pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 102, 19.10.2005
Răspândirea credinței în afara Ierusalimului (cf. Fap 6,8-9,31) (III)
Saul din Tars și Paul la Damasc: din persecutor în apostol (cf. Fap 9,1-31)

Un al treilea personaj, după Ștefan și Filip, intră în scenă: Saul din Tars, cel care ulterior se va numi Paul; totuși se poate observa o schimbare fundamentală de atitudine, din partea sfântului Luca, în ceea ce privește activitatea și misiunea acestuia din urmă. Menționându-l pe Paul, prezența sa în Faptele Apostolilor nu este o apariție sporadică, înscrisă într-un moment de extindere creștină, cum este cazul pentru cei doi, Ștefan și Filip. Sfântul Paul devine protagonistul noii etape istorice a Bisericii care va transmite mesajul creștin dincolo de granițele lui Israel și va ajunge la popoarele păgâne. În acest capitol, sfântul Luca ne prezintă drama spirituală prin care trece Saul din Tars, prin care fantasticul persecutor al creștinilor, prin intermediul harului divin, se transformă în predicatorul de neoprit al lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu și Mesia așteptat de popor. Compoziția teologică a acestei prime apariții a sfântului apostol Paul este formată din următoarele pericope: convertirea lui Saul pe drumul Damascului (cf. Fap 9,1-19a), predica lui Saul la Damasc (cf. Fap 9,19b-25), Saul la Ierusalim (cf. Fap 9,26-31).

Un moment crucial în dezvoltarea și extinderea Bisericii creștine de la începuturi a constituit-o convertirea lui Saul din Tars (cf. Fap 9,1-19a). Sfântul Luca, acordând mult spațiu acestei relatări, subliniază importanța evenimentului, apelând la repetiție: de trei ori, în cartea Faptele Apostolilor, el readuce în discuție acest episod decisiv din viața lui Saul și a Bisericii [1]. Prin această povestire a convertirii lui Saul din Tars, sfântul Luca dorește să readucă în prim plan rolul celor doisprezece apostoli, grup care, incluzându-l și pe Paul, va fi alcătuit din treisprezece persoane!, formând, de drept și de fapt, nucleul privilegiat care constituie continuitatea istorică între prezența fizică a lui Isus Cristos și timpul concret al Bisericii primare. Tot ceea ce i se întâmplă pe drumul Damascului și dorința sa anterioară de a distruge învățătura "eretică", ce punea în pericol religia lui Israel, nu face altceva decât să confirme faptul că lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu se descoperă în fiecare persoană, indiferent de locul pe care-l ocupă în societate și indiferent de starea sa sufletească. Noul convertit din Damasc nu face parte din grupul inițial al apostolilor, însă rămâne subordonat apostolilor și comunității din Ierusalim. Mai mult, persecutorul Saul, convertit pe drumul Damascului, este primit în Biserică și primește instrucțiuni de la Anania în ceea ce privește viitorul său misionar. Așadar, întreaga povestire a convertirii lui Saul, plecând de la Ierusalim și terminând cu întoarcerea sa la Ierusalim, nu este altceva decât o inițiativă divină, deoarece în tot ceea ce el va face se va lăsa condus de providență.

Drept răspuns la credința pe care a primit-o în Damasc, Saul începe prima sa activitate de predicare și, în același timp, îndură și prima persecuție (cf. Fap 9,19b-25). În această mică pericopă scripturistică, sfântul Luca reunește câteva amintiri ale primei activități misionare a sfântului Paul și reacția pe care iudeii o manifestă la adresa sa. Cadrul expunerii este bine structurat aducându-ni-se la cunoștință impetuozitatea cu care sfântul Paul își înfruntă foștii colegi în sinagogi și cum zelul său de neofit indică o schimbare spirituală substanțială. Chiar dacă mulți, și pe bună dreptate, nu aveau încă încredere în el, deoarece nu cu mult timp în urmă era capabil să-i ucidă pe cei care nu negau credința în Isus Cristos, atitudinea mărturiei sale în favoarea lui Isus Cristos îi va convinge pe unii de intențiile sale drepte și de adevărata sa convertire profundă, însă îi va alarma pe alții, care vor încerca să-l ucidă. Da fapt, iudeii nu puteau să-i reproșeze vreo încălcare a preceptelor lor, însă nu puteau să-i ierte apostazia de la vechea religie și puterea deosebită cu care predica evanghelia, kerygma, mesajul morții și învierii lui Isus Cristos.

După ce le-a scăpat iudeilor din Damasc, care au atentat la viața sa, Paul se îndreptă către Ierusalim pentru a se întâlni cu cei care făceau parte din această comunitate (cf. Fap 9,26-31). Însă și aici primirea a fost una foarte rece: de frica numelui său, discipolii îl ocolesc iar el pare dezorientat, deoarece nu putea să se prezinte la iudeii care-l căutau ca să-l ucidă, nici nu se putea alătura noii comunități creștine, care-l ignora și-l izola. Așa după cum va nota ulterior, sfântul Paul dorea să intre în contact cu sfântul Petru și cu noua comunitate mamă de la Ierusalim, deoarece își dădea seama că numai în colaborare și în uniune cu apostolii activitatea sa misionară putea să aibă legitimitate și autoritate. În alte cuvinte, sfântul Paul era conștient de faptul că numai în comuniunea cu comunitate istorică din Ierusalim și cu grupul apostolilor, în special cu sfântul Petru, putea să-i fie recunoscută întreaga activitate misionară. Libertatea și curajul pe care le-a demonstrat sfântul Paul în predicarea cuvântului lui Dumnezeu i-au atras mânia grupului de iudei eleniști și, pentru a nu avea același sfârșit ca diaconul Ștefan, activitatea sa se încheie cu o fugă în ascuns spre locul său natal, Tars. Drept concluzie la acest capitol, sfântul Luca amintește de pacea și bucuria de care avea parte Biserica în întreaga regiune, iar acest fapt era favorizat de credința în Isus Cristos și de puterea și intervenția Duhului Sfânt.

Tema convertirii omului poate fi considerată ca fiind una dintre cele mai actuale, deoarece de prea multe ori suntem pe drumul Damascului, însă fără a descoperi lumina orbitoare și călăuzitoare a lui Isus Cristos. În momentul în care familia creștină este asaltată de fel și fel de încercări, de tentații și de ispite trebuie să căutăm adăpost în comunitatea bisericească și în puterea de nezdruncinat a lui Isus Cristos, care-l trimite pe Duhul Sfânt în viața noastră. Convertirea adevărată începe cu propria persoană și se continuă prin propovăduirea adevărului lumii întregi, chiar cu prețul insultei, persecuției, violenței. Totuși, acolo unde este Dumnezeu, unde este asistența Duhului Sfânt, acolo există pace, bucurie, fericire, dar, și mai mult, mântuire.

 

Familiaris consortium, 84:

"e. Divorțații recăsătoriți. Experiența zilnică arată, cu toate acestea, că cine a recurs la divorț, de cele mai multe ori face acest lucru în vederea unei noi căsătorii, desigur nu cu ceremonie religioasă catolică. Fiind vorba de un rău, o plagă care întocmai cu altele atacă mereu tot mai mult și ambientele catolice, problema trebuie să fie urmărită cu grijă, fără întârziere. Părinții sinodali au studiat special această problemă. Biserica - întemeiată pentru a duce la mântuire pe toți oamenii și mai ales pe cei botezați - nu poate să-i părăsească pe aceștia care, deși legați în căsătorie sacramentală, au încercat să treacă la altă căsătorie. Pentru aceasta va încerca, neobosit, de a le pune la dispoziție mijloacele de mântuire pe care le are.

Trebuie să știe păstorii sufletești că - din dragoste pentru adevăr - sunt obligați să studieze bine situațiile. E diferență între cei care s-au forțat sincer pentru ca să păstreze prima căsătorie și au fost părăsiți cu totul pe nedrept, față de cei care, din vina lor au distrus o căsătorie canonic validă. Sunt apoi cei care au contractat a doua căsătorie pentru educația copiilor și, uneori subiectiv, sunt convinși în conștiință că prima căsătorie, care acum este distrusă în mod ireparabil, n-ar fi fost validă.

Împreună cu sinodul episcopilor, îndemn călduros pe păstorii sufletești și întreaga comunitate a credincioșilor să ajute pe cei divorțați, ajutându-i cu dragoste nu se considere separați de Biserică, putând și trebuind, în calitate de botezați, a lua parte la viața Bisericii. Să fie îndemnați ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să ia parte la sfânta Liturghie, să persevereze în rugăciune, să ia parte la operele de caritate și inițiativele comunității în favoarea dreptății și să-și crească copiii în credința creștină, să cultive spiritul și operele de penitență, pentru ca, în felul acesta, să ceară zilnic harul lui Dumnezeu. Biserica să se roage pentru ei, să-i încurajeze, să se arate mamă plină de milă și așa să-i susțină în credință și speranță.

Cu toate acestea, Biserica reamintește practica sa - bazată pe sfânta Scriptură - de a nu-i admite la comuniunea euharistică pe cei divorțați și recăsătoriți. Ei sunt aceia care s-au făcut nevrednici de a fi admiși din momentul când starea lor de viață contrazice obiectiv acea unire de iubire dintre Cristos și Biserică, iubire semnificată și actualizată de sfânta Euharistie. Și mai este încă un motiv pastoral, care interzice admiterea lor la sfânta Euharistie, anume: dacă aceștia ar fi admiși la sfânta euharistie, credincioșii ar fi induși în eroare și confuzie cu privire la doctrina bisericii referitoare la indisolubilitatea căsătoriei.

Reconcilierea spirituală în sacramentul pocăinței (spovezii), care deschide calea la sacramentul euharistiei, poate fi dat numai acelora care, căiți pentru că au rupt legământul și fidelitatea față de Cristos, sunt sincer dispuși la o formă de viață, care să nu fie în contradicție cu indisolubilitatea căsătoriei. Și aceasta include - în concret - faptul că atunci când bărbatul și femeia, pentru motive serioase, cum ar fi de pildă educarea copiilor - nu se pot despărți unul de altul, «își iau obligația de a trăi în deplină abstinență, adică de a se abține de la actele propriei vieți conjugale».

La fel, respectul datorat Sacramentului Căsătoriei, al soților căsătoriți, al celor legați de familie și chiar respectul datorat comunității credincioșilor, oprește oricărui păstor sufletesc, sub orice pretext, chiar pentru pretextul pastoral, de a conferi celor care se recăsătoresc ceremonii religioase de orice fel. Aceste ceremonii ar da impresia că ceremonia care se face, înseamnă celebrarea a doua, căsătorie care ar fi validă și consecvent ar induce în eroare cu privire la indisolubilitatea căsătoriei valid contractate.

Lucrând în felul acesta, Biserica profesează propria fidelitate față de Cristos și adevărul său. În același timp se comportă ca o mamă față de acești fii, mai ales față de aceia care, fără vina lor, au fost părăsiți de soțul legitim.

Cu fermă încredere, biserica crede că cei care s-au îndepărtat de porunca lui Dumnezeu, și mai trăiesc încă în această stare, vor putea obține de la Dumnezeu harul întoarcerii și al mântuirii, dacă vor fi perseverat în rugăciune, în pocăință și caritate" (FC 84).

 

Notă:

[1] Celelalte două relatări ale convertirii sale, pe care le vom trata ulterior, sunt menționate în capitolele 22 și 26.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire