pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Taina Spovedaniei
achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins

V. ÎNDEPLINIREA CANONULUI

Am arătat mai sus că prin Taina Spovedaniei nu se șterg decât pedepsele veșnice, adică pedeapsa iadului, iar din cele vremelnice se șterg doar o parte. Preotul, după dezlegare, ne dă și canon. Acesta constă în rugăciuni, posturi sau milostenii, pe care trebuie să le îndeplinim, căci altfel spovedania noastră nu este bună. Păcătosul, în scaunul mărturisirii, este asemenea unui ostaș rănit în luptă, căruia medicul nu-i scoate numai gloanțele din trup, ci îi dă și medicamente pentru vindecarea rănii. Preotul, medicul sufletelor, scoate prin mărturisire din păcătos mai întâi păcatul, iar apoi, ca medicamente, îi dă canonul prin care îl vindecă pe acesta de păcatele sale.

Canonul este raportat la numărul și gravitatea păcatelor. Cu cât păcatele sunt mai mari, cu atât mai greu este și canonul și cu cât acestea sunt mai ușoare, și canonul este mai ușor.

Pe vremuri canonul era foarte greu. Păcătosul era obligat să țină ajun vreme de trei-patru luni, tot a treia zi, ori să postească două-trei luni numai cu pâine și apă, n-avea dreptul să se cuminece luni și ani de-a lungul , trebuia să-și mărturisească păcatele în fața adunării credincioșilor, ori să facă o călătorie pe jos până la locurile sfinte, ori să stea ca un cerșetor la ușa bisericii, și multe alte canoane. Astăzi însă canonul este foarte ușor de îndeplinit. Chiar de aceea, noi n-ar trebui să ne mulțumim cu canonul primit, ci să facem mai multe canoane, de care credem că suntem vrednici, pentru că cei mai mulți învățați ai Bisericii cred că prin aceasta scăpăm doar de unele pedepse vremelnice de dincolo, și, mai bine este să suferim aici pe pământ, decât pe lumea cealaltă, în purgator.

Sfântul Aloisiu de Gonzaga era fiul unui principe italian. Tatăl său îl purta cu el prin războaie încă de la vârsta de șapte ani, pentru a se obișnui cu greutățile războiului. Acolo însă, amestecându-se printre soldați auzea multe înjurături și vorbe urâte, pe care apoi le spunea și el fără a le înțelege. Când apoi preotul de curte al tatălui său îi spuse că acele vorbe urâte și înjurături sunt păcătoase, el începu a se debarasa de ele, iar când se spovedi, plânse atât de mult, încât căzu în nesimțire. El nu se mulțumi cu canonul primit, ci își deplânse păcatele toată viața. Se culca deobicei pe pământul gol, se biciuia, vinerea nu consuma decât pâine și apă, iar când la Roma izbucni ciuma, se duse de bunăvoie la spital să ajute la îngrijirea bolnavilor și muri și el de acea boală groaznică în anul 1591, la numai 23 de ani.

Regele Boleslaw al Poloniei care a omorât cu mâna sa - și chiar în altar - pe episcopul de Cracovia, Sfântul Stanislau, pentru că-l dojenise pentru marile sale păcate, pentru a-și ispăși păcatele, a intrat în mănăstirea călugărilor benedictini, la Ossiach din Carintia, unde a slujit opt ani ca simplu servitor.

Dumnezeu poate că nu cere de la noi canoane grele, îi place însă când îndeplinim canoane mai multe decât cele pe care ni le-au dat preoții. Chiar de aceea, un adevărat creștin nu se supără când preotul dă un canon mai mare, ci dimpotrivă, mai face și el în plus câteva rugăciuni, posturi sau milostenii.

Canonul să ni-l îndeplinim atunci și așa, după cum ni l-a dat preotul. Trebuie știut că oricâte canoane vom face noi de bună voie, acelea nu ajung nici pe departe la canonul dat de preot, pentru că acesta din urmă ține de Taina Pocăinței, și lucră în rânduială și în urma vredniciilor lui Isus. Noi n-avem dreptul a ne schimba canonul, iar dacă nu l-am putut îndeplini, să ne rugăm de preot ca să ni-l schimbe el. Canonul nu trebuie amânat, ci el trebuie îndeplinit atunci când ne-a spus preotul.

În legătură cu îndeplinirea canonului e bine să se țină seama și de următoarele:

Suntem datori să reparăm pagubele și sminteala făcută. Spovedindu-ne, trebuie să spunem și pagubele și smintelile făcute, iar preotul nu ne dezleagă decât dacă făgăduim că vom face despăgubirile necesare. Câte pagube s-au plătit în urma spovedaniilor bune, numai Dumnezeu sfântul știe! Iată o pildă din zecile de mii:

O biată cusătoreasă văduvă care avea și o copilă orfană, merge într-o zi la o doamnă la cusut, precum se înțeleseseră înainte cu câteva zile. Când să intre pe poartă, o întâmpină servitoarea și îi spuse că doamna nu mai are nevoie de ea. Tot așa a pățit și mâine, și poimâine și în celelalte zile pe la toate clientele sale, așa că biata cusătoreasă și-a cheltuit toți banii, adunați cu chiu cu vai, și pe urmă a plecat la cerșit cu copila sa. Dar oamenii i se fereau din cale și o ocoleau ca pe "ucigă-l crucea". Un cunoscut îi mărturisi în sfârșit că oamenii se feresc de ea, pentru că e plină de bolile cele mai grozave și rușinoase. Biata cusătoreasă s-a dus la biserică, a căzut în genunchi și s-a așezat la cerșit la ușa bisericii.

Într-o zi era multă lume în biserică, preotul predica, se spovedeau o mulțime de credincioși. Erau adică misiuni sfinte. A doua zi începe preotul a spune credincioșilor că bietei cusătorese cerșetoare i s-a făcut o mare nedreptate, dar că Dumnezeu a ferit-o de mai rău. Tâlcuirea s-o citească fiecare pe tabla din tinda bisericii. Pe tablă era o scrisoare cu următorul conținut: "Subsemnata, croitoreasă, am răspândit în oraș vestea că croitoreasa cealaltă este bolnavă de o boală molipsitoare și rușinoasă, ca toată lumea să lucreze numai cu mine. Iată însă că acum, după spovedanie și cuminecare, declar că tot ce am spus este minciună și mă rog să mă ierte. M. R. " Citind croitoreasa văduvă declarația aceasta, a început să plângă, iar credincioșii au cinstit-o cu anumite sume de bani, așa că, în curs de o oră, ea a câștigat mai mult decât a pierdut în urma minciunii aceleia. Iar croitoreasa cealaltă și-a luat tălpășița din oraș, după ce i-a trimis croitoresei văduve și o importantă sumă ca despăgubire pentru paguba făcută.

Să suportăm cu răbdare necazurile și durerile vieții și moartea, că prin aceasta ne câștigăm merite mari înaintea lui Dumnezeu și iertarea câtorva pedepse vremelnice. Să nu cârtim deci împotriva lui Dumnezeu, când trimite asupra noastră necazuri și dureri, că Dumnezeu știe ce face. Am amintit și în altă parte a acestei cărți, că cea mai mare durere de pe pământ e nesemnificativă în raport cu pedepsele groaznice din purgatoriu, și, astfel, când Dumnezeu trimite asupra noastră necazuri și dureri, vrea să ne încerce dacă suntem în stare să le primim cu răbdare ori nu, și vrea să ne scape de durerile mari de dincolo. Unii oameni se tem de moarte. Moartea nu este decât o pedeapsă a păcatului strămoșesc. Cu cât vom suferi cu mai multă răbdare bolile dinainte de moarte și însăși moartea, cu atât ne va ierta Dumnezeu mai multe pedepse în lumea cealaltă. Și apoi să nu uităm un lucru. Cu cât suferim mai mult pe pământ, și încă cu răbdare, cu atât ne câștigăm mai multe merite înaintea lui Dumnezeu, ba ne facem chiar vrednici și de răsplată, că Dumnezeu, în marea sa bunătate și dreptate, ne răsplătește din belșug toate faptele noastre cele bune.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire