pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Taina Spovedaniei
achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins

IV. MĂRTURISIREA PĂCATELOR

Fiul rătăcit, după ce a văzut în ce stare vrednică de plâns a ajuns, părându-i rău de păcate, și-a propus hotărât că va pleca la tatăl său și-și va mărturisi multele sale fărădelegi, și apoi, părăsind porcii, s-a dus numaidecât la tatăl său și și-a mărturisit păcatele.

Așa ar trebui să facem și noi după ce ne-am cercetat conștiința, ne-a părut rău de păcate și ne-am propus ferm că nu vom mai păcătui, - să mergem numaidecât la preot și să ne mărturisim păcatele.

Cum să ni le spunem însă? Încet, ca nimeni să nu le audă, afară de preot. Sunt oameni curioși care ar da mult pentru a ne putea auzi păcatele. Să ne ferim deci să nu ajungă mărturisirile noastre la urechile unor astfel de oameni.

Să ni le spunem apoi clar și limpede, încât preotul să le înțeleagă. Nu e de ajuns de pildă să spui: "Am păcătuit împotriva poruncii întâi, a doua, a patra, a șasea", ci trebuie să spunem lucrurile clar și pe înțelesul preotului, cam în forma aceasta: "Am înjurat numele cel sfânt al lui Dumnezeu, cam de opt ori de la ultima mărturisire; Sfânta Liturghie nu am ascultat-o din vina mea de trei ori; mi-am batjocorit părinții, i-am bătut, i-am flămânzit cam de trei ori". Să grijim, să nu spunem nici prea multe vorbe, deoarece preotul mai are de mărturisit și pe alții, dar nici prea puține, ca preotul să nu ne înțeleagă. Să nu spunem cuvinte urâte ori murdare și să nu amestecăm numele nimănui în mărturisirea noastră. Să nu spunem: "Am furat împreună cu Ioan Tulbure un miel", ci "Am furat un miel, împreună cu un prieten al meu, și l-am împărțit amândoi".

Să fim sinceri și să nu ne scuzăm păcatele. Furând un car de lemne, să nu spunem: "Am furat niște lemne", ci să spunem așa cum a fost. Sătenii noștri se spovedesc astfel: "Toate le-am făcut, numai că n-am ucis și n-am aprins". Unora ca acestora eu obișnuiesc să le pun următoarele întrebări: "Te-ai lepădat vreodată de credință?" Răspunsul este: "Nu". "Jurat-ai strâmb înaintea judecătoriei"? "Nu". Bătutu-ți-ai părinții?" "Nu". Stricat-ai casa altuia?" "Nu". "Ei bine, vezi dragul meu că nu ești așa de păcătos precum te crezi? Spune-ți așadar de aici înainte păcatele tale făcute, iar de care nu-ți aduci aminte, te întreb eu". Celor mai mulți însă le place să se cam scuze că ei n-au făcut așa păcate mari, ci numai iac'așa. Unora ca acestora le spune Sfântul Augustin: "Dacă te acuzi, te scuză Dumnezeu, iar dacă te scuzi, te acuză Dumnezeu".

La mărturisire să fim cât se poate de umiliți, să nu ne supărăm deci dacă preotul ne zice "tu", pentru că el ne este părinte, iar noi sunte fiii lui. Regele Ludovic IX al Franței s-a spovedit odată la un preot care-i zicea și la mărturisire "Maiestate". Ludovic IX i-a zis: "Aici eu nu sunt rege și Sfinția Ta nu ești supusul meu, ci Sfinția Ta îmi ești părinte, iar eu sunt fiul Sfinției Tale". Împărăteasa Constanța, soția împăratului Enric VI, l-a chemat pe călugărul Ioahim ca să-i asculte mărturisirea. L-a dus în capela sa, unde împărăteasa s-a așezat pe tron, iar călugărului i-a făcut semn să se așeze pe un scaun mai mic de alături. Călugărul atunci i-a zis: Știți Maiestate că, îndată ce începem mărturisirea, nu mai sunteți Maiestate ci o simplă păcătoasă. Dacă doriți să vă pocăiți, asemenea Magdalenei, coborâți-vă de pe tron și vă așezați în genunchi, aici pe podelele simple, sau altfel eu plec". Și împărăteasa și-a dat seama și a îngenuncheat, asemenea unei femei simple.

Dacă preotul observă că mărturisirea nu este întreagă și pune întrebări, acest lucru nu trebuie să ne supere. Preotul, în Sfânta Mărturisire este ca un vameș de la granița țării, care te întreabă: "Ce ai în bagaje, dar în buzunare", iar noi n-avem dreptul să ne supărăm, pentru că asta este datoria lui.

E de ajuns să ne mărturisim păcatele de moarte. Necazul este că foarte mulți oameni își mărturisesc numai păcatele ușoare, iar pe cele mari le ascund. Aceștia însă să-și aducă aminte că pe preot îl pot înșela, pe Dumnezeu însă niciodată, și e mai bine să roșești în fața unui singur preot, care oricum nu spune nimănui păcatele tale, decât să roșești în fața lumii întregi la judecata din urmă.

E bine să ne mărturisim și păcatele ușoare, căci astfel scăpăm de mai multe pedepse pe lumea cealaltă.

Să ne mărturisim toate păcatele de moarte pentru că altfel nu ni le iartă Dumnezeu. Sunt însă cazuri când nu se pot mărturisi toate păcatele de moarte, ca de exemplu în cazuri de mare primejdie: la naufragiul unei nave, când cineva zace grav bolnav pe patul unui spital și se mărturisește în fața celorlalți bolnavi, cei ce, fiind pe patul de moarte abia mai pot vorbi, în cazuri de epidemii, când preotul nu are timp să-i mărturisească pe toți păcătoșii. În astfel de cazuri preotul dezleagă pe mai mulți deodată.

Dacă se întâmplă să uite cineva a-și mărturisi un păcat de moarte, se poate cumineca, dar la proxima mărturisire este obligat să spună că, fără voia lui, ci din uitare, n-a mărturisit păcatul cutare.

Suntem obligați să ne mărturisim și numărul păcatelor de moarte, adică de câte ori am furat, am înjurat de Dumnezeu etc. Pentru că nu e totuna dacă am furat sau m-am îmbătat o singură dată, sau de zece-douăzeci de ori. Dacă nu-mi amintesc exact de câte ori am făcut un oarecare păcat, este de ajuns să spun: "Am furat cam o dată pe lună sau cam o dată pe săptămână, am înjurat de Dumnezeu cam de trei-patru ori zilnic".

Trebuie să arăt și împrejurările păcatelor de moarte. Nu este suficient deci, să spun: "Am furat de patru ori", ci "Am furat bani din lada bisericii de două ori, o dată suma de ..., altă dată suma de..., în total... lei, în cazul unui curator". Deoarece nu e totuna a fura bani de la un semen al tău, ori de la biserică. De asemenea nu e totuna dacă am furat o căpiță de fân de la un om foarte bogat, ori singura căpiță de fân a unui biet nevoiaș. Nu e suficient să spun: "M-am îmbătat o dată" ci "M-am îmbătat o dată în fața copiilor mei, iar prin aceasta am produs neplăceri în atmosfera de familie". Nu e suficient să spun "am bătut pe aproapele meu" și de fapt eu mi-am bătut chiar soacra, care, prin căsătorie, mi-a devenit și mie mamă.

Iată, așadar, cât de greu este a face o mărturisire completă. Iar a face o mărturisire incompletă, nu are nici un rost, mai bine nu te mărturisești deloc. Examinează-ți deci bine conștiința înainte de a te hotărî să te mărturisești, gândește-te bine la păcatele tale și mărturisește-le drept, ca - ieșind de la preot -, să fii de fapt izbăvit de păcate și curat înaintea lui Dumnezeu. Chiar de aceea, înainte de a te mărturisi, roagă-te mult, foarte mult, și Dumnezeu te va ajuta.

Cum se face spovedania

Înainte de spovedanie preotul citește molitva. În ce constă această molitvă? Molitva constă în rostirea unor rugăciuni care-l fac pe cel ce le ascultă cu atenție să-și amintească de mila lui Dumnezeu. La molitvă se rostesc obișnuitele rugăciuni de început, apoi Psalmul 50, cele trei tropare de pocăință și două rugăciuni de dezlegare.

Creștinul îngenunchează în fața preotului și cere binecuvântarea zicând: "Binecuvântează, părinte, ca să-mi pot mărturisi păcatele mele drept și cum se cuvine". Preotul îl binecuvântează și-i pune patrafirul pe cap, iar creștinul zice: "Eu, păcătosul, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și înaintea ta, care ești în locul lui Dumnezeu, că de la cea din urmă mărturisire făcută la..., am săvârșit următoarele păcate" (am crezut în farmece, am vorbit împotriva credinței mele... ș.a.m.d.).

După ce termin înșirarea păcatelor, zic următoarele: "Îmi pare rău din tot sufletul de toate păcatele mele, pentru că prin ele am vătămat pe Dumnezeu cel mai presus de toate. Îmi propun cu tărie că nu voi mai păcătui și voi ocoli împrejurările ce duc la păcat. Te rog, deci, părinte, să-mi dai dezlegare de păcate și canon de mântuire".

Îngenuncherea la Sfânta Spovedanie înseamnă umilință, fără de care zadarnic se spovedește cineva. Patrafirul pus pe cap înseamnă că cel ce se spovedește recunoaște deplina putere a preotului de a lega și dezlega de păcate. Dar preotul mai acoperă capul celui ce se spovedește și pentru ca acesta să nu-i vadă fața, ca nu cumva să se rușineze ori să-și piardă firul mărturisirii. În clipa dezlegării, preotul pune mâna pe capul celui ce se spovedește, ca semn că acesta este primit în sânul credincioșilor și împăcat cu Dumnezeu.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire