pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 113, 04.01.2006
A treia călătorie misionară a sfântului Paul (cf. Fap 18,23-21,14) (II)
Sfântul Paul în Macedonia, Troas, Milet și Efes (cf. Fap 20,1-38)

Capitolul al XX-lea ni-l prezintă pe sfântul Paul într-o călătorie misionară între Efes-Macedonia-Milet-Efes: de fapt, aceste ultime momente ale apostolului neamurilor petrecute cu creștinii din aceste cetăți sunt de o deosebită sensibilitate și încărcătură emoțională. Fiind pe punctul de a se duce la Ierusalim și știind că acolo va fi întemnițat, sfântul Paul îi sfătuiește pe creștini să rămână fideli învățăturilor primite prin intermediul său și al evangheliei. Structurarea capitolului este următoarea: călătoria sfântului Paul în Grecia [Macedonia] (cf. Fap 20,1-6), sfântul Paul învie un tânăr la Troas (cf. Fap 20,7-12), călătoria sfântului Paul de la Troas la Milet (cf. Fap 20,13-16), discursul sfântului Paul către prezbiterii din Efes (cf. Fap 20,17-38).

Povestirea călătoriei sfântului Paul în Grecia este prezentată lapidar și într-o enumerare aridă în care se menționează date geografice și cronologice care constituie o reconstruire sumară a primei părți a călătorie apostolului de la Efes până la Troas (cf. Fap 20,1-6). Salutul și îndemnurile pe care sfântul Paul le dă comunități din Efes, cum de altfel și bisericilor din Macedonia, sunt importante pentru stilul său misionar: prin reunirea fraților, sfântul Paul îi încurajează și le indică noi modalități de apostolat. De fapt, grupul celor șapte frați care-l însoțesc era format din reprezentanții comunităților care erau implicați în adunarea unei colecte pentru ajutorarea comunități din Ierusalim, ținta călătoriei sale înainte de a se îndrepta spre Roma.

Permanența sfântului Paul la Troas este marcată de minunea învieri unui tânăr (cf. Fap 20,7-12) și acest fapt este sinteza conținutului pericopei scripturistice. Minunea petrecută în timpul unei celebrări liturgice, în care sfântul Paul îl învie pe Eutich, se coordonează foarte bine cu euharistia, deoarece se face o frumoasă împletire între cuvântul predicat de către apostolului neamurilor și speranța învierii omului. Așadar, relatarea celor două evenimente, adunarea euharistică însoțită de predicare cuvântului lui Dumnezeu de către sfântul Paul și învierea lui Eutich, nu este întâmplătoare, deoarece prin ele se scoate în evidență faptul că Domnul Isus Cristos, al cărui memorial se celebrează în cina pascală, este prezent și prin puterea apostolului care redă viață și întărește comunitatea.

Pericopa călătoriei sfântului Paul de la Troas la Milet poate fi foarte bine considerată drept un episod al "jurnalului de călătorie", deoarece ea ne oferă date și puncte geografice concerte (cf. Fap 20,13-16). Ținând cont de faptul că sfântul Paul se grăbea să ajungă la Ierusalim înainte de celebrarea primului conciliu, în sărbătoarea Rusaliilor, călătoria sa pe mare s-a limitat la mici etape zilnice. La Milet, unde vasul cu care călătorea sfântul Paul s-a oprit câteva zile din motive comerciale, apostolul a avut ocazia de a-i întâlni pe prezbiterii din Efes. Cu siguranță că și în această cetatea se găsea o comunitate creștină, de mai mică anvergură, însă aici sfântul Paul a dorit să țină discursul de adio colaboratorilor săi și unde va face o analiză programatică a întregii sale activități misionare din Orient.

Discursul sfântului Paul către prezbiterii din Efes ținut la Milet este adresat responsabililor comunității (cf. Fap 20,17-38). Noutatea și originalitatea acestui discurs nu derivă numai din faptul că el se adresează prezbiterilor Bisericii, ci și contextului general în care este aplicat împreună cu întreaga activitate misionară a sfântului Paul. Apostolul neamurilor se îndreaptă către Ierusalim având un sentiment obscur care-i spunea că nu va mai vedea niciodată comunitățile creștine de el întemeiate, deoarece slujirea sa în predicarea evangheliei a ajuns la sfârșit. Privind în ansamblu discursul de la Milet a sfântul Paul ne putem da seama că el este baza și punctul de plecare pentru întreaga activitate misionară a creștinilor: el devine o dezvoltare istorică, deoarece încheie perioada de întemeiere apostolică a comunităților creștine și inaugurează continuitatea istorică a Bisericii prin intermediul episcopilor consacrați de apostoli. Așadar, comunitatea discipolilor care a ascultat glasul lui Dumnezeu prin intermediul apostolilor este numită de către sfântul Paul "turmă mică", la fel cum Isus Cristos a numit primul grup al apostolilor. În acest context, se poate foarte bine observa continuitatea și desăvârșirea misiuni evanghelizatoare a apostolilor și transmiterea mesajului evanghelic la toată făptura.

Cu siguranță că din pericopele scripturistice analizate în acest capitol ne putem da seama că greutatea cade pe cea din urmă, deoarece aceasta ne introduce în atmosfera dureroasă a despărțirii sfântului Paul de comunitățile întemeiate prin intermediul activității misionare. Tot în același fel, în familiile noastre creștine pot apărea momente în care despărțirea poate surveni și aici ne gândim la atâtea evenimente deloc dorite din viață: un deces, plecarea la serviciu departe de familie, separări etc. Însă ceea ce apostolul neamurilor ne învață este faptul că dacă știm să ne punem încrederea în Dumnezeu atunci devenim învingători și oameni mântuiți.

 

Humanae vitae, 17:

"Oamenii corecți vor putea și mai bine să se convingă de temeiul doctrinei Bisericii în acest domeniu, dacă binevoiesc să reflecteze la consecințele metodelor de reglementare artificială a nașterilor. Să considere mai întâi ce cale largă și ușoară s-ar deschide astfel infidelității conjugale și scăderii generale a moralității. Nu e nevoie de multă experiență pentru a înțelege slăbiciunea umană și pentru a ne da seama că oamenii - tinerii, în special, atât de vulnerabili în această privință - au nevoie de încurajare pentru a rămâne fideli legii morale și că nu trebuie să li se ofere nici un mijloc ușor care să-i favorizeze în neobservarea ei. E întemeiată teama ca bărbatul, obișnuindu-se cu folosirea anticoncepționalelor, să sfârșească prin a pierde respectul față de femeie și, fără a se îngriji de echilibrul fizic și psihologic al acesteia, să ajungă să o considere drept un simplu instrument de plăcere egoistă și nu o însoțitoare respectată și iubită.

Trebuie reflectat, de asemenea, la arma periculoasă care s-ar pune în felul acesta în mâinile autorităților publice prea puțin preocupate de exigențele morale. Cine va putea reproșa unui guvern faptul că, în soluționarea problemelor colectivității, aplică ceea ce ar fi recunoscut ca fiind permis soților pentru soluționarea unei probleme familiale? Cine va împiedica pe conducători să favorizeze și chiar să impună popoarelor lor, dacă ei ar considera-o necesar, metoda anticoncepțională socotită de ei cea mai eficace? Și astfel, oamenii voind să evite dificultățile individuale, familiale sau sociale care se întâlnesc în observarea legii divine, ar ajunge să lase la discreția intervenției autorităților publice sectorul cel mai personal și cel mai tainic al intimității conjugale. Deci, dacă voim să nu se lase la bunul plac al oamenilor misiunea de a da naștere vieții, trebuie recunoscute în mod necesar limitele de netrecut când e vorba de dreptul omului de a-și stăpâni trupul și funcțiile acestuia; limite pe care nici un om, fie particular, fie investit cu autoritate, nu are dreptul să le încalce. Aceste limite sunt fixate având în vedere numai respectul datorat integrității organismului uman și funcțiilor sale, conform principiilor amintite mai sus și justei înțelegeri a «principiului totalității» expus de predecesorul nostru Pius XII" (HVE 17).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire