pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Despre Sacramentele Pocăinței și Sfintei Euharistii
pr. Gheorghe Neamțiu

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Viața Creștină

Inapoi la cuprins Sfântul Sacrament al Pocăinței (V)

Satisfacția sau canonul

Se știe că orice vină atrage după sine pedeapsă: Ofensa pricinuită lui Dumnezeu prin păcat trebuie, așadar, să-și primească pedeapsa ei: fie iadul, dacă păcatul este greu, fie purgatoriul, dacă păcatul este ușor. Se știe, de asemenea, că în Botez păcatul este iertat atât în ce privește vina, cât și în ce privește pedeapsa. În Sfânta Pocăință însă păcatul este iertat numai sub aspectul, vinei, dar sub aspectul pedepsei datorat este iertată de obicei numai pedeapsa veșnică, a iadului, în afară de cazul în care penitentul a avut o părere de rău desăvârșită -, rămânând de ispășit pedeapsa vremelnică fie în această viață, fie dincolo, în purgatoriu. Mai corect spus: prin dezlegarea preotului, în urma părerii de rău, pedeapsa veșnică este comutată în pedeapsă vremelnică.

Prin această pedeapsă se achită datoria de reparare a vătămării pricinuite lui Dumnezeu, datorie pe care penitentul și-o achită prin: rugăciuni, acte de mortificare, ajun, fapte de milostenie ș.a.

Încă dintru început Dumnezeu le-a cerut întotdeauna păcătoșilor să-I dea satisfacție pentru păcatele iertate. Protopărinții noștri, deși au fost iertați după ce s-au căit, a trebuit să îndure truda de ficare zi pentru câștigarea pâinii, suferințele, bolile și durerile morții. Evreii prin rugăciunea lui Moise obținură iertare, dar drept pedeapsă pentru îndărătnicia lor au trebuit să peregrineze patruzeci de ani prin pustiu până să ajungă în Pământul Făgăduinței. Moise însuși a trebuit să-și ispășească neîncrederea în bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, neîngăduindu-i-se să vadă Canaarul, decât din depărtare, de pe Muntele Nebo. David, deși s-a pocăit pentru uciderea generalului Urie și adulterul comis, a trebuit să sufere năpastele ce i le profețise Natan prorocul. Ninivitenii, la predica lui Iona au fost iertați, dar numai după ce făcuseră o aspră pocăință, însuși regele punându-și cenușă pe cap, îmbrăcând haină de pocăință și umblând desculț.

În Legea Nouă, legea harului și a iubirii, Însuși Fiul lui Dumnezeu a plătit, prin patima și moartea Sa, în locul nostru, întreaga datorie a pedepsei veșnice pentru păcatele omenirii întregi. Întrucât, însă, prin Botez suntem altoiți în El, devenind împreună cu El un singur trup, Trupul mistic, Biserica, în care El este Capul iar noi membrele, și noi, fiind în comuniune vitală cu El, trebuie, drept consecință, să participăm la suferințele jertfei Sale răscumpărătoare cu propriile noastre suferințe și jertfe, pentru a ne împărtăși Lui meritele ispășirii aduse de El Tatălui în numele nostru, pentru păcatele noastre. În acest sens afirmă Sfântul Pavel: "Completez în trupul meu ceea ce lipsește patimilor lui Isus Cristos în trupul Său care este Biserica" (Col 1, 24).

Iată de ce Preotul, înainte de a-l dezlega pe penitent, îi dă așa numitul canon sau satisfacție sacramentală. Despre aceasta vom medita în cele ce urmează.

Canonul este parte întregitoare a Spovedaniei. Prin îndeplinirea lui, penitentului i se iartă ex opere operato, adică prin însăși această îndeplinire o parte mai mare sau mai mică, ori chiar întreaga pedeapsă. În cazul în care preotul nu fixează termen, canonul trebuie îndeplinit cât mai repede. A-l accepta fără voința de a-l împlini face ca spovedania să fie invalidă, nulă, iar, pur și simplu, a nu împlini un canon dat pentru păcate mortale nu invalidează spovedania, dar constituie un păcat mortal, care apoi trebuie spovedit. Canonul trebuie îndeplinit cu respectarea condițiilor impuse de preot, adică în timpul și locul prescrise.

Dar, în afară de canon, adică de satisfacția scaramentală - cum se mai numește canonul - mai este și un al doilea fel de satisfacție, cea extrasacramentală, sau benevolă, care ne stă întotdeauna la îndemână. Aceasta constă în rugăciuni, acte de penitențe, de renunțare, de mortificare pe care ni le impunem de bunăvoie, precum și în acceptarea cu supunere a încercărilor permise de Providență: boli, eșecuri, denigrări, calomnii etc.

Atât canonul cât și satisfacția extrasacramentală au un dublu scop: vindicativ și medicinal. Cel vindicativ urmărește să răzbune ofensa adusă lui Dumnezeu, deci ispășirea păcatelor, plătindu-I lui Dumnezeu datoria pedepselor pentru păcatele săvârșite. Și, deoarece, prin canon ni se iartă doar o parte din aceste pedepse, este nevoie ca prin jertfele și faptele bune ce ni le impunem singuri, de bunăvoie, să deprindem față de noi înșine justiția vindicativă (răzbunătoare), pe care ar trebui, de drept, s-o exercite Dumnezeu contra noastră, dacă El nu ar fi în același timp și preamilostiv.

Al doilea scop al canonului și al satisfacției extrasacramentale este cel medicinal, adică vindecarea rănilor produse de păcat în sufletul și viața noastră: "nimicirea și dezrădăcinarea habitelor (obișnuințelor rele n.n.) a înclinării spre păcat, contractate prin păcat" (cf. V. Suciu, Teol. dogm. spec. vol. II, p. 479).

Nu există persoană care, printr-o simplă privire în trecut, să nu-și dea seama că dacă ar fi folosit anumite mijloace ar fi putut evita anumite căderi ori s-ar fi putut vindeca de anumite porniri dezordonate care, cu timpul, au ajuns să-l stăpânească.

Printre remediile medicinale preventive și curative cel mai eficace este unul de ordin natural: evitarea lenei, deci munca stăruitoare de fiecare zi. Când îți angajezi energiile fizice și intelectuale într-o activitate utilă izbutești să te păstrezi curat; păcatul nu-și găsește portiță de intrare în gând și inimă. De aici adagiul: "Lenea este perna diavolului". A te deprinde cu tot ce îți cere efort în profesiunea ce o ai, a ți-o îndeplini în spirit de credință, conștient că îndatoririle impuse, oricât de grele ar fi, reprezintă voința lui Dumnezeu, este o penitență ce te purifică și te ferește de viciile care din lene își trag hrana.

Un alt remediu preventiv și curativ contra recăderilor în păcat după spovedanie, este cel de ordin supranatural: Sfânta Spovedanie făcută des. Aceasta, prin harurile sacramentale specifice acestui sacrament, conferă sufletului o deosebită rezistență în ispite și tărie în câștigarea virtuților lor pentru a-ți asigura lumina pe calea desăvârșirii sufletești este de asemenea foarte important să-ți alegi de îndrumător sufletesc un preot care, prin sfaturile date, te va sprijini și încuraja, dacă îi vei descoperi rănile sufletești cu sinceritate și încredere.

Dar atât canonul, cât și celelalte mijloace de ispășire, purificare și îndreptare a vieții, pe care ni le impunem, să nu izvorască dintr-o frică servilă de Dumnezeu, ci din iubirea filială față de El, Părintele vătămat prin păcat, și din dorința de desăvârșire la care ne chemaă Isus: "Fiți desăvârșiți precum este desăvârșit Tatăl vostru din ceruri" (Mt 5, 48).

În primele veacuri ale creștinismului, Biserica pedepsea păcatele mortale cu canoane foarte aspre, aplicând pentru păcatele publice pedepse proporționale cu vina, în scopul de a-i determina pe penitenți la perseverare pe calea desăvârșirii creștinești, prin iubirea de Dumnezeu și a semenilor. Drept consecință, se putea vedea cum credincioșii își păstrau nepătată haina botezului, iar cei ce-și pierdeau harul botezului, prin vreun păcat, reveneau fără amăgire la o viață curată, ispășindu-și păcatul prin penitențe pe cât de severe pe atât de mântuitoare. Și, datorită roadelor edificatoare obținute prin aceste canoane, creștea sfințenia în sânul Bisericii.

Primii creștini aveau în ochii lor pildele vii ale marilor sfinți penitenți, care de bună voie și-au supus trupul și spiritul unei asceze aspre și îndelungate, prin renunțări la hrană și odihnă, prin rugăciuni și privegheri; unii plângându-și păcatul toată viața, ca Sfântul Petru; alții făcând pocăință aspră în peșteri, ori umblând desculți, mâncând o dată la zi și purtând ciliciu ca Sfântul Petru de Ale cantara (+1582) care în felul acesta a înțeles să-și ispășească un păcat săvârșit în tinerețe, și care locuia într-o chilie fără mobilă, fără scaune, stând ori în picioare, ori în genunchi și dormea rezemându-se de un perete. Și, asta, timp de 40 de ani. După moarte, arătându-i-se Sfintei Tereza de Avila, fiica lui spirituală, îi zise: "O, fericită pocăință, care mi-ai câștigat un premiu atât de mare în Cer!"

Dumnezeu nu le cere astfel de mortificări decât unora dintre aleșii Săi, dar este dureros să constatăm cum astăzi creștinii acordă prea puțină seriozitate canonului, limitându-se la împlinirea lui, fără să-și impună singuri, de bună voie, și alte acte de ispășire și reparare a păcatelor.

Datorită faptului că s-a îndulcit disciplina pocăinței, astăzi, păcătosul și-a pierdut sensibilitatea față de gravitatea păcatului și a obligației de a-l ispăși, cade mai ușor, petrece fără prea multă remușcare în păcat, iar ridicarea din păcat, pocăința este de multe ori ineficace, fără rod și sub semnul întrebării.

Iată de ce se impune să ne reconsiderăm modul de a privi și împlini obligația de ispășire. Să ne însușim spiritul de pocăință al creștinilor din primele veacuri, căința și sentimentele care i-au însuflețit și le-au schimbat viața.

Îngăduința manifestată de Biserică astăzi față de penitent nu trebuie să-i servească acestuia drept motiv spre a-și neglija obligația de a fi sever față de sine, căci cu cât ne vom cruța și menaja mai mult în viața aceasta cu atât Dumnezeu ne va cruța mai puțin dincolo, deoarece păcatul trebuie pedepsit fie în viața aceasta, fie în veșnicie: "aut ab homine paenitente, aut a De o vindicante" (Terulian). Să prevenim deci severitatea dreptății lui Dumnezeu prin severitatea pocăinței noastre, sacrametale și extrasacramentale.

Să prevenim răzbunarea lui Dumnezeu, răzbunându-ne noi înșine, în locul Lui, împotriva noastră. Iar dacă îndrumătorul nostru spiritual din scaunul spovedaniei este prea îngăduitor cu noi, dându-ne un canon atât de mic, să completăm indulgența lui cu asprimea noastră, după îndemnul Sfântului Bernard: "si medicus clementoir fuerit, tu age contra te". Să aplicăm leacul specific după diversitatea păcatelor: reculegere pentru pedepsirea distracțiilor în rugăciune, tăcere în fața judecăților, vorbirilor de rău și denigrărilor; evitarea contactelor cu persoane ușuratice, în scopul prevenirii păcatelor de necurăție; ajunul pentru prevenirea păcatelor carnale, a plăcerilor dezordonate.

Dar să nu uităm că, pe lângă aceste penitențe pe care ni le impunem noi înșine, este o altă penitență pe care ne-o oferă Dumnezeu. Aceasta constă în a accepta cu inimă liniștită necazurile, bolile, încercările și insuccesele, lipsurile survenite în viața de fiecare zi, ca expresie a voinței lui Dumnezeu care, prin înțelepciunea Providenței Sale, le permite cu tot atâtea mijloace de purificare și reparare a greșelilor.

O călugăriță grav bolnavă, i se plânge a Sfântului Francisc de Sales că din cauza durerilor nu se putea ruga. "Este mult mai bine să stai răstignită cu Isus Cristos decât să te rogi Celui răstignit" - îi răspunse Sfântul. Da, pentru că, acceptând cu răbdare, fără murmur, durerile bolii ori alte necazuri, împlinești mai bine obligația de a-I da lui Dumnezeu satisfacție pentru ofense decât rugându-te, deoarece, în rugăciune îți consfințești lui Dumnezeu numai spiritul, pe când, acceptând suferințele și unindu-le cu Jertfa Celui răstignit, I te dăruiești Lui cu întreaga ființă, mintea, inima, voința și trupul, ca un răstignit cu El.

Și acum, la sfârșitul celor cinci meditații despre Sacramentul Spovedaniei, să ne examinăm asupra spovedaniilor din trecut.

Privit-am acest sacrament cu dispozițiile unui adevărat penitent, cu acea credință, smerenie, sinceritate și încredere pe care mila nemărginită a lui Dumnezeu le cere? Cum a fost pregătirea mea la acest Sacrament, examinarea conștiinței, durerea și ura față de păcate, hotărârea de a-mi îndrepta viața și de a-L iubi pe Dumnezeu, evitând tot ce m-ar putea despărți de El, singurul izvor adevăratei fericiri? Fost-a întotdeauna sinceră și întreagă mărturisirea mea? M-am decis să trăiesc în adevărat spirit de pocăință, conștient că, pe de o parte, dată fiind infinita gravitate și nocivitate a păcatului, iar, pe de altă parte, scurtimea vieții, trebuie să folosesc fiecare clipă pentru ispășirea și repararea multelor mele păcate, în scopul purificării depline? Să nu uităm că nu există decât două posibilități de purificare: pocăința, în această viață, și Purgatoriul, dincolo, în veșnicie. Aut panitendum, aut ardendum (Este necesar ori să faci pocăință, ori să arzi). Să alegem și să purcedem în consecință. Azi, căci, poate, mâine va fi prea târziu.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire