pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Taina Spovedaniei
achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins

II. PĂREREA DE RĂU

Plecând de la pilda fiului rătăcit, am văzut că acesta nu numai că și-a examinat conștiința, ci i-a părut rău de marele său păcat. Fără părere de rău, de bună seamă că n-ar fi primit iertarea de la tatăl său. Dar nu numai el, ci și alți păcătoși mari au făcut asemenea lui.

Cine nu-și aduce aminte, de pildă, de prorocul David? Știți ce a făcut el? I-a plăcut de soția generalului său Urie. Pentru a reuși s-o câștige pe aceasta, l-a trimis pe Urie în primele rânduri ale frontului, iar după ce a murit, pe văduva lui a luat-o de soție. Iată însă că aude prorocul Nathan de marea fărădelege a lui David, merge la el, îl ceartă și îl amenință cu bătaia lui Dumnezeu. David își vine în fire, îi pare rău de păcate, se aruncă la pământ, nu mai mănâncă și nu mai bea nimic, ci se roagă într-una: "Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare îndurarea Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea" și "spirit umilit, inimă înfrântă și smerită Dumnezeu nu va urgisi" (Psalm 50). Tot așa a făcut și Petru (Matei 26, 27), și Magdalena (Luca 7) și tâlharul de pe cruce (Luca 23, 40-43). Pe toți aceștia i-a durut sufletul că au păcătuit, și s-au scârbit din inimă de ceea ce au făcut, drept aceea au și primit iertarea de la Dumnezeu.

Sunt în schimb oameni care se bat cu pumnii în piept, se vaietă, fac pe grozavii, cu un cuvânt se întrec în a-și dovedi părerea de rău cu semne exteriorizate, înăuntrul lor însă nu simt nici o părere de rău. Unii ca aceștia sunt fățarnici și nu pot primi iertarea de la Dumnezeu.

Pentru a înțelege mai bine ce fel de părere de rău trebuie să avem, voi da câteva exemple. Într-o celulă a unei închisori se aflau odată doi deținuți, dintre care nici unul nu mai fusese condamnat până atunci. De aceea amândoi erau cât se poate de triști și plângeau și se tânguiau. Unul zicea: "Ce mare rușine pe capul meu! Cum, păcatele mele, am putut ajunge până aici!" Cel de al doilea zicea: "Doamne, Doamne, ce grav am mai păcătuit! Cum am putut uita într-atâta de poruncile Domnului!" Și unul și altul își manifestau părerea de rău. Celui dintâi însă i-a părut mai rău numai pentru că fapta sa i-a adus rușine și nefericire. Așadar, părerea lui de rău avea doar motive firești, naturale, de aceea se și numește părere de rău naturală. Această părere de rău însă nu are nici o valoare în fața lui Dumnezeu. Cu totul altfel s-a purtat al doilea condamnat. El și-a adus aminte, în nefericirea sa, înainte de toate de Dumnezeu Cel peste fire, și de poruncile călcate cu atâta ușurință. Părerea de rău a acestuia a pornit, așadar, din motive suprafirești, de aceea ea se numește părere de rău supranaturală. Numai această părere de rău are importanță în fața lui Dumnezeu.

Părere de rău supranaturală au avut David, Petru, Magdalena și tâlharul răstignit de-a dreapta lui Isus, de aceea i-a și iertat Dumnezeu. Părere de rău au avut și Cain, care uneori a mai și deznădăjduit, Esau care-l ura pe Iacob pentru darul pe care i l-a dat Dumnezeu, în schimb însă și Dumnezeu l-a urât (Romani 9, 13), iar părerea de rău nu i-a ajutat cu nimic, cu toate că a invocat-o și cu lacrimi (Evrei 12, 17). Părere de rău naturală a avut și faraonul Egiptului, căruia, de câte ori îl pedepsea Dumnezeu, îi părea rău că nu i-a eliberat pe evrei din robie, dar îndată ce-și termina ispășirea pedepselor, cădea în același păcat. Aceeași părere de rău a avut-o și Iuda - după ce L-a vândut pe Isus, și Saul - pentru neascultarea sa, dar numai pentru că și-a pierdut împărăția. Părere de rău naturală are un om care și-a pierdut avuția la cărți, chefuri și orgii; un tânăr care, în urma păcatelor sale săvârșite împotriva poruncii a șasea, sau s-a ales cu o boală venerică; o fată care pentru același păcat s-a trezit că a rămas însărcinată. Tuturor acestora le pare rău de păcatele lor, dar numai din motivul că și-au pierdut sănătatea, cinstea, averea, poziția - dar nu pentru că L-au pierdut pe Dumnezeu.

Cel ce vrea să facă o spovedanie bună, să se străduiască a-i părea rău de păcatele sale din motivul că l-a supărat pe Dumnezeu, că I-a călcat poruncile, că s-a lipsit de rai și s-a făcut vrednic de iad, că nu mai este fiu ori fiică a lui Dumnezeu, și atunci părerea sa de rău va fi supranaturală, deci bună, și în schimbul ei va primi iertarea păcatelor sale.

Un tată era bolnav la pat și și-a trimis cei doi copii la farmacie după medicamente. Copiii se duseră numaidecât, cu gândul că aducând medicamentele vor putea alina durerile tatălui lor. În drum spre farmacie întâlniră însă un comediant, care purta o maimuță prinsă în lanț. Îndată ce copiii văzură maimuța, se luară după ea și, fără să-și dea seama, petrecură în râsete câteva ore. În sfârșit își aduseră aminte de tatăl lor cel bolnav și îndată fugiră la farmacie după medicamente. Mergând cu medicamentele spre casă, băianul cel mai mărișor zise: "Vai de mine, ce mai sfântă de bătaie o să mâncăm noi pentru că am întârziat atâta!" "Bătaia ca bătaia, dar supărarea pe care i-am făcut-o noi tatii! Bietul tată, cum ne va fi așteptat, iar noi i-am lungit suferințele privind la maimuță". Spunând acestea, copilul cel mai mic a început să lăcrimeze.

Și acum vă întreb, care părere de rău vi se pare mai bună și mai plăcută lui Dumnezeu - a celui mai mare, care tremura doar de frica bătăii, sau a celui mai mic, căruia îi părea rău că l-a supărat, necăjit și chinuit pe tatăl său? Bineînțeles că a celui mai mic.

Ei bine, părerea de rău a copilului cel mic este pornită din dragostea desăvârșită față de tatăl său, de aceea se și numește părere de rău desăvârșită, sau cu un cuvânt latinesc, perfectă, pe când a celui mai mare arată o dragoste nedesăvârșită și pornită mai mult din frica de pedeapsă, de aceea se numește părere de rău nedesăvârșită, sau imperfectă.

O foarte frumosă pildă de părere de rău desăvârșită ne povestește marele scriitor german Alban Stolz într-una din minunatele sale cărți. Un tată scrisese odată fiului său risipitor, căruia i-a plătit în nenumărate rânduri datoriile făcute în chefuri și alte petreceri necinstite: "Fiule, eu mai am și alți copii, și ar fi o mare nedreptate dacă i-ai frustra pentru ușurătatea ta; chiar de aceea trebuie să bagi de seamă că eu nu-ți mai plătesc nici o datorie". Amenințarea părintelui iubitor însă n-a avut nici un efect, pentru că la câteva săptămâni îi sosește tatălui o telegramă, în care băiatul risipitor îi cere o mare sumă de bani, pe care, dacă nu-i primește în timpul cel mai scurt, își pierde și cea din urmă cinste și omenie. Ce să facă bietul tată? Dacă se ține de cuvânt, periclitează viitorul copilului său; în sfârșit, dragostea de tată învinge, îi trimite banii ceruți, însoțiți de următoarele rânduri: "Fiule, banii aceștia îi trag de la gura fraților tăi. Dar ca să nu-i nedreptățesc, m-am hotărât să nu mai beau nici un pahar de vin și să nu mai fumez nici o țigară, până nu voi putea recupera prin acestea marea sumă ce ți-o trimit ție acuma". Și așa a și făcut. Cea mai mare pedeapsă și cea mai mare sărăcie n-ar fi putut să-l influențeze pe băiat în așa măsură, ca această dragoste serioasă și nobilă a tatălui său. Și băiatul risipitor se hotărî din acea clipă, drept autopedeapsă a vinovăției sale și ca să-i arate tatălui său cât de serios are de gând să se întoarcă de la păcatele sale, că nu va mai bea niciodată. Și s-a ținut de cuvânt.

Să ne aducem aminte ce jertfă mare a adus pentru mântuirea noastră Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, când pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, s-a coborât din cer și s-a făcut om și a pătimit și s-a răstignit pentru noi, și atunci ne vom putea trezi și noi în inimile noastre o părere de rău supranaturală și chiar perfectă, ceea ce ne va mântui cu siguranță, ca pe fiul risipitor din pilda de mai înainte.

Cum să trezim în noi părerea de rău

Năzuința noastră trebuie să fie ca să trezim în noi părere de rău desăvârșită pentru păcate. Iar la aceasta numai așa putem ajunge dacă ne gândim la acela pe care L-am vătămat prin păcatele noastre. Cine este acela? Cel ce a plăsmuit miliardele de stele, a făcut milioanele de oameni și mulțimea nemăsurată a spiritelor, și care, cu atâta înțelepciune, le cârmuiește pe toate. Pe acest plăsmuitor și cârmuitor a toate l-a vătămat mai întâi Adam și Eva și apoi pe rând toți urmașii lor. Și oricât de rău i-a căzut aceasta, s-a hotărât totuși să ne mântuiască și să ne împărtășească de fericirea și mărirea Sa, trimițându-ne pe unul născut Fiul Său, ca să ne răscumpere. Cât l-a costat însă pe Isus Cristos mântuirea noastră, o știe până și copilul de șase ani care se turbură grozav, auzind despre trista sosire a Dumnezeu-omului. Mai mult, acest părinte nemărginit de milostiv nu încetează a ne arăta zilnic măsura milei și a iubirii Sale de oameni. Ne-a dat părinți care ne-au crescut, care s-au îngrijit de hrana și îmbrăcămintea noastră zilnică, ne-a dat, îndată după naștere, și câte un înger păzitor, care stă pururea lângă noi și ne ferește de atâtea rele.

Aceasta este dragostea lui Dumnezeu față de noi oamenii. Iar mulțumita și recunoștința noastră? Păcatul. Bine, dar avem noi inimă, avem noi cinste și omenie, avem noi dram de recunoștință? Este oare posibil așa ceva? Dumnezeu ne oferă binefaceri, iar noi îl vătămăm? Orice om cu bun simț trebuie să-și dea seama că așa nu este corect. Să intru deci și eu în rândul oamenilor cinstiți, să mă desprind din rândul celor răi și să încep încă de astăzi a-mi da pe deplin seama de nesfârșitul lanț al fărădelegilor mele, zicând:

"Doamne, mi-e rușine de lipsa mea de omenie și înroșesc când mă gândesc că va trebui să dau cândva față cu Tine. Din toate descrierile de până acum numai bun și milostiv te-am cunoscut, așa că îndrăznesc a te ruga zicând: iartă-mă, Doamne, iartă-mă. Rătăcit-am ca o oaie pierdută, crede-mă însă, Mântuitorule, și mă mântuiește. Văd și recunosc îngrozitoarea mea nerecunoștință, de aceea, cu toate că mi-e rușine, mă întorc către tine, plâng și mă tânguiesc, asemenea lui Petru și Magdalenei, și sunt gata să-mi jertfesc, la nevoie, și viața pentru împăcarea mea cu Tine."

Făcând astfel și simțind ceea ce rostesc în această rugăciune, am trezit în mine părerea de rău desăvârșită, pe care având-o, pot să primesc iertarea păcatelor chiar și înainte de spovedanie, după cum ne învață sfânta noastră Biserică. Și această părere de rău să o trezim în noi, mai cu seamă când ne aflăm în primejdie de moarte și în ceasul morții.

În anul 1881, în seara de 8 decembrie, izbucni un mare incendiu la un teatru din Viena. Se juca o piesă foarte bună, așa că toate locurile erau ocupate. Când s-au văzut deodată limbile de foc, oamenii au sărit unii peste alții ca să scape de moartea cea îngrozitoare. Peste 400 de oameni au ars însă de vii. O seamă dintre oamenii captivi s-au salvat; printre ei se afla și o fetiță de vreo 15 ani care terminase școala doar înainte cu un an, și astfel știa de la preot că, având părere de rău desăvârșită, omul se poate mântui în caz de primejdie și fără spovedanie. Atunci fetița îi îndemnă pe oamenii din jurul său să trezească în ei părerea de rău desăvârșită și apoi să se lase în voia lui Dumnezeu. Toți oamenii căzură în genunchi, rostiră după fetiță o scurtă rugăciune și apoi se lăsară în voia întâmplării. Dumnezeu însă S-a milostivit de această comunitate mică, pentru că fetița a pus din întâmplare mâna pe un mâner de ușă care se deschidea spre piață. Acolo așteptau pompierii cu cearceafuri mari întinse, prinzând pe cei ce se încumetau a se arunca jos. Cei mai mulți din preajma fetiței fură mântuiți, iar cei ce arseră de vii, muriră împăcați cu Dumnezeu.

Un tată se îmbolnăvi instantaneu. El începu să vomeze sânge pe gură și pe nas. Servitorii fugiră după medic și preot, dar nu era speranță ca nici preotul și nici medicul să ajungă înainte de o oră, ceea ce pentru starea bolnavului era prea târziu. Îngrijorat de soarta sufletească a tatălui său, copilul cel mai mic, care tocmai în anul acela primise Sfânta Cuminecătură, luă crucea de pe perete, i-o arătă tatălui său și rosti o scurtă rugăciune de părere de rău desăvârșită pentru iertarea păcatelor. Tatăl începu să plângă, sărută crucea și, înainte de a sosi medicul și preotul, adormi în Domnul, liniștit, asemenea unui sfânt.

Dacă avem nefericirea de a nu putea trezi în noi nicidecum părerea de rău desăvârșită, să încercăm a ne trezi măcar părerea de rău nedesăvârșită care, împreunată cu spovedania, este de ajuns pentru iertarea păcatelor.

Această părere de rău ne-o putem trezi mai ușor. Să ne gândim numai la pedeapsa îngrozitoare a îngerilor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, la locuitorii Sodomei și Gomorei, la oamenii de pe vremea lui Noe, la groaznicele pedepse ale iadului, și cu siguranță nu ne vom dori acolo. Vor zice poate unii: eu nu am așa păcate mari ca să ajung în iad, voi ajunge doar în purgatoriu, unde mai e de trăit. Greșești, dragul meu, foarte tare greșești. Chinurile din purgatoriu sunt tot atât de groaznice ca și cele din iad, cu singura deosebire că ele nu sunt veșnice ci vremelnice. Așadar nu te încrede în mai binele din purgator, căci zice Sfântul Toma de Aquino că acele chinuri (din purgatoriu) sunt mai groaznice decât orice durere de pe pământ, iar Sfântul Augustin ne asigură că sunt mai mari decât ale martirilor.

Cel ce se spovedește fără părere de rău supranaturală, nu câștigă iertarea păcatelor sale.

Sunt unii oameni care se spovedesc doar din obișnuință. Știți cum o pățesc aceștia? Asemenea semănătorului care și-a semănat sămânța într-un pământ nepregătit. Poate tot semăna, că roadă tot nu va avea de loc. Unora ca acestora le tot poate rosti preotul dezlegarea, că tot una e, ori le-a rostit-o ori ba. Spovedania fără părere de rău este asemenea unei împușcături fără glonte, a unui ac fără ață, a unui spic fără grăunțe. Cel ce se spovedește fără părere de rău, îmblătește paie goale. Cristos a blestemat smochinul, pentru că n-avea decât crengi și frunze, dar nici o roadă; tot așa respinge El și spovedania lipsită de părere de rău, pentru că pe smochinul spovedaniei păcatele sunt numai crengi și frunze, roada este părerea de rău, zice Sfântul Grigoriu-Marele. Cel ce se spovedește fără părere de rău este asemenea unui comediant, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pentru ca să putem face o mărturisire bună, să ne rugăm și noi ca Sfântul Afonso Maria de Liguori, zicând: "Mântuitorul meu, cum am fost eu până acum atât de orb, încât pentru plăceri trupești, atât de trecătoare și de vrednice de compătimire, Te-am părăsit pe Tine, bunul cel fără de margini și izvorul tuturor mângâierilor! Mă mir de orbirea mea, dar mă mir și mai mult de îndelungă răbdarea Ta, care, cu atâta bunătate m-ai răbdat. Îți mulțumesc că m-ai făcut să-mi recunosc nebunia și obligația de a Te iubi. Te iubesc Isuse al meu, din toată inima, și doresc a Te iubi și mai mult. Curățește-mi inima de înclinări spre plăcerile trupului, care mă împiedică a privi precum aș dori. Căci nu de mine depinde ca inima mea să se aprindă pentru Tine și să nu iubească altceva decât pe Tine. Îndurarea ta poate să o facă căci ea toate le poate face câte voiește. Scapă-mă, alungă din inima mea orice înclinare care nu e îndreptată spre Tine, și fă ca să fiu întreg al Tău. Pentru toate durerile câte Ți le-am cauzat, simt o durere mai mare decât pentru orice nefericire, și îmi propun ca tot restul vieții mele să-l închin de aici înainte iubirii Tale.

Marie, Maica lui Dumnezeu, iată la picioarele tale un prizonier nefericit al iadului, care se roagă pentru milă! Cu adevărat că eu nu sunt vrednic de nici o faptă bună. Tu însă ești Maica îndurării și ești compătimitoare și față de cei nevrednici. Toată lumea te numește scăparea și mântuirea păcătoșilor; fii și scăparea și mântuirea mea. Eu sunt oaia cea pierdută. Cuvântul cel fără de început s-a coborât din ceruri și s-a făcut Fiul tău, ca să mântuiască oile cele pierdute, și el vrea ca eu să mă îndrept către tine și tu să mă ajuți prin mijlocirea ta. Preasfântă Marie, Mama lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoșii. Roagă-te și pentru mine la Fiul tău. Spune-I că te cinstesc și că tu ești scutul meu. Spune-I că toată nădejdea în tine mi-am pus-o. Spune-I să mă ierte pentru că-mi pare rău de toate păcatele pe care le-am făcut. O, Marie, nădejdea mea, în tine mă încred, îndură-te spre mine. Amin!"
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire