pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Despre Sacramentele Pocăinței și Sfintei Euharistii
pr. Gheorghe Neamțiu

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Viața Creștină

Inapoi la cuprins Sfântul Sacrament al Pocăinței (I)

Necesitatea și foloasele lui

I. Este necesară această Taină? Căile ce duc la Cer sunt numai două: nevinovăția primită în Botez și păstrată până în clipa morții, și Pocăința. Dar câte sunt sufletele care și-au păstrat tot timpul vieții imaculată haina harului sfințitor primită în botez. Marea majoritate, după ce au ajuns la anii priceperii, și-au întinat-o cu păcate mortale, și toți, fără deosebire, cu păcate veniale, căci - cum spunem în slujba înmormântării - "nu este om în viață care să nu păcătuiască". Or, dat fiind faptul că, pe de o parte, botezul nu se poate primi decât o singură dată în viață, iar, pe de altă parte, păcătosul nu se poate împăca singur, cu puterile sale, cu Dumnezeu, era nevoie de o altă baie spirituală în care păcătosul să se spele de păcatele săvârșite după botez. Iată de ce Mântuitorul, Care a întemeiat Botezul, a rânduit și Taina Sfintei Pocăințe, a Spovedaniei, ca o a doua baie spirituală, care își primește puterea curățitoare și înnoitoare din același sânge răscumpărător vărsat de El pe Cruce.

Știm că această Taină a întemeiat-o după Înviere, când, arătându-Se Apostolilor retrași în foișorul din Ierusalim, le-a spus: "Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi". Apoi, suflând peste ei, le-a zis: "Luați Spirit Sfânt, cărora le veți ierta păcatele li se vor ierta, și cărora li le veți ținea vor fi ținute" (In 20, 23). Așadar, prin aceste cuvinte, Isus le-a dăruit Apostolilor - și urmașilor lor - puterea dumnezeiască de a împăca pe oameni cu Dumnezeu, iertându-le păcatele. Prin urmare, noi nu avem dreptul și nu putem să ne alegem noi mijlocul de a ne împăca cu El, și nu este deci suficient să facem pocăință și mortificări, să oferim jertfe după placul nostru - lucrări, de altfel plăcute lui Dumnezeu -, ci trebuie să ne supunem păcatele judecății persoanei căreia El i-a încredințat puterea de a ne dezlega de păcate, adică preotului. Conc. Tridentin precizează: "Precum necredincioșii și păgânii nu se pot mântui fără Botez, tot așa cei care au căzut după Botez în păcate de moarte nu pot ajunge în rai fără Taina Pocăinței". Iar Sf. Ieronim spune: "Sfânta Taină a Pocăinței este a doua scândură de salvare după naufragiu". Când o corabie, lovită de furtună, este pe punctul de a se scufunda, marinarilor și echipajului nu le rămâne alt mijloc de salvare decât colacul de salvare ori o bucată de lemn care să-i mențină la suprafață. Astfel ei sunt sortiți pieirii. Așa este și în naufragiul spiritual pricinuit de căderea în păcat. După ce nevinovăția originară primită la creație de primul om a fost pierdută prin păcatul originar, Dumnezeu, la împlinirea vremii, L-a trimis pe Fiul Său ca prin Jertfa Lui să-L împace pe om cu Dumnezeu, în apa Botezului, prima scândură de salvare din naufragiu. Dar, după botez, pentru a fi salvat din al doilea naufragiu, cel provocat de păcatele sale personale, Isus i-a oferit păcătosului a doua scândură de salvare: Taina Sfintei Pocăințe mijloc de împăcare cu Dumnezeu. A respinge această Taină este a face inutilă orice strădanie de mântuire. Alternativă nu este: Aut paenitendum aut ardendum (trebuie ori să faci pocăință, ori să arzi).

Sfânta Pocăință este piscina miraculoasă din Betezda unde își află tămăduire de paralizia sufletească, oricât de gravă ar fi ea, nu numai cel ce intră primul, ci toți care coboară în ea cu dispozițiile sufletești necesare.

II. Foloasele. Dar ceea ce trebuie să ne determine să apelăm la acest mijloc de sfințire este nu numai necesitatea lui bazată pe porunca Mântuitorului, ci și imensele foloase spirituale, roade ale unei bune spovedanii.

  1. Cel dintâi rod este distrugerea păcatului. Sufletul încărcat cu păcatul mortal este atât de hidos, monstruos, încât, dacă ar putea fi văzut, ar umple de groază pe oricine l-ar privi. "Să știi și să vezi ce rău și amarnic este că L-ai părăsit pe Domnul Dumnezeul tău" (Ier 2, 19). Or, prin dezlegare harul sfinților redă sufletului frumusețea și strălucirea de dinainte de cădere. "De vor fi păcatele tale ca zgura, ca zăpada se vor albi" (Is 1, 18).

  2. Odată cu harul sfințitor primit prin dezlegarea preotului, sufletul este eliberat din cătușele în care satana îl ținea legat și devine din nou fiul lui Dumnezeu, părtaș firii Dumnezeiești, tabernacol al Sfintei Treimi, cetățean al Împărăției cerești, al cărei moștenitor este ca frate mai mic al lui Cristos.

  3. Prin dezlegarea primită, sufletului i se iartă nu numai păcatele ci și pedeapsa veșnică ce-l separa de Creatorul și Mântuitorul său, precum unui condamnat la moarte i se redă, prin amnistie, libertatea și drepturile civile pierdute. Mai mult, prin împlinirea canonului, penitentului i se iartă și o parte din pedepsele vremelnice pe care ar urma să le sufere, după moarte, în purgatoriu.

  4. Cu o clipă înainte de dezlegare, sufletul era despuiat de toate meritele supranaturale dobândite prin faptele sale bune: milosteniile, vizitele la bolnavi, jertfele, mortificările, suferințele, rugăciunile, frecventarea bisericii. Toate își pierduseră orice valoare în fața lui Dumnezeu, deoarece prin păcat omul își pierduse demnitatea de fiu al Lui, și deci, dreptul de a fi răsplătit ca atare; astfel că faptele lui erau moarte pentru cer. Lipsit de această demnitate, păcătosul, mort pentru cer, nu putea, în această stare, să-și câștige nici un merit "[...] toată neprihănirea lui va fi uitată pentru că s-a dat nelegiuirii și păcatului" (Ezechiel 18, 24). Chiar dacă și-ar fi câștigat meritele unui sfânt Paul Tebanul care a trăit 98 de ani în pustie, sau meritele sfântului Francisc Xaveriu, care a încreștinat sute de mii de păgâni, toate, toate i s-ar fi pierdut chiar și numai printr-un singur păcat de moarte. Cu tot acest dezastru provocat de un singur păcat mortal, iată un alt imens efect, rod al Spovedaniei: păcătosul, în clipa când primește dezlegarea în Tribunalul sfânt al Pocăinței, redobândește, odată cu harul sfințitor, toate meritele zise mortificate, adică acele ale faptelor bune săvârșite înainte de căderea în păcat, dar pierdute "omorâte" prin acel păcat. Prin întoarcerea la Dumnezeu ele au reînviat; în plus penitentul, redevenit fiu al lui Dumnezeu, își poate câștiga noi merite prin fapte bune.

  5. Un alt mare folos, rod al unei bune spovedanii, este puterea pe care o primește penitentul de a învinge ispitele și îndeosebi obișnuința păcătoasă, oricât de înrădăcinată ar fi: de pildă, a beției sau a necurăției. Una din urmările cele mai nefericite ale păcatului este obișnuința pe care o aduce repetarea lui. Păcatul, o dată comis, dezlănțuie patima; înclinarea spre păcat crește cu fiecare cădere, rezistența sufletului în fața ispitei scade tot mai mult, păcătosul cade tot mai des, devine sclavul patimii, căci pofta dezordonată crește proporțional cu satisfacerea ei. Păcatul intră astfel în sânge, obișnuința rea devine a doua natură. Dar, prin dezlegarea preotului, harurile ajutătoare pe care sufletul le primește îl va ajuta să-și învingă treptat obișnuința, trezindu-i iubirea de Dumnezeu și încrederea în mila Lui. "Dacă vrei să te aperi de ispitele necurăției", spunea un cardinal, "folosește-te cât mai des de Taina Pocăinței. Mijlocul acesta este arma cea mai puternică. Ea te va schimba cu totul și pornirea spre păcatul cel mai josnic o va schimba în iubirea pentru cea mai frumoasă dintre virtuți" (I. P. Toussaint, Mântuiește-ți sufletul, Blaj 1906, p. 125).

  6. Și, ca o încoronare a tuturor roadelor spirituale ce le aduce Sfânta Pocăință, este pacea și bucuria ce o gustă penitentul în momentul dezlegării, pace și bucurie ce nu se poate asemăna cu sentimentul de ușurare a suferinței când este împărtășită unui prieten.

Așadar, învierea sufletească, prin distrugerea păcatului și îmbrăcarea în haina strălucitoare a harului sfințitor; dezrobirea din servitutea satanei și redobândirea demnității de fiu liber al lui Dumnezeu, Tatăl ceresc, și de moștenitor al Împărăției cerești; redobândirea meritelor pierdute prin păcat și putința de a dobândi din nou merite; puterea de a birui ispitele și a vindeca sufletul de obișnuința vicioasă; iertarea nu numai a pedepsei veșnice, ci și a unei părți din pedeapsa vremelnică din purgatoriu și, în sfârșit, nespusa bucurie și pace vărsate de Spiritul Sfânt în sufletul celui ce face o bună spovadă - iată tot atâtea neprețuite daruri, roade ale Sfintei Pocăințe.

Să presupunem că, într-o zi, un înger ar fi trimis la iad să le spună celor osândiți: "Domnul m-a trimis să vă anunț că vă acordă o oră tuturor care vreți să vă spovediți". Nu-i greu să ne închipuim că toți ar alerga, într-un suflet, lăsând gol iadul.

Din nefericire însă acel înger niciodată nu va fi trimis.

Dar câți, oare, dintre cei ce cunosc mai mult sau mai puțin ce este și ce roade mântuitoare produce Sacramentul împăcării, acest leac universal al rănilor păcatului și al urmărilor lui, îl prețuiesc cum se cuvine și-l folosesc ori de câte ori satana le rănește sufletul cu păcate ușoare sau li-l ucide cu păcatul de moarte?

Personal, cum am prețuit Sfânta Spovedanie și cum ne-am folosit de ea? Nu am amânat spovedania când conștiința ne spunea că nu suntem în relații bune nici cu Dumnezeu, nici cu semenii? Ne-am pregătit cu seriozitatea și sfințenia ce se cuvine? Ne-am rugat în prealabil pentru a ne câștiga dispozițiile sufletești cerute pentru o bună mărturisire? Să răspundem.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire