pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 114, 11.01.2006
A treia călătorie misionară a sfântului Paul (cf. Fap 18,23-21,14) (III)
Călătoria sfântului Paul la Ierusalim (cf. Fap 21,1-14)

Prima pericopă a celui de al XXI-lea capitol, care coincide și cu încheierea celei de a treia călători misionare, aduce sub privirile noastre drumul parcurs de sfântul Paul de la Milet la Ierusalim (cf. Fap 21,1-14). Lunga pelegrinare a sfântului Paul prin centrele culturale și religioase ale Asiei Minore și ale Greciei a avut drept scop evanghelizarea iudeilor și a păgânilor și, în cele din urmă, activitatea sa misionară se va încheia la Ierusalim, locul de plecare în prima sa misiune, dar și punctul de plecare către Roma.

Versetele 1-14 din capitolul al XXI-lea pot fi caracterizate ca o povestire a unui călătorii întrerupă de două episoade prin care se nuanțează determinarea apostolului de a înfrunta destinul dureros al suferinței, la Ierusalim, și al morții pentru Isus Cristos, la Roma. În două rânduri, printr-un crescendo bine studiat, revelația Duhului Sfânt recheamă atenția cititorilor asupra perspectivei care domină această călătorie către Ierusalim. Ceea ce sfântul Paul anunța, în mod obscur în capitolul precedent, la versetul 23, prinde contur prin intermediul diferitelor glasuri profetice pe care le întâlnim în comunitățile întâlnite în drumul spre Ierusalim. În același fel în care Isus Cristos s-a îndreptat spre Ierusalim, cunoscând anticipat destinul său, în același mod sfântul Paul merge cu determinare spre împlinirea misiuni sale.

În primele versete (cf. Fap 21,1-6) găsim aceeași metodă literară a sfântului Luca prin care se schițează un "itinerar de călătorie" a apostolului care-l conduce prin Cos, Rodos, Patara și Tir. În cea din urmă localitate are loc o emoționantă întâlnire între sfântul Paul și credincioși care îi cereau să nu meargă la Ierusalim, deoarece Duhul Sfânt îi avertizase asupra pericolului iminent care-l aștepta acolo. Însă determinarea sfântului Paul nu putea fi înfrântă nici măcar de sentimentele adevărate ale credincioșilor și nici măcar de lacrimile lor.

Aceeași situație o găsim și în Cezareea, comunitate vizitată de trei ori de către sfântul Paul (cf. Fap 21,7-9). Noutatea pe care o abordează sfântul Luca în aceste versete este constituită de întâlnirea dintre sfântul Paul și grupul creștinilor care-l aveau drept punct de referință pe Filip, "evanghelist, unul din cei șapte", așa cum notează textul scripturistic (Fap 21,8). Poate că este necesar să explicăm apelativul folosit de text la adresa lui Filip: "evanghelist". Acest apelativ de "evanghelist" este sinonim cu acela de "misionar", de cel care aduce vestea cea bună a mântuirii. În acest context, este foarte probabil ca sfântul Paul să fi fost găzduit de unul dintre prietenii pe care și i-a făcut cu ocazia primei misiuni de evanghelizare. Aici are loc cea de a doua profeție legată de iminenta sa arestare la Ierusalim.

În continuarea pericopei se notează o altă întâlnire, cea a sfântului Paul cu profetul Agabos, care cu toată probabilitatea, era un creștin carismatic deja întâlnit în comunitatea din Antiohia, cel are a venit de la Ierusalim pentru a-i ruga pe credincioși să-i ajute pe creștinii săraci (cf. Fap 21,10-11). De ce este indicată persoana acestui profet? Deoarece imaginea sa se refăcea la cea a profeților din Vechiul Testament, care mima o acțiune simbolică în numele lui Dumnezeu. Ca și în cazul profeților din vechime, Agabos profețește ceea ce i se va întâmpla sfântului Paul la Ierusalim. Scopul acțiuni profetice nu este doar pedagogic, ci subliniază imutabilitatea evenimentelor istorice deja anunțate. Sfântul Luca se folosește de acest mesager pentru a-i da de înțeles sfântului Paul și comunităților prin care el trece de asemănarea dintre apostolul neamurilor și Isus Cristos.

Simetria evenimentelor este mai mult decât evidentă (cf. Fap 21,11): tot așa cum sfântul Petru s-a opus lui Isus Cristos în momentul în care acesta urca la Ierusalim pentru a fi "dat pe mâna iudeilor", tot astfel credincioșii se opun plecări sfântului Paul la Ierusalim. Cu toate acestea la finalul pericopei (cf. Fap 21,12-14) ei recunosc în determinarea sfântului Paul "voința" lui Dumnezeu, adică proiectul divin destinat fiecărui credincios în parte. Prin atitudinea sa sfântul Paul nu face altceva decât să-l urmeze pe învățătorul său Isus Cristos și să devină și el, la rândul său, un model pentru creștini și pentru misionari.

Desigur că această pericopă scripturistică ne poate încuraja în viața noastră de credință, deoarece prin exemplul sfântului Paul și noi putem alege ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit pentru fiecare în parte. Însă familia trebuie să fie privilegiată de aceste rânduri, în sensul că da-ul inițial trebuie urmat de fapte concerte de iubire și respect. A fi misionar al Bisericii nu înseamnă în mod obligatoriu parcurgerea de distanțe, ci în trăirea concretă a situațiilor vieții: nu este suficient să spui ceea ce crezi despre Dumnezeu, ci să și trăiești conform cu vocația pe care a-i îmbrățișat-o.

 

Humanae vitae, 17:

"Se poate prevedea că această învățătură nu va fi primită ușor de întreaga lume; multe voci - amplificate prin mijloacele moderne de propagandă - se opun glasului Bisericii. Aceasta, la drept vorbind nu se miră că este asemenea divinului său Fondator «un semn de împotrivire». Cu toate acestea ea nu încetează de a proclama, cu umilință și fermitate, întreaga lege morală, atât cea naturală cât și cea evanghelică. Nu Biserica a creat această lege și nu ar putea deci să dispună de ea după bunul plac; ea e numai depozitara și interpreta legii și nu va putea vreodată să declare permis un lucru, căci aceasta ar însemna o împotrivire profundă față de binele adevărat al omului. Apărând morala conjugală în totalitatea sa, Biserica știe că ea contribuie la instaurarea unei civilizații cu adevărat umane; ea angajează omul să nu abdice de la responsabilitatea sa și să nu lase pe seama mijloacelor tehnice; ea apără prin aceasta însăși demnitatea soților. Fidelă învățăturii și exemplului Mântuitorului, ea se arată prietena sinceră și dezinteresată a oamenilor pe care vrea să-i ajute, încă din timpul călătoriei lor pământești, «să participe ca fii la viața Dumnezeului viu, Tată al tuturor oamenilor»" (HVE 18).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire