pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 76, 20.04.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (III)
A doua călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. In 5,1-47)

Cea de a doua călătorie a lui Isus Cristos la Ierusalim este centrată asupra identității sale ca Fiu al lui Dumnezeu. Într-o atitudine de respect față de adevărul primit de la Dumnezeu Tatăl și îndemnat de iubirea pe care o are față de creatura sa, Isus Cristos dorește să le explice ascultătorilor săi, în mod deosebit conducătorilor religioși ai timpului și celor care nu doreau să creadă în cuvântul său, că numai scrutând cu grijă Sfintele Scripturi se poate descoperi adevărul despre Dumnezeu și despre Fiul său. Capitolul este structurat după cum urmează: vindecarea paraliticului de la piscina Betesda (cf. In 5,1-18), autoritatea divină a Fiului (cf. In 5,19-30), mărturii în favoarea lui Isus Cristos (cf. In 5,31-47).

Prima pericopă scripturistică ne vorbește despre drama unui om bolnav și neajutorat care, de treizeci și opt de ani, aștepta să fie vindecat de boala sa (cf. In 5,1-18). Această vindecare miraculoasă este una dintre cele mai cunoscute din întregul Nou Testament și prin care evanghelistul Ioan a încercat să transmită cititorilor săi modul în care a înțeles Isus Cristos să facă cunoscut mesajul și misiunea sa. Prin atitudinea sa de milostivire, Isus Cristos ne descoperă iubirea fără margini a lui Dumnezeu care se îndreaptă către cel bolnav și rănit de păcat. În conformitate cu anticipările profeților, Isus Cristos, noul și unicul profet autentic, dorește să facă prezentă în lume noua creație a lui Dumnezeu, creație ferită de durere, lacrimi, suferință, moarte, păcat. De fapt, vindecarea acestui paralitic nu este numai una fizică, exterioară, ci una spirituală, interioară: în momentul în care Dumnezeu intră în viața cuiva îl vindecă în întregime, la trup și la suflet.

Această vindecare, în loc să fie întâmpinată cu entuziasm și cu o privire atentă asupra modului în care Dumnezeu dorește să intre în viața poporului său ales, ea este primită cu opoziție și necredință. Datorită acestui fapt, Isus Cristos își manifestă autoritatea divină de Fiu al lui Dumnezeu (cf. In 5,19-47). Discuția pe care Isus Cristos o are cu un grup de contestatari este una destul de aprigă: nu se cunoaște exact cine sunt acești iudei, însă până în acel moment era vorba despre conducătorii religioși ai poporului și din modul în care Isus Cristos abordează problema este foarte probabil ca aceștia să facă parte din categoria iudeilor erudiți, de vază. Este interesant de observat că această discuție pleacă de la faptul că un om a fost vindecat și că vindecarea a avut loc în zi de sâmbătă (cf. In 5,9). Atenția opozanților nu era îndreptată spre binele făcut și spre faptul că un om a fost vindecat în mod miraculos, ci asupra legalității și rigorismului religios: este sacrificată iubirea lui Dumnezeu, pentru îngustimea legală a omului! Cu toate acestea, Isus Cristos le vorbește despre o autoritate pe care a primit-o de la Dumnezeu, Tatăl său, autoritate pe care nu este dispus să o lase la voia întâmplării. Numai aceia care vor ști să citească "semnele timpului", aceia se vor apropia de Dumnezeu.

Mărturiile Sfintelor Scripturi sunt în favoarea sa, de aceea, el nu are nevoie de o mărturie umană (cf. In 5,31-47). Cu toate acestea, afirmațiile pericopei anterioare, conform cărora Isus Cristos spune despre sine că este în legătură strânsă cu Dumnezeu Tatăl, că este Fiul săi și că este Mesia, pot stârni anumite îndoieli din partea contestatarilor săi: cum poate cineva să dea mărturie despre sine? În acest context, Isus Cristos aduce în atenția lor mărturiile Sfintelor Scripturi, ale atâtor patriarhi, ale lui Moise, ale profeților și pe cele ale conducătorilor poporului lui Israel care-l prevestesc și care-l așteptau de veacuri. Cei care vor ști să-l accepte se vor număra printre cei care vor avea parte de Împărăția lui Dumnezeu.

Autoritatea lui Isus Cristos este una esențială în abordarea tematicii familiei creștine din zilele noastre. În momentul în care autoritatea, de orice natură, este foarte insistent contestată, în momentul în care fiecare membru al familiei caută o autonomie greșit înțeleasă, Isus Cristos se adresează fiecăruia în parte pentru a-i reaminti că numai împreună și sub autoritatea lui Dumnezeu se poate forma un viitor în conformitate cu aspirațiile legitime ale vieții creștine.

În familia creștină actuală găsim multe răni, multe boli ale sufletului care nu se vindecă cu trecerea timpului și, de prea multe ori, asemenea acestui om bolnav, se așteaptă prea mulți ani pentru a cere ajutor pentru vindecare. Familia are obligația ca rănile păcatului, ale egoismului, ale răutății și ale intoleranței să fie eliminate prin rugăciune și prin sacramentele puse la dispoziție de către Biserică.

 

Familiaris consortium, 58:

"Primirea apelului evangheliei la convertire - întoarcere, adresat tuturor creștinilor care n-au rămas statornici la trăirea «noutății» sfântului Botez care i-a făcut «sfinți», este necesară pentru familia creștină, pentru că primirea acestui apel la convertire este parte esențială și permanentă a obligației de sfințire. Familia creștină nu este mereu în concordanță cu legea harului și cu sfințirea botezului, lege proclamată din nou de Sacramentul căsătoriei.

Căința și iertarea reciprocă în sânul familiei creștine, lucruri obișnuite în viața zilnică a familiei, își află momentul specific în pocăința creștină. În ceea ce privește pe soții creștini, papa Paul al VI-lea a scris: «Dacă păcatul își are loc între ei, să nu se descurajeze, ci să recurgă cu umilință și perseverență la mila lui Dumnezeu, care este împărțită cu îmbelșugare în Sacramentul Spovezii».

Celebrarea acestui sacrament are însemnătate deosebită pentru viața familială, pentru că soții și toți membrii familiei descoperă că păcatul este o contrazicere a legământului soților și a comuniunii familiale și atunci cu toții se întâlnesc cu Dumnezeul «bogat în milă» care, împărțind iubirea sa, care este mai puternică decât păcatul, reconstruiește și perfecționează legământul conjugal și comuniunea familială" (FC 58).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire