pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 126, 05.04.2006
Trecerea de la păcat la mântuire prin credință (cf. Rom 1,16-4,25) (III)
Abraham - modelul omului credincios (cf. Rom 3,21-4,25)

Ca o alternativă la păcat sfântul Paul le spune cititorilor săi că au la îndemână o posibilitate unică de a se conforma planului de mântuire: credința și, în același timp, un model: Abraham, părintele celor care cred. De fapt, aceste două pericope scripturistice care încheie secțiunea ce tratează despre trecerea de la păcat la mântuirea prin credință, ne oferă cheia de lectură a misiunii întregului Vechi Testament pentru neamul omenesc. Justificare prin credință (cf. Rom 3,21-31) și Abraham, părintele celor care cred (cf. Rom 4,1-25) formează un tot unitar în reformularea și actualizarea planului de mântuire a omului prin intermediul credinței.

Nu i-a fost ușor sfântului Paul să le vorbească noilor ucenici ai învieri lui Isus Cristos despre importanța credinței pentru justificarea vieții de mântuire (cf. Rom 3,21-31). Facem această afirmație deoarece în perioada aceea filosofia greacă și cultul dat zeilor indica un drum concret pentru a intra în contact cu idolul și o "împăcare" sau "justificare" proprie: jertfa adusă zeilor. Apostolul neamurilor trece în revistă istoria Vechiului Testament, care-i are drept protagoniști pe profeți, întăriți fiind de Lege, și adaugă că doar credința autentică în Isus Cristos îi poate justifica pe oameni în fața lui Dumnezeu. Datorită faptului că toți oamenii au păcătuit și că datorită acestei stări nimeni nu poate vedea fața lui Dumnezeu, ci doar Isus Cristos a spălat vina omului prin sângele său. Jertfa gratuită, benevolă și plină de compătimire a Fiului lui Dumnezeu se concretizează prin moartea sa pe cruce, iar omul care dorește să devină într-adevăr justificat și eliberat de păcatul său trebuie să creadă cu tărie în mesajul și în persoana lui Isus Cristos. Această credință este universală, nu are predilecți sau excluși: orice om care îl caută sincer pe Dumnezeu, fie că este iudeu sau păgân, găsește în credința kerygmei substanța vieții veșnice. De aceea, mesajul creștin nu distruge sau anulează legea, ci o clarifică și îi dă o nouă valență: ea este valabilă atât timp cât Dumnezeu, cel care era prefigurat în istoria Vechiului Testament, odată cu venirea lui Isus Cristos, devine din potența devine act, din imaginea devine realitate.

Tocmai pentru a întregi viziunea sa despre justificarea prin credință, sfântul Paul apelează la imaginea primului patriarh al lui Israel, Abraham, om de mare curaj, dar și mai mare credință (cf. Rom 4,1-25). În întreaga istorie a lui Israel patriarhul Abraham este imaginea omului care răspunde total, imediat, dezinteresat și credincios planului pe care Dumnezeu îl are cu el și cu familia sa. O privire de ansamblu asupra întregii sale vieți ne oferă o impresionantă disponibilitate și o credință fermă în cuvintele și promisiunile lui Iahve. Apostolul Paul, apelând la scena lucrătorului, ne învață că nu este necesar să ne bucurăm de plată în momentul în care acesta este doar rodul muncii noastre. Bucuria adevărată constă în faptul că noi primim prin credință o mântuire veșnică, o justificare a vieții noastre duse departe de Dumnezeu, iar cei care își pun încrederea în Dumnezeu nu trebuie să considere că numai prin intermediul faptelor lor se pot mântui. Credința, în acest caz, devine piatra de temelie a oricărei justificări a omului și, de aceea, creștinul este chemat să dea mărturie despre adevăr, bine, frumos. Fiind părintele multor popoare (cf. Gen 15,5; Evr 11,17-19) Abraham devine și modelul credinței omului, deoarece așa cum din trupul înaintat în vârstă a Sarei s-a născut un moștenitor, și acest fapt a fost posibil datorită credinței, tot la fel omul care crede în învierea lui Isus Cristos devine moștenitor al împărăției lui Dumnezeu. Așadar, credința în patima, moartea și învierea lui Isus Cristos este punctul culminant al celui care crede și momentul justificării oricărui om.

Problema pe care sfântul Paul o ridică celor din timpul său era legată de acceptarea păgânilor la credință, de respectarea și împlinirea legii Vechiului Testament în persoana lui Isus Cristos și, nu în cele din urmă, de justificarea omului prin credință. Este o temă mult discutată în ambientele teologice, și anume cum putem concilia credința cu faptele noastre de zi cu zi. Din expunerea noastră reiese cu prisosință faptul că apostolul neamurilor ne invită pe fiecare dintre noi, în mod cu totul deosebit familiile creștine, la o mai atentă analiză a trăirii credinței în mijlocul societăți. Nu trebuie să considerăm că este suficientă o faptă bună pentru a îndrepta păcatul din viața noastră, chiar dacă este stric necesar acest lucru pentru creșterea noastră în iubirea lui Dumnezeu, însă este stric necesar să avem credință și să justificăm viața noastră prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Familia creștină devine puternică, dătătoare de viață fizică și spirituală, numai în momentul în care mărturisește cu mult curaj mesajul creștin.

 

Scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice despre colaborarea bărbatului și a femeii în Biserică și în lume, nr. 5:

"O primă serie de texte biblice propuse spre analiză sunt primele trei capitole din cartea Genezei. Ele ne situează «în contextul acelui 'principiu' biblic, în care adevărul revelat despre om ca 'imagine și asemănare a lui Dumnezeu' constituie neschimbatul fundament al întregii antropologii creștine».

În primul text (Gen 1,1-2,4) este descrisă puterea creatoare a cuvântului lui Dumnezeu care înfăptuiește distincții în haosul primordial. Apar lumina și întunericul, marea și uscatul, ziua și noaptea, iarba și copacii, peștii și păsările, toate «după felul lor». Ia naștere o lume orânduită pornind de la diferențe care, pe de o parte, sunt tot atâtea promisiuni de relații. Iată, așadar, schițat cadrul general în care se situează crearea omenirii. «Și Dumnezeu a zis: 'Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră'... Și Dumnezeu a creat pe om după chipul său; l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex masculin și de sex feminin» (Gen 1, 26-27). Omenirea este descrisă aici articulată, încă de la începuturile sale, în relația dintre masculin și feminin. Această omenire sexuată este declarată în mod explicit «imagine a lui Dumnezeu»".

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire