pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Sfințească-se numele tău

"Sfințească-se numele tău"

De ce să se sfințească? Nu e oare sfânt numele lui Dumnezeu? Răspunsul ni-l dă Sfântul Augustin:

"Numele lui Dumnezeu, pentru care tu te rogi ca să se sfințească, e sfânt. Atunci de ce te rogi dacă este deja sfânt? În afară de aceasta, când te rogi ca să se sfințească numele său, nu ai impresia că te rogi pentru el și nu pentru tine? Dar înțelege bine: tu îl rogi pe el și pentru tine. Ce înseamnă așadar: sfințească-se? Înseamnă că numele lui Dumnezeu trebuie tratat ca sfânt și să nu fie disprețuit. Vezi, așadar, că atunci când exprimi această dorință, îți dorești binele ție însuți. Dar dacă vei disprețui numele lui Dumnezeu, ție îți vei face rău, nu lui Dumnezeu".

Numele lui Dumnezeu poate fi disprețuit în multe feluri: prin blasfemii, prin rostirea lui în zadar, din ușurătate, și mai ales prin înjurătură. Înjurătura de Dumnezeu, nu e nevoie să o spunem, e păcatul cel mai grav pe care omul îl poate săvârși. Dar toate aceste acte de dispreț față de numele lui Dumnezeu nu lovesc în Dumnezeu și nu ating cu nimic sfințenia lui, ci lovesc în cel care le comite. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur că e ca și cum unul ar arunca cu pietre către cer, către stele: pietrele nu ating stelele, ci cad în capul celui care le aruncă.

Concret, cum sfințim noi numele lui Dumnezeu?

Mai întâi, recunoscând că Dumnezeu este Dumnezeu, că e sfânt, adică cu totul celălalt, distinct, absolut superior omului și oricărui lucru creat, inaccesibil lumii create.

Când Dumnezeu l-a creat pe om, ne povestește Cartea Genezei, Dumnezeu l-a făcut după chipul și asemănarea lui. Dumnezeu l-a creat pe om, adică i-a dat ființă și existență. Dumnezeu a așezat în fața omului un semn al sfințeniei sale, adică al superiorității, al maiestății sale: pomul din fructele căruia i-a poruncit să nu mănânce. Acest pom voia să spună că Dumnezeu are dreptul să poruncească și că omul trebuie să se supună. Și atunci a avut loc primul atentat la sfințenia lui Dumnezeu: omul nu s-a mulțumit cu calitatea sa de chip și asemănare a lui Dumnezeu, ci a voit să fie egal cu Dumnezeu. Romano Guardini comentează astfel faptul:

"Ispititorul însă zice: chip? A, nu! Dumnezeu știe foarte bine că sunteți egali cu el... Dar voi nu vă puteți convinge de acest lucru dacă rămâneți supuși. Încălcați-i porunca și veți deveni perfect conștienți că sunteți ca Dumnezeu însuși."

În continuare, marele scriitor, arată cât este de actual acest păcat al autoidolatrizării omului, acest atentat la sfințenia lui Dumnezeu.

"Recunoaștem în cuvintele (Ispititorului) acea voință care astăzi pătrunde pretutindeni în filosofie și literatură, în jurnalism și politică, cu consecințele ei: nu chip al lui Dumnezeu, nici măcar egal cu Dumnezeu, ci chiar Dumnezeu. Și cu asta s-a făcut un pas mai departe. Dumnezeu exclus cu desăvârșire, numai omul-omul, lumea sa, și realizările sale! Exact cum a insinuat cel care este mincinos de la început."

Marile religii orientale ca hinduismul, budismul, fiind panteiste îl identifică pe om cu Dumnezeu. Nu ne mirăm, prin urmare, de larga simpatie și marele succes pe care le au sectele orientale la omul modern care i-a luat locul lui Dumnezeu. Religiile orientale au devenit aliatele creștinilor apostați în lupta pentru răsturnarea lui Dumnezeu. Iată, de pildă, ce scrie unul din marii maeștri ai hinduismului modern, Swami Vivecananda:

"Păcatul cel mare este acela de a crede că suntem slabi. Să ne convingem că suntem Brahma (adică Dumnezeu)... Suntem deasupra soarelui, a stelelor, a universului. Să-l învățăm pe om că este Dumnezeu. Să negăm răul. Să ne ridicăm și să ne proclamăm: "Eu sunt stăpânul tuturor lucrurilor!" Noi înșine ne fabricăm lanțurile și noi înșine le putem sfărâma. Să respingem ca pe o otravă tot ce ne poate face slabi fizic, intelectual și spiritual. Sunt nebuni cei care vă spun că sunteți păcătoși, făcându-vă să vă așezați într-un colț și să plângeți. Există oare ceva mai tâmpit, mai pervers, mai rău decât să vi se spună că sunteți păcătoși? Minciuna cea mai mare este afirmația celor care spun că noi suntem doar oameni; noi suntem Dumnezeul universului... Să nu uităm niciodată gloria naturii umane! Suntem Dumnezeul cel mai mare care a existat vreodată și va exista. Alde Cristos și alde Buda nu sunt decât valuri ale acestui ocean care sunt eu."

Sfințenia este atributul esențial al lui Dumnezeu. Dumnezeu este unicul, transcendentul, cel separat, deși prezent pretutindeni. Biruitorii fiarei cu alăutele în mână, din Apocalipsă, cântau: "Cine nu se va teme de tine, Doamne, și cine nu va slăvi numele tău? Căci numai tu ești sfânt și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea ta..." (Ap 15,4).

Omul, și creaturile în general, sunt sfinte în măsura în care se sustrag lumii profane și aparțin numai lui Dumnezeu. Îngerii sunt sfinți întrucât sunt consacrați slujirii sale. Israelul e popor sfânt întrucât Dumnezeu și l-a rezervat scoțându-l dintre toate popoarele, după cum e popor sfânt noul popor al lui Dumnezeu, poporul celor botezați, care formează Biserica. De aceea, la începutul Bisericii, toți creștinii se numeau sfinți, indiferent de gradul de sfințenie morală, personală. Preotul e sfânt căci Dumnezeu l-a ales pentru slujba sa exclusivă. Sanctuarul și obiectele de cult din sanctuar sunt sfinte căci sunt sustrase uzului profan și rezervate exclusiv slujirii lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu de la poporul lui sfânt pe care și l-a pus deoparte, atât în Vechiul cât și Noul Testament, cere și sfințenia morală. Cu el a încheiat o Alianță descrisă în Sf. Scriptură ca o alianță nupțială: Dumnezeu e mirele, poporul său e mireasa. Ca în orice căsătorie, mireasa ia numele mirelui și împarte cu el același destin. Dezonoarea miresei e în același timp dezonoarea mirelui. Neascultarea și infidelitatea poporului ales dezonorează și profanează numele lui Dumnezeu. E ceea ce Dumnezeu reproșează evreilor prin profetul Ezechiel:

"Când au venit printre neamuri, ori încotro se duceau, pângăreau numele meu cel sfânt, așa încât se zicea despre ei: «Acesta este poporul Domnului, ei au trebuit să iasă din țara lor». Și am vrut să salvez cinstea numelui meu cel sfânt pe care îl pângărea casa lui Israel printre neamurile la care se dusese. De aceea spune casei lui Israel: «Așa vorbește Domnul Dumnezeu: Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina numelui meu cel sfânt pe care l-ați pângărit printre neamurile la care ați mers. De aceea voi sfinți numele meu cel mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-ați pângărit în mijlocul lor. Și neamurile vor cunoaște că eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când voi fi sfințit în voi sub ochii lor»" (Ez 36,20-23).

Voi însă când vă rugați spuneți așa: "Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău". Care nume? Este numele de Iahve pe care îl cunoșteau evreii în Vechiul Testament și pe care îl considerau atât de sfânt și plin de maiestate încât de la întoarcerea din Babilon, din secolul al VI-lea a.Ch., nu îndrăzneau să-l mai rostească, de aceea era înlocuit cu Adonai și Elohim. Pentru un evreu nu numai blasfemia, dar orice păcat era o profanare a sfințeniei lui Dumnezeu, un delict de l?se-majesté. Dar la acest nume Isus adaugă numele de tată: Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău, numele tău de tată. Pentru ucenicul lui Isus nu numai blasfemia, dar orice păcat, e o dublă profanare: se adaugă la delictul de l?se-majesté delictul de lése-paternité. Ucenicul lui, fiind fiu al lui Dumnezeu, prin păcatul său, ca orice fiu nedemn, își face de râs tatăl. Pentru ucenicul lui Isus, cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul Testament sună astfel: Fiți sfinți, fiindcă eu, Iahve, Tatăl vostru, sunt sfânt. Și nu e greu de sesizat contradicția și ipocrizia, la ucenicul lui Isus care de nenumărate ori pe zi spune: Tată, sfințească-se numele tău, și tot de atâtea ori, prin păcat, profanează numele lui Dumnezeu.

În puține cuvinte: ce înseamnă a sfinți numele lui Dumnezeu? Înseamnă a avea gândurile și inima permanent îndreptate spre Dumnezeu, Tatăl nostru, așa cum un copil normal se gândește mereu la tatăl său.

Înseamnă a-l lăuda mereu pe Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru tot ce face în iubirea sa pentru noi, fiii săi, asemenea Mariei care îl preamărea pe Dumnezeu al cărui nume este Sfânt, căci a făcut în ea lucruri mari în atotputernicia sa.

În sfârșit, a sfinți numele lui Dumnezeu, înseamnă a trăi o viață de sfințenie pentru ca oamenii, văzând faptele noastre bune, să-l preamărească pe Tatăl nostru care este în ceruri.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire