pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 106, 16.11.2005
Prima călătorie misionară (cf. Fap 13,1-14,28) (I)
Paul și Barnaba sunt trimiși în misiune (cf. Fap 13,1-52)

Prima călătorie misionară, descrisă de către cartea Faptele Apostolilor, nu reprezintă doar o simplă categorie ideală și simbolică al progresului și al drumului creștin în ambientul iudaic și păgân a timpului, ci este o adevărată realitate istorico-spirituală. Călătoria și misiunea sunt un binom de nescindat, deoarece datorită acestor serii de vizite și de activități pastorale se configurează două dimensiunii bine determinate: dimensiunea geografico-spațială și dimensiunea spiritual-misionară a Bisericii.

În prima parte a acestei călătorii misionare Paul și Barnaba își îndrept privirile către Antiohia, Cipru și Antiohia Pisidiei, locuri în care cuvântului lui Dumnezeu va ajunge și în care se vor întemeia comunități. Rezultatul evanghelizări acestora se va concretiza printr-o nouă orientare a învățăturii primite de la Isus Cristos, în sensul că toți aceia care primeau cuvântul lui Dumnezeu erau însuflețiți de sentimente nobile. Pericopele supuse atenției noastre, în acest al XIII-lea capitol, sunt următoarele: Paul și Barnaba sunt trimiși în misiune (cf. Fap 13,1-3), Paul și Barnaba în Cipru (cf. Fap 13,4-12) [1], Paul și Barnaba la Antiohia Pisidiei (cf. Fap 13,13-43) începutul evanghelizări păgânilor de către Paul și Barnaba (cf. Fap 13,44-52).

Începutul misiunii evanghelizatoare a lui Paul și Barnaba este precedat de rugăciune și post (cf. Fap 13,1-3): de fapt, întreaga activitate a evanghelizatorilor este axată pe rugăciune și înfrânare. Primele versete ale acestui capitol ne vorbesc despre noul centru de iradiere misionară, Antiohia, unde se găsea o comunitate vivace și deschisă acțiunii lui Dumnezeu. Sfântul Luca menționează faptul că înainte de activitatea de evanghelizare și misionară, contextul spiritual al membrilor de seamă a comunității din Antiohia. Formând o echipă care conducea comunitatea creștină din Antiohia, datorită propriilor calități și carisme spirituale, acești îndrumători devin "oameni inspirați", adică profeți și învățători, lor fiindu-le încredințată învățătura divină. În timpul unei adunări solemne le este revelată voința lui Dumnezeu, iar alegerea lui Paul și Barnaba nu este una întâmplătoare: lor le este încredințată o nouă misiune, aceea de a vesti kerygma, vestea cea bună a mântuirii omului la toată făptura. Imaginea extraordinară pe care o găsim la această comunitate este tocmai faptul că deciziile importante se iau în spirit de rugăciune și în strânsă legătură cu acțiunea Duhului Sfânt. Impunerea mâinilor și rugăciunea devin simboluri, dar și instrumente concrete ale alegerii, ale consacrării și ale trimiterii de către Dumnezeu.

Prima etapă a expediției misionare a lui Paul și Barnaba își găsește realizarea în insula Cipru (cf. Fap 13,4-12). Chiar de la început sfântul Luca dorește să precizeze cine este, de fapt, adevăratul protagonist al întregii misiuni evanghelice: Duhul Sfânt. Tocmai această putere invizibilă a misionarilor îi determină să transmită mesajul mântuirii la toate popoarele. Un exemplu convingător al modului în care lucrează Duhul Sfânt în misionari este episodul din Pafos, capitala administrativă a insulei Cipru, unde are loc o confruntare între Paul, Barnaba și pseudo-profetul sau vrăjitorul iudeu Bar-Isus (supranumit și Elimas). În prezentarea acestui episod a activității în Cipru apar evidente intențiile teologice și apologetice ale autorului: vestea mântuirii creștine nu se poate confunda cu artele magice sau vrăjitorești ale ambientului sincretist elen, nici nu poate fi vorba despre compromisuri în ceea ce privește originea și prezentarea lui Dumnezeu. Mai mult, în triumful indubitabil asupra acestor forțe obscure, găsim semnul și garanția valabilității mesajului creștin. Cuvântul lui Dumnezeu prezentat de misionari devine un instrument eficace pentru demascarea minciunii magiei și a superstițiilor iudeo-păgâne. Puterea Duhului Sfânt, care lucrează prin intermediul sfântului Paul, actualizează judecata lui Dumnezeu: pe de o parte, cine se opune mesajului scripturistic umblă în întuneric, pe de altă parte, cine acceptă cuvântului va vedea lumina lui Dumnezeu și se va găsi pe calea mântuirii.

Tema principală și discursul ținut de apostolul Paul în Antiohia Pisidiei este concentrat asupra unui conținut primordial: anunțarea mesajului creștin între iudeii din diasporă (cf. Fap 13,13-43). Odată ajunși în Antiohia Pisidiei, Paul și Barnaba își concentrează atenția asupra sinagogi, locul de întâlnire a iudeilor. Cateheza pe care Paul o face ascultătorilor său se articulează în jurul a trei argumente: sinteza istorică a acțiunii gratuite și mântuitoare a lui Dumnezeu asupra poporul lui Israel, care pleacă de la patriarhi și culminează cu David (cf. Fap 13,13-25); indicarea concertă a kerygmei creștine, care cuprinde anunțul morții și învierii lui Isus Cristos și care devine ultimul avertisment salvific ce împlinește promisiunea lui Dumnezeu mărturisită în Sfintele Scripturi (cf. Fap 13,26-37); și, în cele din urmă, invitația la convertire, care constă în acceptarea mântuirii oferite de Dumnezeu prin intermediul iertării și eliberării definitive de păcate a acelora care cred în Isus Cristos. Acest ultim apel este urgent și serios, deoarece cine refuză adevărul despre Isus Cristos este exclus de la mântuire. De fapt, cheia de interpretare a acestui pasaj scripturistic o constituie învierea lui Isus Cristos: în înviere se înregistrează un deznodământ esențial și în scandalul crucii se găsește adevărata semnificație a mântuirii omului și toată viața și activitatea pământească a lui Isus Cristos.

Necredința iudeilor și prezentarea mesajului creștin păgânilor este preocuparea sfântului Luca în următoarea pericopă scripturistică (cf. Fap 13,44-52). Toată atenția cititorilor este orientată către episodul central al povestirii, unde se poate vedea foarte bine tensiunea dintre misionarii creștini și iudei, tensiune ce culminează prin persecuția provocată de femeile influente ale cetății și care îi constrâng pe Paul și Barnaba să părăsească ținutul. În întreaga povestire putem observa două atitudini diferite în ceea ce privește primirea cuvântului lui Dumnezeu: pe de o parte, primirea cu entuziasm și bucurie din partea păgânilor, pe de altă parte, gelozia, refuzul și reacția violentă a iudeilor. În mijlocul acestor două grupuri stă misionarii creștini, iar apostolul Paul porta-vocea lor, interpretează în mod autentic și autoritar noua viziune de credință a păgânilor și noua dezvoltare istorică a planului de mântuire: trecerea de la lumea iudaică la lumea păgână. Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este o piedică pentru păgâni (cum, de altfel, nu a fost niciodată), ci este izvorul adevărului și al vieții noi. Legea, care cu puțin mai înainte era bariera ce despărțea lumea iudaică de lumea păgână, este înlocuită de Cuvântul lui Dumnezeu și de mesajul creștin al kerygmei.

Argumentele scripturistice ale prezentării mesajului kerygmatic sunt foarte bine puse în evidență în aceste pasaje și acest lucru este emblematic pentru întreaga perioadă a extinderii Bisericii primare. Misionaritatea Bisericii este un prim pas spre cunoașterea lui Dumnezeu și eliminarea superstițiilor și ale practicilor magice, obiceiuri care, de prea multe ori, condiționează viața membrilor familiilor și, din păcate, chiar al familiilor creștine. A devenit un "cult", o "religie" consultarea astrelor, vrăjitoarelor, iar sunt persoane care nu ies din casă înainte de a fi consultate horoscopul. Cvintetele de învățătură ale sfântului apostol Paul sunt mai multe decât convingătoare: dacă vrem să obținem de la Dumnezeu mântuirea și iertarea păcatelor, va trebui să acceptăm mesajul creștin și să înlăturăm din viața noastră tot ceea ce nu corespunde acestui statut de fiii adevărați ai lui Dumnezeu.

 

Humanae vitae:

"Ca oricare altă problemă privind viața umană, problema natalității trebuie să fie considerată, dincolo de perspective parțiale, fie că ele sunt de ordin biologic sau psihologic, demografic sau sociologic, în lumina unei viziuni integrale a omului și a vocației sale nu numai naturală și pământească, dar și supranaturală și veșnică. Deoarece în încercarea lor de a justifica metodele artificiale de control al nașterilor, mulți au apelat la exigențele fie ale iubirii conjugale, fie ale unei «paternități responsabile», se impune să clarificăm și să precizăm bine adevărata concepție a acestor două mari realități ale vieții matrimoniale, referindu-ne în special la ceea ce a fost expus recent în această privință, într-o manieră foarte autorizată, de Conciliul Vatican al II-lea, în constituția pastorală Gaudium et spes.

Iubirea conjugală vădește adevărata sa natură și adevărata sa noblețe atunci când este luat în considerație izvorul său suprem, Dumnezeu, care este «iubire», el este Tatăl de la care își trage numele toată paternitatea. Căsătoria nu este deci efectul întâmplării sau un produs al evoluției forțelor naturale inconștiente: este o înțeleaptă orânduire a Creatorului cu scopul de a realiza în omenire planul său de iubire. Prin dăruirea reciprocă personală care le este proprie și exclusivă, soții urmăresc comuniunea ființelor lor în vederea unei realizări reciproce personale pentru a colabora cu Dumnezeu la nașterea și educarea unei vieți noi. În plus, pentru cei botezați căsătoria îmbracă demnitatea de semn sacramental al harului, întrucât reprezintă unirea lui Cristos cu Biserica.

În această lumină apar clar notele și exigențele caracteristice ale iubirii conjugale, despre care e extrem de important să avem o idee exactă.

E înainte de toate o iubire pe deplin umană, adică sensibilă și totodată spirituală. Deci nu e o simplă pornire a instinctului și a sentimentului, ci este în primul rând un act al voinței libere, destinat să se mențină și să crească în bucuriile și durerile vieții cotidiene, astfel încât soții să devină o singură inimă și un singur suflet și să atingă împreună perfecțiunea lor umană.

Este apoi o iubire totală, adică o formă cu totul specială de prietenie personală, prin care soții își împărtășesc în mod generos toate lucrurile, fără rezerve nejustificate și fără calcule egoiste. Cine iubește cu adevărat pe cel cu care s-a căsătorit, nu-l iubește numai pentru ceea ce primește de la el, dar pentru el însuși, fericit să-l poată îmbogăți prin dăruirea de sine.

Apoi este o iubire fidelă și exclusivă până la moarte. Așa o concep într-adevăr soțul și soția în ziua în care își asumă liber și în deplină conștiință angajamentul unirii matrimoniale. Fidelitatea poate uneori să fie dificilă, dar că e întotdeauna posibilă și totdeauna nobilă și meritorie nimeni nu o poate nega. Exemplul atâtor soți de-a lungul secolelor dovedește nu numai că ea e conformă cu natura căsătoriei, dar că este totdeauna izvor de fericire profundă și durabilă.

E în sfârșit o iubire fecundă, care nu se epuizează în comuniunea dintre soți, dar care e destinată să continue, dând naștere la noi vieți. Căsătoria și iubirea conjugală sunt orânduite prin natura lor procreării și educării copiilor. De fapt, copiii sunt darul cel mai prețios al căsătoriei și ei contribuie din plin la binele părinților înșiși" (HVE 7-9).

 

[1] De notat faptul că începând cu versetul al IX-lea din acest capitol, Saul va fi numit Paul de către comunitatea creștină.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire