pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 79, 11.05.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (VI)
A treia călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 7,1-12,50) (II)
Isus Cristos, lumina lumii (cf. In 8,1-59)

În continuarea șederii sale la Ierusalim Isus Cristos își desfășoară activitatea de învățător al adevărului și, prin întreaga sa atitudine, îi învață pe ascultătorii săi care este menirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ: aceea de a salva omul căzut în păcat și de a-i revela care este adevărata sa libertate. Capitolul este structurat după cum urmează: Isus Cristos și femeia adulteră (cf. In 8,1-11), Isus Cristos, lumina lumii (cf. In 8,12-20), Isus Cristos în controversă cu iudeii (cf. In 8,21-30), discurs asupra adevărului și libertății (cf. In 8,31-38), fiii lui Abraham sau ai diavolului? (cf. In 8,39-47), Isus Cristos și Abraham (cf. In 8,48-59).

După povestirile aceluiași episod, evangheliștii sinoptici ne relatează că în săptămâna pătimirii sale Isus Cristos își petrecea nopțile pe Muntele Măslinilor și zilele în templu pentru a-i învăța pe ascultătorii săi: într-una dintre aceste zile, înainte de Paște, are loc episodul cu femeia prinsă în adulter (cf. In 8,1-11). În cazul acestei femei, era mai mult ca evident că fariseii și cărturarii vor îndeplini legea, condamnând-o la moarte, deoarece încălcase legea și era pasibilă de pedeapsa capitală prin lapidare. Cu toate acestea, trecând pe lângă locul unde învăța Isus Cristos, nu puteau să piardă ocazia de a-l pune la încercare, știindu-i-se atitudinea plină de compasiune față de cei păcătoși. Dacă Isus Cristos nu o condamna, putea fi acuzat în fața Sinedriului de încălcarea legii mozaice; dacă o condamna la moarte, putea fi acuzat de crimă și de incoerență față de învățătura proclamată până în acel moment. Refuzând să o condamne, Isus Cristos oferă un exemplu extraordinar și nemaiîntâlnit până atunci în ceea ce privește modul prin care trebuie să tratăm păcatele oamenilor: în același fel în care și noi am vrea să fim tratați și, mai mult, în conformitate cu conștiința noastră. Prin atitudinea sa, prin mustrarea sa, Isus Cristos îi indică femeii drumul de urmat și, în același timp, îi arată un semn al milostivirii și încrederii lui Dumnezeu în capacitatea ei de a nu mai păcătui.

Imediat după această întâmplare, Isus Cristos se revelează drept lumina lumii și apără, în fața fariseilor, adevărul despre mărturia pe care a venit să o aducă în lume în legătură cu sine și cu Dumnezeu Tatăl (cf. In 8,12-20). Această expresie și această mărturie despre sine pe care Isus Cristos o folosește, "Eu sunt lumina lumii" (In 8,12), nu dorește să indice neapărat universalitatea mesajului său, a doctrinei sale, ci, mai degrabă, viața, activitatea sa, deoarece, prin tot ceea ce spune și face, Isus Cristos devine lumină pentru oameni, acea lumină de care sunt privați prin păcatele lor. Desigur că aceste cuvinte produc o reacție din partea opozanților săi, deoarece nu cred în spusele sale, însă este suficientă mărturia lui Dumnezeu Tatăl făcută la adresa Fiului, mărturie absolută și adevărată.

Controversa cu iudeii se adâncește și Isus Cristos este pus în situația de a anunța iminenta sa plecare din lume și avertizează pe ascultătorii săi despre teribilele urmări ale necredinței (cf. In 8,21-30). Această pericopă scripturistică este foarte asemănătoare cu cea din capitolul 7,31-36 și în acest caz, ca și în cel precedent, Isus Cristos repetă vestea plecării sale din lume, sau, mai bine spus, reîntoarcerea sa la Tatăl. Isus Cristos nu răspunde răutății fariseilor, ci scoate în evidență faptul că există o ruptură radicală, o opoziție profundă între el și cei care nu cred cuvintelor sale. De fapt, Isus Cristos și iudeii cărora le vorbea aparțin la două lumi diferite: Isus Cristos aparține lui Dumnezeu Tatăl și lumii angelice, pe când ei aparțin lumii pământești potrivnice lui Dumnezeu.

Chiar dacă disputa a fost destul de aprinsă și directă, a avut efect asupra unora dintre ei și, datorită acestei credințe, Isus Cristos le vorbește despre adevăr și libertate (cf. In 8,31-38). Isus Cristos le explică faptul că doar cine crede în el poate deveni liber, poate deveni fiu al lui Dumnezeu. Adevărații săi discipoli și, direct, adevărații discipoli ai lui Dumnezeu sunt aceia care aderă la adevărul și la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Cei care vor să acceadă la viața divină a lui Dumnezeu trebuie să devină noi creaturi, care posedă adevărul și libertatea. De fapt, Isus Cristos le spune că cel care crede, credinciosul în Dumnezeu, care își revede viața sa de credință, care acceptă revelarea lui Dumnezeu în persoana sa, câștigă adevărata libertate.

Datorită împietririi lor și a faptului că ei au înțeles că dacă nu-l acceptă pe Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu se găsesc în afara mântuirii, încep o dispută legată de primul patriarh, Abraham (cf. In 8,39-47). Iudeii înțeleg foarte bine că Isus Cristos neagă faptul că ei se declară fiii lui Dumnezeu în sensul deplin al cuvântului, adică în sensul spiritual, de aceea, ei răspund sec că Abraham este tatăl lor și prin această afirmație nu doresc să indice doar paternitatea materială, ci pe aceea spirituală. Isus Cristos respinge această pretenție și le revelează adevăratul conținut al paternității sale. Atitudinea lui Isus Cristos este bazată pe Sfintele Scripturi care dau mărturie despre el (cf. Gen 15,6) și, nedorind să-l accepte, resping, de fapt, revelația lui Dumnezeu profetizată încă de la începutul creației și făcută cunoscută patriarhului Abraham. De asemenea, avertizarea extrem de dură făcută de Isus Cristos cu privire la tatăl minciunii, la diavol, se potrivește acelui timp, deoarece toți cei care-l neagă pe Fiul Omului sunt de partea minciunii și a tatălui minciunii care este diavolul.

Disputa atinge apogeul în momentul în care Isus Cristos le spune că este mai mare decât Abraham (cf. In 8,48-59). Această afirmație îi surprinde pe ascultătorii săi și, de aceea, aceștia reacționează în mod ostil la adresa lui Isus Cristos încercând să-l lapideze. Este normal ca iudeii să fie indignați de cuvintele lui Isus Cristos referitoare la autoritatea cu care Dumnezeu Tatăl l-a înzestrat. Răspunsul lor nu dorește să fie unul adresat acestei ultime afirmații, cât, mai ales, celei dintâi, adică asupra faptului că el se declară Fiu al lui Dumnezeu și că Dumnezeu Tatăl cere de la ei să-l onoreze. Însușindu-și cuvintele lui Iahve, Dumnezeu, "Eu sunt cel ce sunt", Isus Cristos este acuzat de blasfemie împotriva lui Dumnezeu și pentru a scăpa cu viață se ascunde și părăsește templul: cu toate acestea nu a putut fi ucis pentru că timpul său nu venise!

Toate pericopele scripturistice ale acestui capitol ne conduc cu gândul la o situație concretă a vieții societății în care trăim și, în mod cu totul deosebit, la familia noastră creștină: adevărul și libertatea. Acești doi termeni au o greutate deosebită în zilele noastre, deoarece, fără adevăr și fără libertate, nu putem deveni autentici mărturisitori ai lui Dumnezeu și, în același timp, nu putem fi disponibili la a realiza în noi și în familiile noastre planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Desigur că nu întotdeauna aceste două valori sunt înțelese cum se cuvine și, din această cauză, membrii familiilor noastre au de suferit și îl înlocuiesc pe Isus Cristos cu tatăl minciunii și drept urmare, la fel ca și contemporanii lui Isus Cristos, caută, prin orice mijloace, ca aceia care spun adevărul să fie distruși. Adevărul și libertatea trebuie să fie două lucruri sfinte pentru fiecare dintre noi și trebuie să le favorizăm din toate punctele de vedere, iar un mijloc eficace este cel al rugăciunii și al comuniunii familiale. În mod deosebit, rugăciunea sfântului Rozariu, pietate a lunii mai, trebuie să-și găsească loc în preocupările zilnice ale familiei creștine.

 

Familiaris consortium, 61:

"Așa cum ne învață Conciliul Vatican al II-lea, între rugăciunea Bisericii și aceea a fiecărui credincios este un raport profund și vital. Scopul important al rugăciunii bisericii domestice, familia, este acela de a construi pentru copii o introducere naturală la rugăciunea proprie întregii Biserici, în sensul de a-i pregăti la rugăciunea liturgică a Bisericii și de a o extinde pe întreg spațiul vieții personale, familiale și sociale. De aici urmează necesitatea participării progresive a tuturor membrilor familiei creștine la sfânta Euharistie, mai ales duminica și în zilele de sărbătoare, precum și la celelalte sacramente, cu deosebire, la acelea de inițiere creștină a copiilor. Directivele conciliare au deschis o nouă posibilitate pentru familia creștină, care a fost inclusă printre grupurile cărora li se recomandă să celebreze în comun oficiul divin. În felul acesta, familia creștină se va îngriji ca să celebreze și în casă și în formă adecvată membrilor ei, timpurile și sărbătorile anului liturgic.

Pentru a pregăti și a prelungi acasă cultul celebrat în Biserică, familia creștină recurge la rugăciunea particulară, care prezintă o mare varietate de forme. Această varietate dovedește extraordinara bogăție cu care Duhul Sfânt însuflețește rugăciunea creștină și vine în ajutorul diferitelor exigențe și situații ale vieții celui care se roagă lui Dumnezeu. Pe lângă rugăciunile de dimineață și de seară - după recomandarea părinților sinodali - trebuie luate expres în considerație: citirea și meditarea cuvântului lui Dumnezeu, pregătirea pentru sfintele sacramente, devoțiunea și consacrarea la Inima lui Isus, diferitele forme de cult în cinstea Sfintei Fecioare Maria, binecuvântarea mesei și observarea evlaviei populare.

În respectarea libertății fiilor lui Dumnezeu, biserica a propus credincioșilor unele practici de pietate, cu deosebită grijă și insistență. Între aceste practici de pietate trebuie menționat sfântul Rozariu: «Voim acum, în continuarea îndemnurilor predecesorilor noștri, să recomandăm viu recitarea sfântului Rozariu în familie... Fără îndoială că rozariul Sfintei Fecioare Maria este una dintre cele mai minunate și eficace rugăciuni comune, pe care familia creștină este invitată să o recite. Ne place, într-adevăr, să ne gândim și să dorim cu ardoare ca atunci când familia este adunată pentru rugăciune, sfântul rozariu să fie expresia frecventă și plăcută a rugăciunii lor». Astfel rugăciunea autentic mariană, care explică legătura sinceră și urmarea generoasă, spirituală a Fecioarei Preasfinte, constituie un instrument privilegiat pentru alimentarea comuniunii de iubire a familiei și pentru dezvoltarea spiritualității conjugale și familiale. Ea, maica lui Cristos și a bisericii, este într-adevăr, în mod special și mama familiilor creștine, a bisericii domestice" (FC 61).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire