pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Despre Sacramentele Pocăinței și Sfintei Euharistii
pr. Gheorghe Neamțiu

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Viața Creștină

Inapoi la cuprins Sfântul Sacrament al Pocăinței (IV)

Mărturisirea păcatelor

A patra lucrare ce i se cere penitentului, după deșteptarea părerii de rău și a hotărâririi de îndreptare, în urma examinării conștiinței, este mărturisirea păcatelor, adică acuzarea lor în fața preotului rânduit. Dar - se întreabă unii - de ce este necesară dezvăluirea sufletului în fața unui preot, care este și el un păcătos? De ce nu ar fi suficientă căința făcută direct lui Dumnezeu, cum susțin și fac sectele protestante?

În prima expunere - despre necesitatea Spovedaniei -, am subliniat că această Taină a fost întemeiată de Mântuitorul chiar în ziua Învierii, când, arătându-Se apostolilor, a suflat peste ei și, le-a spus: "Luați Spiritul Sfânt: cărora le veți ierta păcatele li se vor ierta; și cărora le veți ținea le vor fi ținute" (In 20, 22-23). Așadar, cel ce vrea să obțină iertare de la Dumnezeu, trebuie să apeleze la puterea de a ierta conferită de către Mântuitorul Apostolilor și urmașilor lor, episcopilor și preoților. Pe de altă parte, la fel cu apostolii, și urmașii lor, preoții, fiind și ei oameni, trebuie să știe în ce măsură cel pe care îl are în față este vinovat și dacă el, pentru a fi vrednic de dezlegare, se căiește sincer. Or, acestea preotul nu le poate cunoaște dacă păcătosul nu-și descoperă păcatele. Deci este necesară mărturisirea. Încă prin sec. II, Sfântul Irineu amintește că femeile pe care le amăgise ereticul Marcu s-au întors, mai târziu, din nou la Biserică și și-au mărturisit greșelile, iar în sec. III, Sfântul Ciprian atrage atenția că și păcatele făcute cu gândul trebuie mărturisite. În secolul următor, Sfântul Paulin de Nola menționează în biografia Sfântului Ambroziu că acesta, uneori, plângea atât de amarnic în scaunul de mărturisire, încât îi făcea pe penitenți să-și plângă păcatele, iar Sfântul Augustin îi îndemna pe creștini să nu amâne mărturisirea. "Nu putem ști - spunea el - dacă la capătul vieții vom fi vrednici să primim Sfânta Taină a pocăinței și ne vom putea mărturisi lui Dumnezeu și preotului". În sec. VI, Sfântul Grigore spune că păcătosul, prin mărturisire, învie în păcat întocmai ca Lazăr din morți.

În secolele următoare mărturisirea este cunoscută ca o practică universală în Biserică. Să ascultăm cum se pronunță Conciliul Tridentin în urmă cu mai bine de trei secole: "Întreaga Biserică a fost întotdeauna de părere că mărturisirea păcatelor a fost instituită de Domnul nostru Isus Cristos și necesară tuturor acelora care au păcătuit după Botez".

Dar, pentru ca mărturisirea să fie bine făcută, adică să ne împace cu Dumnezeu, trebuie să întrunească anumite condiții, să fie:

1. Sinceră. Penitentul trebuie să-și descopere nu numai păcatele externe ci și gândurile și poftele păcătoase la care a consimțit. De asemenea, trebuie declarate și împrejurările care schimbă specia teologică ori specia morală a păcatelor, aspect subliniat în expunerea despre examinarea conștiinței.

Sinceritatea cere să se evite echivocul, adică să nu lase ca lucrurile declarate să poată fi înțelese în două feluri. De asemenea, penitentul trebuie să-și atribuie sieși vina pentru fapta săvârșită, nu să arunce vina asupra altora, cum fac unii penitenți care mai mult mărturisesc păcatele altora decât ale lor.

O penitentă, mărturisindu-se la Sfântul Filip Neri, se plânse tot timpul de necazurile provocate de soț și îi dezvălui Sfântului toate slăbiciunile și păcatele soțului. La urmă, Sfântul, după ce îi dădu sfaturile potrivite, îi zise: "Pentru păcatele dumitale vei rosti o Născătoare, iar pentru ale soțului vei ajuna trei zile cu pâine și apă".

- "Bine, dar nu eu am făcut acele păcate, ci soțul".
- "Este adevărat - replică Sfântul -, dar canonul se dă celui ce le mărturisește. Deci dumneata trebuie să faci penitența".

2. Întreagă. Penitentul trebuie să declare și să acuze toate păcatele morale săvârșite după ultima spovedanie bine făcută. Dacă însă pe lângă toată atenția și grija depusă în examinarea conștiinței s-a uitat vreun păcat grav, mortal, acesta s-a iertat indirect, împreună cu celelalte, rămânând, totuși, să fie mărturisit în proxima spovedanie.

Mai trebuie subliniat și faptul că, deși pentru a fi întreagă mărturisirea nu este necesar să mărturisim păcatele veniale, adică cele lesne iertătoare, totuși, se recomandă să fie mărturisite și acestea, iar în cazul fericit când dintr-o mărturisire a unui penitent se constată că acesta nu a comis nici cel puțin un păcat ușor, pentru a nu expune nulității dezlegarea ce urmează s-o primească, el trebuie să acuze un păcat din spovedaniile trecute.

3. Concisă. În mărturisire trebuie evitată vorba multă, divagațiile, amănuntele inutile, care nu țin de obiectul spovedaniei. Aceasta și pentru a irosi degeaba timpul preotului și pentru a nu pune la încercare răbdarea penitenților care își așteaptă rândul.

Printre motivele care îi rețin pe unii creștini de la Taina Spovedaniei sunt rușinea de a-și dezvălui sufletul unui om și ideea falsă despre spovedanie.

Sfântul Antonin, episcop de Florența, întrebă pe un diavol ce sta lângă confesional ce face acolo. - Fac o faptă bună; restitui - Cum adică? Păi, când îi făceam pe credincioși să păcătuiască le luam rușinea; acum, când ei vreau să se spovedească, le-o dau înapoi.

"Ce nebunie - spune Sfântul Augustin -, să-ți faci rană în suflet și să nu ai curajul s-o vindeci".

Rușine să ai când păcătuiești, pentru că o faci în prezența lui Dumnezeu. "Nu te-ai rușinat să te faci păcătos, și acum te rușinezi să te faci drept?" - reproșează Sfântul Ioan Gură-de-Aur. Și, dacă totuși simți o rușine omenească, primește-o cu smerenie ca penitență pentru ofensa ce I-ai pricinuit-o lui Dumnezeu.

Unii spun: Păcatele mele sunt prea mari ca Dumnezeu să mi le ierte. Aceștia ignoră că mila lui Dumnezeu este nemărginită. Nu există păcat, oricât de mare ar fi el, care să nu poată fi iertat printr-o mărturisire făcută cu o mare căință. "De vor fi păcatele tale ca zgura, ca zăpada se vor albi" ne asigură Spiritul Sfânt. Iar pentru preot nu există o bucurie mai mare decât întoarcerea la Dumnezeu a unui mare păcătos.

Alții spun: Prin spovedanie îmi voi pierde stima în fața preotului.

Mai întâi, penitentul este liber să-și aleagă un confesar care nu-l cunoaște. În al doilea rând, preotul știe că oricine poate cădea într-un păcat grav. Nimeni nu este impecabil și nici confirmat în har. În al treilea rând, departe de a-și pierde stima, penitentul, prin smerenia și sinceritatea arătată își atrage o și mai mare stimă din partea preotului.

Un păcătos încărcat cu păcate grele se prezentă la Sfântul Francisc de Sales și depuse un mare efort ca să facă o mărturisire generală. După ce primi dezlegarea îi spuse Sfântului: "Vă mulțumesc părinte pentru dragostea ce mi-ați arătat-o, dar de acum ce stimă ați mai putea avea față de mine?" - "Greșești, dragul meu îi răspunse Sfântul -, sufletul dumitale a devenit mai alb decât zăpada, de acum ești drag Cerului; de aceea am pentru dumneata stima ce trebuie s-o am pentru un sfânt".

Mai sunt și unii care se tem că preotul le va dezvălui altora cele ascultate în spovedanie. Aceștia nu știu ce este așa numitul sigiliu sacramental. În virtutea acestuia preotul este obligat sub sancțiunea excomunicării să păstreze, chiar și sub amenințare cu moartea, secret absolut asupra celor auzite în mărturisire.

Din viața Sfântului Ioan Nepomuc, canonic de Praga și confesar al regelui Venceslav al Boemiei, se istorisește că acesta i-a cerut Sfântului să-i dezvăluie păcatele reginei. După refuzuri categorice repetate, urmate de amenințarea cu moartea, regele dădu ordin ca sfântul să fie legat și aruncat în Vâltava, unde se înecă. După trei sute de ani de la înmormântare, se descoperi că limba Sfântului era intactă, păstrându-și prospețimea de la început, mărturie vie a nevinovăției acestui martir al sigiliului sacramental.

Așadar, nimeni nu trebuie să se lase reținut de vreo prejudecată sau de rușine în fața Sfântului Sacrament al Pocăinței, ci să se roage ca nu cumva satana, prin amăgirile lui, să-i închidă gura ascunzând vreun păcat ori chiar refuzând spovedania și astfel să se piardă, poate, pentru veșnicie.

Sfântul Antonin istorisește că o tânără, fiind puternic ispitită, căzu într-un păcat de necurăție. Chinuită mereu de remușcări, dar stăpânită de rușine, nu avu curajul să și-l mărturisească, astfel că remușcarea îi spori cu fiecare spovedanie sacrilegă. De la un timp, crezând că se va liniști, intră în mănăstire, cu intenția de a face o mărturisire generală. Dar și aici, reținută de aceeași rușine, continuă să-și ascundă păcatul, astfel că nici confesarul nu-i cunoștea starea sufletească reală, iar comunitatea o considera sfântă. Sacrilegiul însă continua. În cele din urmă călugărița căzu la pat atinsă de o boală mortală. De abia atunci se hotărî să-și mărturisească păcatul. Dar demonul îi închise gura și în acea clipă supremă. Primi Sfintele Taine cu o fervoare aparentă, dar, în timp ce surorile se rugau pentru ea, Dumnezeu, ca să le dea tuturor o lecție, permise ca sora să le apară osândită și să le spună: "Nu vă rugați pentru mine, sunt osândită pe veci pentru că am ascuns în mărturisirile mele un păcat grav săvârșit în tinerețe". Groaznic! să fii pe veci osândit, când te-ar fi costat atât de puțin ca să fii fericit pentru totdeauna.

Iată de ce, dacă, din nefericire, ai căzut în păcat de moarte, pe care ți-ar veni greu să-l mărturisești, ridică-te numaidecât cu căință și o mare încredere în mila lui Dumnezeu; roagă-L să-ți dea curaj de a te spovedi și mărturisește mai întâi acel păcat, iar dacă totuși simți greutate în a-l dezvălui, preotul va găsi modalitatea de a-ți ușura mărturisirea lui.

Există, din nefericire, cazuri de mărturisiri rău făcute, sacrilege, fie din cauză că au fost ascunse păcate de moarte, fie din lipsa unei adevărate păreri de rău ori a unei corecte examinări a conștiinței. În astfel de cazuri nu există decât un singur remediu: mărturisirea generală, adică spovedirea tuturor păcatelor săvârșite în viață ori de la ultima spovedanie bine făcută, declarând, măcar cu aproximație, numărul spovedaniilor sacrilege.

Mărturisirea generală se recomandă ca folositoare - deci nu necesară - celor care vreau să se dedice unei vieți consacrate lui Dumnezeu - în călugărie sau preoție; înaintea unor momente importante din viață; bolnavilor în primejdie de moarte, precum și celor care nu au făcut niciodată mărturisire generală.

Mărturisirea generală este, însă, interzisă celor ce suferă de scrupulozitate, adică celor care văd păcat aproape în tot ce fac, care se neliniștesc până la obsesie pentru gânduri și ispite fugare la care nu au consimțit niciodată, și care sunt veșnic nemulțumiți și cu dubii privind integritatea și validitatea spovedaniilor precedente, pe care vreau insistent să le repete. Acestora trebuie să li se refuze repetarea mărturisirilor precum și mărturisirea generală, deoarece acestea le-ar agrava boala. Singurul remediu pentru ei este să asculte orbește de confesar și să se roage cu încredere până când Dumnezeu îi va elibera de ea.

După mărturisirea și reînnoirea - fără a aștepta îndemnul preotului - a părerii de rău și a hotărârii de îndreptare, ascultăm cu atenție sfaturile preotului, canonul și dezlegarea. Acesta este momentul solemn în care ne bucurăm că am redobândit demnitatea de fii ai lui Dumnezeu prin harul sfințitor, sau creșterea acestuia în cazul că nu aveam decât păcate ușoare. "Iată cum (Tatăl) vine în întâmpinarea ta; se va pleca peste umărul Tău, te va săruta cu blândețe și iubire; va face să ți se dea o haină nouă și încălțăminte (...). Te temi să nu fii certat (...) însă El, în schimb, îți pregătește sărbătoarea de bun venit" (Coment. asupra Evangheliei Sf. Luca, apud Francesco Fernandez Carvajal, De vorbă cu Dumnezeu, pag. 20). Atunci, într-o dorință mare începe o viață nouă, chiar dacă păcatele mărturisite au fost doar ușoare. Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru milostivirea de care te-a învrednicit și gândește-te cum să pui în practică sfaturile sau indicațiile primite și cum să faci mai rodnică intenția de a deveni mai bun. O altă manifestare a acestei recunoștințe poate fi aceea de a face ca și prietenii și alți cunoscuți să se apropie de acest izvor de har, aidoma samarinencii care, transformată în har, dăduse fuga să-i anunțe pe ceilalți concetățeni că și ei puteau beneficia de singulara ocazie pe care o presupunea trecerea lui Isus prin cetatea lor (In 20, 22-23). Îți vei îndeplini astfel una din îndatoririle iubirii frățești exprimate în Ps 50: "Învăța-voi pe cei fărădelegi căile Tale și cei păcătoși se vor întoarce la Tine".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire