâlhar, de ale căror voci oile se sperie și fug. Întreaga povestire este, de fapt, o alegorie, o prezentare în pilde pe care Isus Cristos o adresează iudeilor necredincioși, care nu înțeleg modul figurat în care vorbește, ei nefiind din rândul oilor sale.

În cea de a doua pericopă a acestui capitol, evanghelistul Ioan îl prezintă pe Isus Cristos interpretând parabola bunului păstor (cf. In 10,7-21). Interpretarea pe care Isus Cristos o dă acestei parabole este cu totul inedită: într-o primă instanță el se proclamă poarta oilor și, numai după aceea, păstorul cel bun. Isus Cristos se proclamă a fi poarta oilor, iar toți aceia care și-au însușit numele lui Mesia sunt, de fapt, hoți și tâlhari care încearcă să-i inducă pe oameni în eroare. Acestora Isus Cristos le neagă dreptul și pretențiile exprimate și-i acuză de faptul că încearcă să-l deposedeze pe proprietarul legitim de bunurile sale. De asemenea, Isus Cristos este conștient de pericolul care-i pândește pe cei care vor crede în el și, de aceea, îi acuză de ipocrizie pe farisei și pe aceia care caută cu orice preț să-i îndepărteze pe ucenicii săi. Isus Cristos, întrucât este păstorul cel bun, doar el singur este trimisul lui Dumnezeu, el singur poate să aducă celor aleși din veșnicie mântuirea. Cu toate că le explică rolul pe care-l are în omenire, discursul lui Isus Cristos îi găsește pe ascultătorii săi divizați: unii nu-l acceptă și-l învinuiesc de posedare diabolică; alții rămân cuceriți de el și caută să-l întrezărească pe Dumnezeu în persoana sa.

Întrucât insistența și orbirea iudeilor ating paroxismul, Isus Cristos se revelează pentru ultima oară cu ocazia sărbătorii Înnoirii templului (cf. In 10,22-42). Sărbătoarea Înnoirii templului sau curățirii templului (în limba ebraică Hanukkâ) se celebrează pe o perioadă de opt zile și, în acest timp, Isus Cristos, împreună cu ucenicii săi, întră în templu, iar în porticul lui Solomon iudeii îi cer să-i scoată din nesiguranță și să le spună deschis dacă el este Cristos, Mesia, Alesul lui Dumnezeu. Răspunsul este pe măsura întrebării și a insistenței: da, el este Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului! Și acest lucru se poate vedea din lucrările minunate pe care le înfăptuiește și care sunt, de fapt, lucrările lui Dumnezeu Tatăl. În ciuda acestei evidente mărturii, mulți contemporani de-ai săi nu sunt disponibili a asculta cuvântul lui Dumnezeu și, chiar mai mult, caută să-l prindă pentru a-l ucide.

Atitudinea plină de gingășie, dar și fermitate care reiese din cuvintele lui Isus Cristos ne duc cu gândul la faptul că adevăratul păstor al sufletelor noastre nu poate fi decât Dumnezeu. Chiar dacă de prea multe ori ne-am lăsat conduși de pornirile noastre rebele, prin intermediul acestor pericope ale evanghelistului Ioan avem posibilitatea de a reanaliza viața noastră spirituală și de a vedea care este păstorul sufletului nostru: Isus Cristos sau altcineva? Familia creștină are nevoie de Dumnezeu și numai prin intermediul rugăciunii și prin invocarea Duhului iubirii, care este Duhul Sfânt, poate să rămână stabilă și frumoasă în fața atâtor tentații și greutăți.

 

Familiaris consortium, 63:

Biserica, poporul profetic, sacerdotal și regesc, are misiunea de a duce pe toți oamenii la primirea Cuvântului lui Dumnezeu în spirit de credință, a-l celebra și profesa în sacramente și rugăciune și de a-l arăta oamenilor, în mod concret în viață, după darul și porunca nouă a iubirii.

Viața creștină își are legea ei, nu într-un cod scris, ci în acțiunea personală a Duhului Sfânt, care animă și conduce pe creștin, adică în «legea Duhului care dă viață în Cristos Isus», «fiindcă iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile voastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat».

Lucrul acesta este valabil și pentru soții creștini și pentru familia creștină: călăuza și norma lor de viață este Duhul Sfânt, revărsat în inimile lor la celebrarea Sacramentului Căsătoriei. Urmând Botezului în apă și în Duhul Sfânt, căsătoria repropune legea evanghelică a iubirii și cu darul Duhului Sfânt o înscrie adânc în inimile soților creștini; iubirea lor, purificată și mântuită, este rodul Duhului Sfânt, care lucrează în inimile credincioșilor și este pusă, în același timp, ca poruncă fundamentală a vieții morale recerută de libertatea lor responsabilă.

Familia creștină, însuflețită și condusă de legea nouă a Duhului Sfânt și în intimă comuniune cu biserica, poporul împărătesc, este chemată să trăiască în fapte datoria de «slujire» în iubirea lui Dumnezeu și a fraților. Așa cum Cristos exercită puterea lui împărătească punându-se în serviciul oamenilor, tot așa creștinul află sensul autentic al participării lui la împărăția stăpânului său, împărtășind spiritul de servire a omului: această putere, Cristos a dăruit-o ucenicilor săi, pentru ca și ei să fie întăriți în libertatea împărătească și abnegație de sine însuși, ca viața sfântă să învingă în ei înșiși «împărăția păcatului», servind lui Cristos în alții, și cu umilință și răbdare să conducă pe frații săi la împărăția lor, servire care înseamnă a domni. Într-adevăr, Domnul dorește să răspândească împărăția sa prin intermediul credincioșilor laici, să răspândească împărăția adevărului și a vieții, împărăția sfințeniei și a harului, împărăția dreptății, a iubirii și a păcii. În această împărăție însăși făpturile vor fi eliberate de sclavie și corupție, pentru a participa la glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21)" (FC 63).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire