pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 80, 18.05.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (VII)
A treia călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 7,1-12,50) (III)
Isus Cristos și orbul din naștere (cf. In 9,1-41)

Capitolul al IX-lea al Evangheliei sfântului Ioan ne prezintă un episod emblematic pentru întreaga activitate publică a lui Isus Cristos și pentru modul în care oamenii au înțeles să primească cuvântul lui Dumnezeu: vindecarea orbului din naștere. Întreaga povestire a acestui episod, structurat în trei mari pericope: vindecarea orbului din naștere (cf. In 9,1-12), interogatoriul realizat de farisei (cf. In 9,13-34), orbirea spirituală (cf. In 9,35-41), este axată pe faptul că, în ciuda evidenței miracolului înfăptuit de către Isus Cristos, necredința le împietrește inima și le întunecă mințile contemporanilor săi.

Prima pericopă scripturistică relatează modul prin care Isus Cristos vindecă un om orb din naștere (cf. In 9,1-12). În conformitate cu Talmudul babilonian [1], nu putea exista moarte fără păcate și nici pedeapsă fără vină; de aceea, discipolii îl întreabă cine este vinovat de orbirea acelui om. Răspunzând acestei întrebări, Isus Cristos exclude din start că ar putea exista vreo legătură între păcat și infirmitatea acestui om. Vindecarea orbului din naștere este, de fapt, o revelație a lui Isus Cristos întrucât, fiind lumina lumii, el aduce lumina lui Dumnezeu, adevărata lumină a revelației divine în mijlocul oamenilor: semnificația profundă a ceea ce el revelează se manifestă în momentul în care orbul își recapătă nu atât vederea fizică, cât pe cea spirituală.

Drept urmare a vindecării miraculoase, acest om este condus în fața fariseilor care, în comunitatea iudaică, aveau autoritatea competentă pentru toate problemele cu caracter religios (cf. In 9,13-34). Motivul pentru care această vindecare miraculoasă este prezentată fariseilor nu este altul decât că ea s-a înfăptuit în zi de sâmbătă și relatarea celui vindecat în pune îi încurcătură pe farisei: cum poate un om să facă o minune în zi de sâmbătă? Dacă acest om vine de la Dumnezeu, de ce nu îi respectă ziua? Fiind în încurcătură, fariseii îl întreabă pe omul vindecat ce părere are despre binefăcătorul său, iar el le răspunde, fără ezitare, că este un profet. Cu toate acestea, mulțimea, împreună cu fariseii, nu dorește în nici un fel să recunoască această calitate profetică a lui Isus Cristos și, de aceea, caută orice artificiu pentru a da o altă explicație plauzibilă acestui eveniment. Cu toate că asupra sa se exercită nenumărate presiuni, omul vindecat mărturisește cu mult curaj originea divină a vindecării sale și a celui care l-a vindecat. De altfel, incapabili de a-l face să tacă pe omul vindecat, fariseii se limitează la a-l da afară din sinagogă sub pretextul că el s-a născut în păcat și nu putea să le "dea lecții" despre Dumnezeu.

În contrast cu fariseii, omul vindecat extrage din minunea al cărui protagonist a fost concluzia corectă și anume că acel Isus Cristos, care până mai înainte a fost pentru el un necunoscut, este, de fapt, un profet și întreaga sa conversație se transformă pentru el într-o mărturisire de credință, iar pentru farisei într-o condamnare (cf. In 9,35-41). Desigur că pentru a ajunge la convingerea că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, a fost nevoie de încă o intervenție prin care omul vindecat de orbire să poată să-și mărturisească deschis și cu curaj convingerile sale. La răspunsul omului vindecat, Isus Cristos scoate în evidență simbolismul miracolului înfăptuit: venirea Fiului Omului în lume nu este altceva decât pregătirea omenirii pentru judecata finală. În tot ceea ce el face și spune se împlinesc poruncile iubirii divine. Orbirea spirituală a fariseilor, faptul că nu vor să accepte că Dumnezeu lucrează în lume nu după reguli inventate de oameni, ci după puterea iubirii sale, îi condamnă și îi îndepărtează de Împărăția sa.

Dificultatea pe care au întâlnit-o fariseii în descoperirea lui Dumnezeu și a Fiului său în diferitele lucrări înfăptuite de el o putem întâlni și noi în viața creștină de zi cu zi. Spun acest lucru, deoarece în prea multe situații concrete ale vieții, în fața atâtor exemple de trăire creștină, nu avem curajul să întrezărim planul mântuitor al lui Dumnezeu. De prea multe ori suntem orbi sufletește și nu putem accepta faptul că cel de lângă noi, chiar dacă în fața oamenilor pare pedepsit și păcătos, în fața lui Dumnezeu poate fi mântuit și virtuos. Desigur că noi trebuie să avem curajul să-l mărturisim pe Dumnezeu, pe Isus Cristos, în toate circumstanțele și, de aceea, trebuie să lăsăm judecata oamenilor în seama lui Dumnezeu. Numai în acest fel devenim martori credincioși ai Împărăției lui Dumnezeu.

În primul rând, familia creștină trebuie să-și acorde loc în a recunoaște modalitățile de reînnoire spirituală și de iertare reciprocă: în momentul în care în cadrul familiei sunt persoane care suferă atât trupește, cât, mai ales, sufletește, ele nu trebuie să fie învinovățite, ci ajutate, înțelese, iubite. Doar în acest mod ne putem numi cu adevărat discipoli și martori credibili ai lui Dumnezeu.

 

Familiaris consortium, 62:

"Nu trebuie uitat faptul că rugăciunea este parte constitutivă esențială a vieții creștine, luată în integritatea și centralismul ei și aparține înseși «umanității» noastre, căci este prima expresie a adevărului lăuntric al omului, «prima condiție a libertății autentice a spiritului».

Pentru aceasta, rugăciunea nu reprezintă o evadare de la datoriile zilnice, ci constituie stimulentul cel mai puternic pentru ca familia creștină să-și asume și să rezolve pe deplin toate responsabilitățile primei celule, bază societății umane. În acest sens, participarea efectivă la viața și misiunea bisericii în lume este proporțională cu fidelitatea și intensitatea rugăciunii prin care familia creștină se unește cu viața, care este Cristos.

Din unirea vitală cu Cristos, alimentată de liturgie, din oferta de sine însuși și din rugăciune, derivă fecunditatea familiei creștine în serviciul specific de promovarea umană, care nu poate să ducă decât la transformarea lumii" (FC 62).

 

[1] O scriere veche, un comentariu al legii lui Moise făcut de către rabini.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire