pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 74, 06.04.2005
Cartea semnelor (cf. In 1,19-12,50) (II)
Prima călătorie la Ierusalim (cf. In 2,13-4,54) (I)
Isus Cristos și Nicodim (cf. In 2,13-3,36)

În prima sa călătorie la Ierusalim, Isus Cristos demonstrează o adversitate evidentă față de cei care nu-și deschid inima către Dumnezeu și care doresc să speculeze religiozitatea omului. În aceeași ordine de idei, Isus Cristos demonstrează o deschidere deosebită către cei ce doresc să se apropie cu toată sinceritatea de misterul lui Dumnezeu. În prima parte a acestei călătorii vom vedea atitudinea vânzătorilor din templu și cea a lui Nicodim, pentru ca ulterior să o vedem și pe cea a femeii samaritene și a funcționarului regal. Structura acestei părți este următoarea: alungarea vânzătorilor din templu de către Isus Cristos (cf. In 2,13-22), reacții la alungarea acestora (cf. In 2,23-25), Isus Cristos și Nicodim (cf. In 3,1-21), ultima mărturie a lui Ioan Botezătorul (cf. In 3,22-36).

Alungarea vânzătorilor din templu de către Isus Cristos (cf. In 2,13-22) este localizată în perioada Paștelui, de fapt, primul din activitatea sa publică. Evanghelistul Ioan povestește că în curtea exterioară a templului, numită și curtea popoarelor, Isus Cristos găsește vânzători de animale destinate sacrificiului și schimbători de monede. Este interesant faptul că acest comerț era autorizat de către forurile religioase și nu constituia nici un pericol pentru exercitarea cultului templului. În schimb, la vederea acestui sumbru spectacol, Isus Cristos, împletindu-și un bici din funii, izgonește acești vânzători și răstoarnă mesele schimbătorilor de valută, proclamând acel loc sfânt și casă a lui Dumnezeu și casă de rugăciune. La acuzațiile iudeilor, Isus Cristos răspunde cu profeția învierii sale și le dă de înțeles că numai devenind oameni noi, născuți din apa botezului și din Duhul Sfânt, pot deveni autentici credincioși ai lui Dumnezeu.

Reacția iudeilor și a mulțimii la minunile și atitudinea lui Isus Cristos nu a întârziat să apară (cf. In 2,23-25). Datorită autorității învățăturii sale, a minunilor și a modului său profetic, Isus Cristos impresionează pe locuitorii Ierusalimului și pe pelerinii veniți la sărbătoarea Paștelui și chiar mulți încep să creadă în el. Cu toate că mulți nu înțeleg misterul ascuns în persoana lui Isus Cristos, că în fața lor se află însuși Dumnezeu, ei îl ascultă și încep să-și pună întrebări serioase privind venirea Împărăției lui Dumnezeu.

Una dintre aceste persoane este un fariseu, un conducător al iudeilor, pe nume Nicodim. Conversația dintre Isus Cristos și Nicodim reprezintă o dezvăluire a misterului mântuirii pe care Dumnezeu îl oferă omului (cf. In 3,1-21). Miracolele și învățătura lui Isus Cristos provoacă o impresie profundă în sufletul lui Nicodim arzător de cunoașterea lui Dumnezeu și el devine purtătorul de cuvânt al tuturor acelora care vin la "Rabbi", la Învățătorul divin pentru a-i înțelege misiunea divină. Dialogul purtat se transformă într-un mesaj profund de căutare și călăuzire spre sferele înalte al înțelepciunii divine, deoarece la fiecărei întrebări a lui Nicodim îi urmează un răspuns plin de mântuire. Noua condiție pe care Isus Cristos o aduce omului pământesc este noua naștere și nu este vorba despre o naștere trupească, carnală, ci de una spirituală, din Duh și viață veșnică. Omul care dorește să se mântuiască trebuie să se transforme într-o făptură nouă, într-un om nou, deoarece în condiția actuală el rămâne exclus de la Împărăția lui Dumnezeu. Chiar dacă înțelegerea misterelor lui Dumnezeu este atât de profundă pentru Nicodim și chiar dacă aceasta îi cere multă înțelepciune, el se lasă condus de învățătura lui Isus Cristos și devine făptură nouă, așa cum vom vedea în momentul suprem al înmormântării lui Isus Cristos (cf. In 19,39).

Pentru ultima dată Ioan Botezătorul dă mărturie despre Isus Cristos și le explică discipolilor săi că el a venit numai pentru a pregăti calea sa (cf. In 3,22-36). Pentru o scurtă perioadă de timp Isus Cristos și Ioan Botezătorul exercită misiunea botezului pe malul Iordanului, iar acest fapt provoacă invidia și gelozia unor discipoli ai lui Ioan Botezătorul. Cu această ocazie Ioan dorește să limpezească lucrurile și să explice, o dată pentru totdeauna, că el este doar un instrument în mâinile lui Dumnezeu și că misterul întrupării și revelației lui Dumnezeu se înfăptuiesc în persoana lui Isus Cristos. Această ultimă mărturie a lui Ioan Botezătorul formează o mărturisire de credință și invită la o credință puternică și autentică în Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume pentru a-l mântui pe om de păcat și de a-l duce în Împărăția sa.

Discursul lui Nicodim cu Isus Cristos, întrebările, nelămuririle și frământările sale sunt, de fapt, ale noastre, ale fiecăruia dintre noi: cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu și de misterul mântuirii noastre, cu atât mai mult ne simțim neputincioși și fără ajutor.

În acest sens, familia creștină poate avea un sprijin fundamental în renașterea sa din Duhul lui Dumnezeu și din adevăr; căci acolo unde este adevăr, unde Duhul Sfânt își face o locuință permanentă, acolo sălășluiește Dumnezeu în toată plinătatea sa. Să alungăm din familiile noastre acele interese care ne țin numai în "curtea", în "pridvorul" bisericii și să intrăm plini de speranță că ni se vor ierta toate păcatele, slăbiciunile și neatențiile noastre personale sau familiare. Numai renăscând din Duhul lui Dumnezeu vom deveni noi ființe mântuite.

 

Familiaris consortium, 56:

"Sacramentul căsătoriei este izvorul propriu și mijlocul original de sfințire pentru soți și pentru familia creștină, care reia și perfecționează acțiunea harului sfințitor de la botez. În puterea misterului morții și învierii lui Cristos, în care este inserată căsătoria creștină, iubirea conjugală este curățită și sfințită: «Domnul s-a învrednicit de a vindeca și de a ridica iubirea conjugală printr-un dar special de har și caritate».

Darul lui Cristos Isus nu se încheie odată cu ceremonia Sacramentului Căsătoriei, ci îi însoțește pe tot parcursul vieții lor. Acest lucru îl amintește clar Conciliul Vatican al II-lea când spune că Biserica, dăruiește și viața pentru totdeauna cu o iubire reciprocă. Pentru acest motiv soții creștini sunt întăriți și consacrați de un sacrament special pentru datoriile și demnitatea stării lor. Iar ei, împlinindu-și obligațiile conjugale și familiale în puterea acestui sacrament, pătrunși de Duhul lui Cristos, în virtutea căruia toată viața lor este pătrunsă de credință, speranță și dragoste, tind să se perfecționeze tot mai mult și să se sfințească reciproc, participând la preamărirea lui Dumnezeu».

Vocația universală la sfințenie se adresează și soților și părinților creștini. Pentru ei ea este specificată de sacramentul celebrat și tradus în concret în realitatea proprie a existenței conjugale în familie. De aici se naște harul și exigența unei autentice și profunde spiritualități conjugale și familiale, care le amintește de motivele creației, de legământul lui Dumnezeu cu oamenii, de crucea și învierea lui Cristos și de semnul sacramental, la care de atâtea ori a făcut referire sinodul episcopilor.

Căsătoria creștină, ca toate sacramentele care «sunt rânduite pentru sfințirea oamenilor, pentru edificarea trupului tainic al lui Cristos și pentru preamărirea lui Dumnezeu», este un act liturgic pentru preamărirea lui Dumnezeu în Isus Cristos și în biserică și, celebrând acest sacrament, soții creștini aduc mulțumirea lor lui Dumnezeu, pentru darul sublim, care le-a fost dat de a putea trăi, în existența lor conjugală și familială, iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, Domnului Isus Cristos pentru Biserică, mireasa sa.

Așa cum prin sacramentul căsătoriei soții creștini primesc darul și obligația de a trăi zilnic sfințenia primită și de a transforma întreaga lor viață «într-un sacrificiu spiritual» cu acțiunea morală pornită din harul pe care l-au primit în același sacrament al căsătoriei, la fel soților și părinților creștini, mai ales în realitățile vieții pământești și trecătoare care îi caracterizează, le sunt adresate cuvintele Conciliului Vatican al II-lea, anume: «Și laicii, închinători care lucrează cu sfințenie în toate locurile, consacră lui Dumnezeu întreaga lume»" (FC 56).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire