pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 75, 13.04.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (II)
Prima călătorie la Ierusalim (cf. In 2,13-4,54) (II)
Isus Cristos și samariteana (cf. In 4,1-54)

Capitolul al IV-lea al Evangheliei sfântului Ioan ne prezintă una dintre cele mai minunate pagini ale scrierilor sale; spunem acest fapt, deoarece discuția pe care Isus Cristos o are cu femeia samariteană se pune în evidență universalitatea mântuirii. Structura acestui capitol cuprinde două pericope scripturistice: Isus Cristos și samariteana (cf. In 4,1-42), vindecarea fiului funcționarului regal (cf. In 4,43-54).

Gelozia fariseilor îl constrânge pe Isus Cristos să părăsească Iudeea și să se întoarcă în Galileea: călătoria l-a făcut să intre în Samaria, unde a putut avea o discuție cu o femeie din cetatea Sihar (cf. In 4,1-42). Obosit și însetat, Isus Cristos se așază lângă "fântâna lui Iacob" (In 4,6), în timp ce discipolii erau plecați în localitate pentru a face proviziile necesare călătoriei. În acel moment își face apariția la fântână o femeie samariteană pentru a scoate apă, dar pentru a face acest lucru avea nevoie și de recipientul necesar, un ulcior, legat cu o frânghie, coborât în fântână. Femeia rămâne mirată de faptul că un străin iudeu i-a cerut să-i dea apă de băut, fiind binecunoscută rivalitatea și intoleranța dintre iudei și samariteni, rivalitate cu o lungă tradiție istorică. Isus Cristos nu ține cont de opoziția dintre iudei și samariteni, aceea care a fost amintită de către femeie, ci, plecând de la mirarea ei, începe o cateheză și o învață despre darul pe care-l poate primi din partea lui Dumnezeu. Făcând aluzie la "darul lui Dumnezeu" (In 4,10), Isus Cristos dorește să identifice darul prin excelență de care oamenii nu pot să se lipsească, de Dumnezeu.

Vorbind femeii despre "apa vieții" sau "apa vie" (In 4,10) și dorind să-i explice în profunzime mesajul mântuitor pe care-l aducea omenirii, Isus Cristos îi vorbește despre apa vieții adevărate, despre rolul pe care Cristos, așa cum mai târziu va fi anunțat oamenilor din cetate chiar de către femeie, îl are în mântuirea omului. Da fapt, starea ambiguă a vieții sale morale o determină să creadă că are în fața sa un vizionar, un ascet sau un profet ambulant care era în trecere prin zonă. În orice caz, Isus Cristos dezvăluindu-i femeii condiția sa morală, o determină să-l considere un trimis divin, un om care pătrunde bine conștiințele și adâncul sufletului uman. Chiar dacă această femeie nu este capabilă să-l recunoască inițial pe Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos, dorința ei interioară de a cunoaște mai bine legea lui Dumnezeu o determină să-i pună diferite întrebări cu privire la viața religioasă și la distincțiile dintre cultul din Samaria și cultul templului din Ierusalim (cf. In 4,19-26). Răspunsul dat de către Isus Cristos se referă la adevărații adoratori ai lui Dumnezeu, adică la aceia care dau de o parte lucrurile secundare și se concentrează asupra esențialului, asupra faptului că Dumnezeu intră în viața omului și că Duhul lui Dumnezeu călăuzește toate conștiințele și întreaga istorie umană. Dezvăluindu-și identitatea de Mesia, Isus Cristos dorește să-i transmită femeii samaritene mesajul mântuirii și faptul că nimic nu poate fi mai prețios pentru om decât întâlnirea cu Dumnezeu și convertirea inimii.

În timp ce avea loc această discuție, discipolii se întorc, mirați de faptul că Isus Cristos vorbește cu această persoană, însă preocuparea lor era una pur materială: Domnul nu trebuia să fie deranjat, ci lăsat să se hrănească (cf. In 4,27-38). După ce a primit cuvintele dătătoare de viață de la Isus Cristos, femeia îl lasă în tovărășia discipolilor și pleacă în cetate pentru a-l face cunoscută locuitorilor săi. În acest timp, Isus Cristos le explică discipolilor de ce fel de hrană are nevoie omul: de voința lui Dumnezeu! Așa cum alții s-au trudit pentru anunțarea cuvântului lui Dumnezeu - este cazul profeților -, la fel, discipolii vor fi aceia care vor transmite mesajul lui Dumnezeu în toată lumea, dar alții vor fi aceia care vor culege roadele, adică aceia care vor îmbrățișa credința în Isus Cristos, creștinii.

După ce femeia le povestește locuitorilor despre Isus Cristos, îi invită să-l cunoască, iar atitudinea acestora le va aduce multă pace și bucurie; mai mult, le va aduce chiar mântuirea (cf. In 4,39-42). Mărturia acestei femei, activitatea și învățătura lui Isus Cristos îi impresionează atât de mult pe locuitorii din Sihar, încât recunosc în el pe trimisul lui Dumnezeu. Această convertire este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu în inimile lor, deoarece, ascultând glasul lui Isus Cristos și șoaptele Duhului Sfânt, aceștia intră in dimensiunea mântuitoare a mesajului transmis de Dumnezeu prin intermediul Fiului său, prin intermediul lui Cristos.

Al doilea miracol pe care Isus Cristos îl face în Galileea este acela al vindecării fiului funcționarului regal din Cana (cf. In 4,43-54). După două zile petrecute la Sihar, Isus Cristos își reia călătoria către Galileea, iar aici găsește o primire favorabilă, deoarece mulți iudei care fuseseră pelerini la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștelui au fost martori oculari ai activității sale de acolo. În acest context, are loc cea de a doua minune a lui Isus Cristos înfăptuită în favoarea unui funcționar regal care își avea fiul grav bolnav. La auzul știrii că marele vindecător Isus Cristos se găsește în localitate, acesta i s-a adresat pentru a-i cere să fie ajutat. Cu toate că la prima vedere răspunsul pe care-l dă Isus Cristos pare unul rece și fără prea multă îngăduință, în final, credința acestui om aduce vindecarea fiului. De fapt, intenția evanghelistului a fost aceea de a-i îndemna pe ascultătorii săi să creadă în puterea de mântuire a lui Isus Cristos, chiar și atunci când, la prima vedere, nu avem o dovadă imediată și plăcută a prezenței lui Dumnezeu.

Aceste două splendide pericope scripturistice ale Evangheliei sfântului Ioan au în înțelesul lor profund o încărcătură cu valoare de exemplu demn de urmat: Isus Cristos oferă omului, care se încrede în el și-l mărturisește cu credință, mântuirea sa.

Obiectul central al discursului lui Isus Cristos este familia: atât familia în criză (exemplul femeii samaritene), cât și familia aflat în nevoi (fiul bolnav al funcționarului regal). Desigur că în viața de familie sunt nenumărate momentele în care drumul de comuniune dintre membrii ei, de iubire, de înțelegere și armonie par a fi în derivă, dar cu toate acestea, în momentul în care îl întâlnesc pe Dumnezeu, membrii acestei familii devin răscumpărați și vindecați de toate infirmitățile fizice și morale. Nu este suficient să ne punem întrebări referitoare la Dumnezeu și la religie, dacă nu suntem dispuși să ascultăm de glasul lui Dumnezeu și să credem în cuvintele sale: aceasta este învățătura profundă a acestor pericope.

 

Familiaris consortium, 57:

"Obligația de sfințire a familiei își are începutul în sfântul Botez, iar expresia maximă a sfințeniei este în sfânta Euharistie, care este intim legată de căsătoria creștină. Conciliul Vatican al II-lea a voit să ne reamintească relația specială ce există între sfânta Euharistie și Căsătorie, cerând ca celebrarea căsătoriei să aibă loc «în mod obișnuit în cursul sfintei Liturghii», iar pentru a înțelege și a trăi cu mai multă intensitate harul și responsabilitatea căsătoriei și familiei creștine, este absolut necesar de a redescoperi și medita adânc legătura Sacramentului Căsătoriei cu sfânta Euharistie.

Sfânta Euharistie este izvorul căsătoriei creștine. Într-adevăr, jertfa euharistică reprezintă alianța de iubire a lui Cristos cu Biserica, alianță pecetluită cu sângele lui Cristos vărsat pe cruce. În acest sacrificiu al Noului și veșnicului Testament, soții creștini află izvorul din care țâșnește legământul conjugal, care se dezvoltă lăuntric și este alimentat mereu în cursul vieții. Sfânta Euharistie este izvorul carității, pentru că reprezintă jertfa iubirii lui Cristos pentru biserica sa.

Familia creștină află în sfânta Euharistie fundamentul și sufletul «comuniunii» și «misiunii»sale, pentru că pâinea euharistică face din membrii comunității familiale un singur trup, revelație și participare la cea mai largă unitate a Bisericii, iar participarea la trupul «dăruit» și la sângele «vărsat» al lui Cristos devine izvorul necesar al dinamismului misionar și apostolic al familiei creștine" (FC 57).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire